Magia minţii unui bărbat deştept

Anul trecut, când l-am ascultat pe Răzvan Rădulescu vorbind la TIFF Lounge-ul moderat de Mihnea, m-am îndrăgostit. Da’ nu aşa cum te îndrăgosteşti de un bărbat cu care ai putea fi vreodată, ci aşa cum te îndrăgosteşti de Sir Lawrence Olivier, de exemplu. Totul în jurul lui era magic: gesturile, strâmbăturile, zâmbetul, spusele… Era ca şi cum descoperisem cel mai inteligent bărbat ever, ştiam că e acolo, printre noi, că l-aş fi putut atinge cu un deget (nu cu toată mâna, că nu se făcea), dar în acelaşi timp conştientizam că nu am nimic în comun cu el şi nici nu voi avea vreodată. El era, în mod clar, din altă ligă.

Eram vrăjită şi complexată de mintea acestui personaj, pentru că, practic, de mintea lui mă îndrăgostisem. Aşa se face că atunci când am avut ocazia să schimb trei cuvinte cu el (mă confundase cu o altă ziaristă cu care urma să aibă un interviu şi, în aşteptarea ei, s-a aşezat cu mine şi o prietenă la o cafea), m-am trezit blocată în cuvinte şi idei. Pe scurt spus, m-am dovedit o proastă. Printre multele inepţii pe care le-am debitat în acele 15 minute de conversaţie chinuită i-am zis, spre exemplu, că visul meu să renunţ la job, să stau acasă şi să cos (!!!!). Să coooos?!?!? Eu nu am mai cusut din Generală, nu m-am gândit niciodată să fac asta de-acu’ înainte, aşa că de ce dracu’ am spus-o habar n-am. Nu vreţi să-i fi văzut privirea în momentul ăla. 😀

În fine, TIFF-ul s-a terminat, cu Rădulescu nu am mai vorbit, dar magia a rămas. Nu e de mirare că, în momentul în care l-am văzut la Linz, am avut imboldul necontrolat de a mă duce la el şi de a-i solicita un interviu. Nu m-am gândit unde public eu interviul ăla, ce vreau să-l întreb, la ce bun să o fac etc etc, ci pur şi simplu m-am dus şi i-am zis că eu sunt ziaristă şi ca orice ziaristă aflată la un festival de film vreau un interviu. Într-o primă fază, nu i-am pomenit de cafeaua de la TIFF pentru că ştiu că chestiile ăstea nu se ţin minte şi, în plus, aveam şansa de a fi luată de nouă, adică de deşteaptă.

Eee, n-a fost să fie nici de data asta. Nu m-am ridicat mai sus de nişte întrebări banale şi copilăreşti şi nici nu am excelat în vreo conversaţie sclipitoare. Ba am reuşit să mă complexez şi mai mult când, în timpul discuţiilor de după pseudo-interviul meu, mi-am dat seama că niciunul din filmele care îmi plăcusem mie lui nu-i plăcuse, iar care lui îi plăcuseră, mie mi se păruseră nişte grandioase prostii. Am suferit când mi-a desfiinţat The King’s Speech, l-am bănuit (cu tristeţe) de stânga în momentul în care a spus că discursul respectiv a trimis milioane de oameni la moarte şi m-am ruşinat de mine când mi-a zis că, fiind în juriu la nu ştiu ce festival, a votat Tilva Ros cu două mâini în timp ce eu ieşisem din sală.

Una peste alta, am ratat intelectual şi această întâlnire. Şi nu doar atât, dar am stricat şi magia din mintea mea. Răzvan Rădulescu a rămas în continuare amabil, politicos, simpatic şi îngrozitor de deştept, dar fără să vreau, dovedindu-mă eu împiedicată, îi omorâsem vraja. Şi întâmplându-se asta, în momentul în care mi-am dat seama că nu mai am nimic a simţi şi a spune, ci doar să mă scufund şi mai abitir în penibil, mi-am cerut scuze că îl las singur la masă şi am plecat la hotel. Cum însă am înregistrat câteva minute de discuţie cu el, bunul simţ mă obligă să le pun pe hârtie. Nu e chiar un interviu. E doar o femeie proastă în căutarea vorbelor unui bărbat deştept.

***

Am văzut că aţi scris multe scenarii împreună cu Alex Baciu – Marţi după Crăciun, Boogie, Călătoria lui Gruber, Principii de viaţă etc. Aş vrea să ştiu cum l-aţi cunoscut pe Baciu, cum aţi decis să lucraţi împreună şi cum funcţionează, practic, tot acest mecanism de a scrie scenarii “la comun”?

M-am întâlnit cu Alex la revista Ce se vede. Nici nu ştiu acum exact să vă spun între ce an şi ce an, dar cred că până în 2001. Sau până în 2002, cel mai târziu. Trustul Pro avea o revistă pe care o ţinea Ada Rosetti, m-am angajat acolo pentru că înainte lucrasem pentru scurt timp tot în trust la o firmă de scenarii, se numea Scenario, care ca multe subfirme ale trustului se desfiinţa, personalul angajat se deplasa în alte subfirme.

Eu m-am deplasat la Ce se vede şi am petrecut, aşa, vreo trei luni foarte bune; lucrurile păreau să se dezvolte, am ajuns la concluzia că ne mai trebuie un om în redacţie, am făcut o serie de interviuri şi Baciu s-a prezentat, ca secretar general de redacţie. Pentru că era un om cu multe idei, avea mult umor, era foarte tânăr şi se gospodărea foarte bine. În ciuda faptului că am văzut din capul locului că avea un număr de găuri în urechi, care arăta că pe vremuri avusese mulţi cercei şi, cum aflat mai târziu, şi plete.

Când revista Ce se vede s-a încheiat, am încercat împreună să facem o revistă, care a rămas, de fapt, în stadiu ăla de proiect terminat. În sensul că am făcut proiectul, avea conţinutul editiorial complet, cel de imagine la fel, proiectele pentru sumarele numerelor viitoare… Trebuia doar să o vindem cuiva, cineva care să o sprijine într-un fel, măcar prima apariţie. Am fi mers şi la acest risc. Am tipărit din fonduri proprii un număr de 20 de exemplare digitale şi le-am legat. Era frumoasă revista aia. Şi n-a vrut nimeni, pentru ea noi ne făcuserăm o firmă…

Am continuat să facem layout şi editorial, ne-am angajat amândoi la Penthouse, unde am stat cam un an de zile, pe urmă iar am făcut layout şi editorial şi, în răstimpul ăsta, când Radu Muntean s-a înâtlnit cu mine şi mi-a spus că are două proiecte de film, eu eram asociat cu Baciu şi i-am spus: “Băi, mi-ar face mare plăcere să lucrăm toţi trei la filmele astea”. Primul era Hârtia va fi albastră, un film despre revoluţie, al doilea era un film despre nişte prieteni care se reîntâlnesc după ani de zile – Boogie, s-a dovedit.

Cred că la mijlocul lui Hârtia va fi albastră, sau imediat după ce s-a terminat filmul şi ne apucam să discutăm mai serios despre Boogie, Radu a spus că vrea să facă un film despre un bărbat care nu se poate hotărî între două femei. Radu avea foarte limpede în cap ce vrea să facă şi cum prima colaborare a funcţionat foarte bine, cumva următorea s-a legat din prima şi a treia s-a legat din a doua. Nici nu s-a pus altfel problema. Era trupa potrivită să o facă, a funcţionat foarte bine cu Radu, cu Baciu şi cu mine.

Şi cum e să scrieţi în echipă? Cine ce scrie? Cum se împart “responsabilităţile”?

Discuţiile sunt întotdeauna foarte vii şi aici este foarte greu de cuantificat cine are cele mai multe input-uri şi, în definitiv, de ce am face asta? E chiar fără sens. Sunt lungi discuţii până când ştim foarte clar ce urmează să se întâmple şi lucrurile care urmează să se întâmple servesc cel mai bine ideea de bază, sau dacă nu cumva lucrurile ălea pe care am stabilit că se întâmplă nasc nişte probleme, şi nu cumva probleme ălea au la rândul lor o legătură un anumit fel de a te raporta la problema de bază, care este defectuos.

Până la urmă faci ajustările astea din două sensuri, cu o poveste pe care poţi să o spui pe gură, cu nişte momente care se cristalizează mai mult sau mai puţin, şi în stadiul ăla se trece la treatment (primul draft de scenariu – n. L.L.). Cine scrie treatmentul e o chestiune strict tehnică. L-am scris eu o dată, l-a scris Baciu o dată, l-am scriu eu cu Muntean a treia oară… nici nu mai ţin minte, de fapt. Cine şi-a luat obligaţia nu are nicio importanţă. O face cine poate să o facă mai repede şi mai eficient pentru stadiul ăsta. După care, treatmentul se rediscută şi se modifică tot oral.

Şi cu modificările astea în cap, împărţim scenariul în trei. În orice, tu iei prima parte, tu a doua, tu a treia. Pentru că oricum ai lua-o, în momentul în care e gata, schimbăm. Şi când suntem gata rediscutăm şi iar schimbăm. Pe urmă iară discutăm şi ne întâlnim de nu ştiu câte ori toţi trei ca să citim ce e gata, să facem corecturile… Sigur că de câteva ori s-a întâmplat şi pe Skype ca între o mână şi cealaltă să ne conversăm. Sau pe telefon, am îngrăşat Connexu’… eu cu Radu, pe urmă cu Baciu, Baciu cu Radu şi tot aşa. Da’ ce-i frumos este că, de obicei, conversaţiile ăstea în doi, când vorbim despre un grup de trei, de obicei duc la rupturi pentru că comunicarea nu e justă, dar în cazul nostru nu a fost aşa deloc. Cred că asta e şi baza unei bune colaborări: nu aveam prea mult să ne convingem unul pe altul că anumite lucruri sunt rele sau nu funcţionează prea bine sau, dimpotrivă, lucrurile pe care le găsim amuzante sunt cu adevărat amuzante şi ne distrăm toţi la fel. Aşa şi era. Asta e şi baza scrisului împreună.

Din câte ştiu, filmul de azi (Principii de viaţă – n.L.L.) urma să fie făcut de Radu Jude. A renunţat la el pentru a realiza Cea mai fericită fată din lume sau de ce l-a făcut până la urmă Constantin Popescu jr.?

Da, da. I-a venit acea idee şi s-a gândit că este mai bine pentru el să o facă. Cel puţin asta mi-a explicat la telefon. Şi cum cel care spune “Nu” are întodeauna dreptate…

Şi acum cum vi se pare? Ar fi ieşit mai bine sau mai rău în altă regie?

Povestea era aceeaşi, dar scenariul, anumite replici, multe lucruri erau diferite. Cum am mai spus, scenariul arată cum arată după nişte discuţii cu Constantin. El, nah, a vrut şi altfel lucruri în el, am vorbit despre propriile lui experienţe… Era normal să fie aşa. Scenariul arată acum aşa cum trebuie să arate, după mine.

Aţi văzut filmul în la festivalul de la San Sebastian. Care a fost reacţia publicului de acolo? Care este diferenţa dintre reacţia publicului austriac şi a celui spaniol?

Practic, nici una. Dialogurile subtitrate trec prea repede, tehnic se puteau face mai bine, calitatea printului în zona subtitrării e proastă, multă lume are problemă să vadă alb pe alb, o parte din informaţie se pierd… Au fost reacţii fără râsete, lucru care, într-adevăr, e surprinzător. Asta şi pentru că filmul este foarte rapid. M-a surprins şi pe mine. Dacă în româneşte, pentru un om care înţelege fără probleme limba şi toate nuanţele ei, chiar şi în viteza asta, dacă pentru spectatorul român efectul este bun, cred că pentru un om care are probleme de lectură, ce să spun, un timp în plus ar fi folosit. Dar, ştiţi cum e, filmul este ăla care este în limba care este. Nah, acum am spus o mare prostie, dar filmul e bun aşa.

Cum vi se pare festivalul de la Linz comparativ cu TIFF-ul?

Este altceva. Acesta este un festival al festivalurilor, dacă vreţi, adună filme din multe festivaluri şi, sigur, nu face un Best of, ci adună inclusiv filme peste care unele festivaluri le-au trecut cu vederea. Acuma, asta îl face să fie diferit. Aici mă simt ca la un festival bun. Cred că lumea care vine aici e mult mai relaxată decât cea care se duce la San Sebastian. E greu acolo să legi conversaţii cu oricine, sunt mai puţine spaţii comune. Festivalului ăla, după părerea mea, îi lipseşte un centru. Pe când aici e un centru, la Cluj e un centru, lumea se întâlneşte în faţă la Republica.

Ce filme aţi văzut până acum şi care v-au plăcut?

Am văzut două şi mi-au plăcut amândouă. Am văzut Off the Beaten Track, a lui Dieter Auner (sas din Transilvania plecat în Irlanda- n. L.L.), este un film despre nişte ţărani din Bistriţa. Şi am mai văzut Im Alter von Ellen, al Piei Marais, care mi se pare iarăşi foarte bun.

La ce lucraţi acum?

De obicei nu vorbesc despre asta. Am câteva proiecte. Două cu Melissa, unu’ cu un regizor francez, un scenariu care îmi place foarte tare. De fapt, îmi plac toate trei. O să trebuiască să văd acum, în perioada care vine, cum îmi gestionez priorităţile. Asta e tot.

Şi o ultimă întrebare, care vine de la o prietenă de-a mea (Letiţia – n.L.L.): cu ce regizor străin v-ar plăcea să lucraţi?

Cu cel cu care deja lucrez acum, regizorul francez care îşi face filmul de debut. A făcut două scurtmetraje care mi-au plăcut foarte mult, ne-am înţeles foarte bine şi îl găsesc foarte mişto.

Mulţumesc frumos.

Şi eu.


14 thoughts on “Magia minţii unui bărbat deştept

  1. iti dai seama ca cu cat iti place mai mult, cu atat esti mai implicata emotional…Vreau sa-ti zic ca mi s-ar fi intamplat EXACT la fel 🙂

  2. în sfârşit cineva care nu mă critică pentru textu’ ăsta şi înţelege mesaju’!!! 😀 vezi? de-aia te iubesc eu pe tine 😀

  3. vaaai, cat am de recuperat la citit. ma pun pe citit jurnalul de calatorie si apoi poate il scriu si pe al meu. Anyway, sa stii ca daca ai sughitat cumva pe la Linz, si de la San Francisco ti s-a tras 🙂

  4. vezi dacă umbli teleleu? 😀 eu ţi-am luat-o înainte. am citit ieri postu’ cu san franscisco şi chiar vroiam să te întreb de ce te-ai dus acolo 🙂

  5. teoretic analizez investitii. Practic, imi tiparesc jurnalul tau ca e prea fain sa nu.
    SF, SF, my darling, cand imi mai dai intalnire?

  6. Samanu: serios?!?! nici nu ştii ce mă bucur!! Laura e cam anostă 🙂

    eliniki blaxoy: da’ ştiu că ai umblat! te invidiez, ca să-ţi spun drept. 🙂 şi cum să înţeleg “puţinele zile rămase”? rămase din concediu or what?

    amalia: investiţii? şi eu care credeam că a fost o chestie romantică 😀

  7. Nu esti singura care se indragosteste de “creiere”. E groaznic, pierzi tot ce te caracterizeaza si nu poti scoate nici un cuvant care sa nu para fortat cand vorbesti cu “ele”.

    De cand sunt la facultatea, ma tot indragostesc de creierele unor profesori.

  8. da, da, da! exact aşa e! te simţi mică, falsă şi lipsită de importanţă. partea bună e că, mai apoi, de poţi râde de chestia asta.

    dar de creierele profesorilor nu m-am îndrăgostit. poate şi pt că nu am fost la facultatea bună pentru mine (am terminat chimie-fizică… brrrr….).

  9. ochi ,koukla mou ,den eko karkino ,exi mines .Da ,stiu ,ai ramas asa…. e adevarat si nu se poate face nik ,Acum ma pregatesc de Ajun ,ce ironie si afara sunt 28 grade ,mi-am luat bilet in Alaska pt luna urmatoare .plec la Nome .Se pare ca unii zei ma vor la ei ,si nu am cum sa ma impotrivesc .
    Te salut si te imbratisez cu caldura ,chiar de nu te cunosc si nu te-am vzt niciodata ,pandorezo
    Avtio !

    :-*

Leave a Reply

Your email address will not be published.