Jurnal de călătorie (III)

Lucrurile s-au precipitat, vremea a fost urâtă-urâtă, oboseala s-a acumulat şi chiar dacă îmi planificasem să scriu zilnic, evident nu am reuşit. Aşa că, pe repede înainte. Cu scuzele de rigoare, de bună seamă.

Miercuri, 13 aprilie

După ce am terminat de scris miile de semne pentru Pandora’s, chestie care mi-a mâncat  mare parte a dimineţii de miercuri, am plecat să mă întâlnesc cu Bia la OK Offenes Kulturhaus, centrul de artă contemporană în care se află sediul festivalului şi în care au loc mare parte din evenimente. OK Centrum, după cum mai este cunoscut, a fost înfiinţat în anii ’80 şi este susţinut financiar de Guvernul Regional al Austriei Superioare, care finanţează de altfel şi festivalul de film (15% din bugetul festivalului de anul acesta este dat de acest guvern regional). Clădirea gri aduce cu o hală industrială şi vine în continuarea vechii şcoli a călugăriţelor ursuline, dar cum-necum întreg ansamblu dă bine. Mai puţin spaţiul din faţa centrului, care e plin de scânduri, muncitori, unelte şi o macara – toate pentru că se lucrează de zor la restaurarea bisericii Ursulinelor din apropiere. Dar probabil că asta se va rezolva în scurt timp, aşa că data viitoare când voi mai veni în Linz totul va fi perfect.

Ajung la OK Centrum şi rămân din nou uimită cât de puţină lume se învârte prin jur. La TIFF, indiferent de vreme, în locurile unde se întâmplă ceva în timpul festivalului e mereu vânzoleală şi agitaţie. Pun deocamdată liniştea asta pe seama vremii urâte şi a faptului că e doar prima zi. Dau de Bianca în interiorului centrului, mai exact la cafeneaua restaurant Solaris, locul în care vom lua masa zilnic de acum încolo. În timp ce aşteptăm prânzul (apropo, supa cremă de dovleac de aici are un gust cam lemnos, dar cea de sparanghel e delicioasă), Bia îşi scrie textul pentru ziar. Totul sub ameninţarea terminării bateriei laptopului meu, care nu ţine mai nou decât 20 de minute. L-am fi putut pune în priză dacă un tip gras şi urât nu s-ar fi aşezat la singura masă din apropierea prizei. Şi asta va face mai apoi pe toată durata festivalului, fir-ar el să fie!

Supa cremă de dovleac :)

Supa cremă de dovleac 🙂

La 14.30 ne îndreptăm spre press office pentru a ne întâlni cu Christine Dollhofer, directoarea festivalului. Stabilisem interviul cu ea atunci când ne-am acreditat, dat fiind că festivalul nu a avut parte de o conferinţă de presă. Sabine, tipa din stafful festivalului cu care am ţinut noi legătura pe mail, ne-a explicat că nu au obiceiul să facă astfel de conferinţe dat fiind că e un festival mic, de familie, unde fiecare îl poate aborda pe fiecare fără nici cea mai mică problemă. Aşa că noi, în prima fază, am abordat-o pe Christine.

De altfel, Christine e familiară cu Clujul şi TIFF-ul, deoarece anul trecut a fost parte din juriul internaţional de la TIFF. În plus, Bia făcuse şi atunci un interviu cu ea, aşa că nu suntem chiar nişte străini. Discuţia decurge relaxat şi aflăm tot ce ne dorim. Printre altele că bugetul festivalului e de aproape 500.000 de euro (TIFF-ul a avut anul trecut 900.000 de euro), bani care vin din mai multe părţi: din partea autorităţilor locale (11-12%), Guvernului Regional al Austriei Superioare (15%), Ministerului Culturii (15%), MEDIA (program al Uniunii Europene), Camerei de Comerţ, asociaţiilor profesioniştilor de film, sponsorilor şi diverşilor donatori. Nu este un festival bogat, precum Viennala, care are un buget de cinci ori mai mare, dar e un festival care se descurcă bine.

Christine Dollhofer. Foto: Bianca Gelseghi

Christine Dollhofer. Foto: Bianca Felseghi

După vreo juma’ de oră de poveşti ne despărţim de Christine Dollhofer pentru a ajunge la proiecţia unuia din cele două filme româneşti prezente la festival: Principii de viaţă, regia Constantin Popescu jr., scenariu Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Cel de-al doilea film românesc de la Linz este Cea mai fericită fată din lume, a lui Radu Jude, dar îl văzusem deja în ţară, aşa că nu l-am mai bifat. Principii de viaţă s-a dovedit a fi foarte amuzant. Dialoguri brici, un Ivanonv impecabil, o poveste care, în final, pe Bia a dus-o cu gândul la Moromeţii. Una peste alta, ne-a plăcut.

Austriecii însă nu l-au prea gustat, dacă ar fi să mă iau după numărul celor care au părăsit sala şi a faptului că am fost singurele care am râs. E adevărat că traducerea în engleză nu a prea ajutat filmul, dar nah, ne aşteptam la reacţii mai pozitive, dat fiind că era în competiţie. Sunt curioasă cum vor reacţiona cei de la proiecţia de azi, totuşi, la care va fi de faţă şi unul dintre scenarişti, Răzvan Rădulescu. Sper să nu-l facă să se simtă prost, pentru că filmul e chiar reuşit.

După film, ne-am mai plimbat un pic prin oraş, să ne familiarizăm cu locurile, iar mai apoi eu m-am retras la hotel cu intenţia de a scrie un articol pentru Adevărul de Seară, ediţia de Cluj. M-am ghemuit în pat cu laptopul în braţe şi am început să documentez textul. Nu cred că am rezistat mai mult de juma’ de oră şi am adormit. Nu fără a-mi aminti că era o zi de 13 şi, conform pactului meu cu Letiţia, în fiecare zi de 13 trebuia să fiu fericită. De data asta fusesem.

Joi, 14 aprilie

Prima grijă pe care am avut-o în dimineaţa a fost, din nou, să-mi scriu textu’ pentru ziar. Dacă mă punea cineva să gătesc mâncare pentru 20 de persoane, eu care nu gătesc aproape deloc, cred că era mai simplu. S-a dovedit că anul de vacanţă mi-a omorât dexteritatea de a scrie texte contratimp şi timp de mai mult de o oră am căutat o introducere. Într-un final, am găsit-o, dar nu am fost mulţumită de ea, iar cele 5.000 de semne necesare au curs greu şi chinuit. Mi-a plăcut mult mai mult partea de documentare, când am dat peste aplicaţia oraşului Linz pentru titlu de Capitală Culturală Europeană (ceea ce a şi fost în 2009).

Linzul văzut de pe "Cetăţuia" lor

Linzul văzut de pe “Cetăţuia” lor

Am afla tot felul de chestii interesante din ea. Spre exemplu că administraţia locală a dat, în 2009, 6,9% din bugetul local pentru cultură, în timp ce, în acelaşi an, Primăria Cluj (oraş care aspiră, de asemenea, la titlul de Capitală Culturală Europeană) aloca 1% din buget pentru cultură. O mică mare diferenţă. Ce mi-a plăcut foarte mult la cei din Linz e că, în aplicaţia cu pricina, nu s-au sfiit să arate că în timpul regimului nazist, Linz a fost proclamat „Oraşul Fuhrerului”, ceea ce l-a împins să devină dintr-un mic orăşel o metropolă a regiunii Dunării. „Linz a fost primul mare oraş care s-a confruntat cu trecutul său nazist într-un mod comprehensiv, generos şi exemplar. Acesta a fost un pas esenţial în transformarea oraşului într-unul cultural şi tolerant”, precizau austriecii în aplicaţie. Foarte tare, nu? 🙂

În fine, după lupte seculare am reuşit să termin şi cele 5.000 de semne şi să le trimit. Am ieşit apoi în oraş cu Bia şi, chit că iar ploua şi era urât, am bătut străzile. Într-o piaţetă de lângă Mariendom, catedrala din Linz a cărei construcţie a durat 60 şi ceva de ani, am găsit un loc cu multe pietre de diferite dimensiuni şi culori pe care scriau tot felul de chestii. “Stones symbolize the burden of life, wich we carry with us often. We would like to invite you to place a stone here”, scrie pe o foaie de hârtie atârnată pe crucea de lemn din faţa pietrelor. M-am uitat în jur, dar n-am găsit nicio piatră pe care să o pun acolo. Mi-am amintit apoi că am în geantă câteva pietre ochi de tigru pe care le-am primit mai demult, de la o prietenă, aşa că am pus şi eu una. Muuuuult prea mică pentru câte probleme am, da’ orşicât. 🙂

Pietrele cu pricina

Pietrele cu pricina

După ce mi-am lăsat greutăţile lângă biserică, am mers la film. De data asta unul sârbesc – Tilva Roš, pe numele lui, aflat şi el în competiţie. O porcărie mai mare nu am văzut demult. Ne-a enervat cumplit, aşa că după o oră am ieşit din sală, călcându-i pe toţi de pe rândul nostru pe picioare (ce să facem dacă nu au avut bunăvoinţa să-şi tragă picioarele!?). Oricum, ei păreau foarte încântaţi de film, aşa că ne-or fi iertat.

Cum de la 20.00 era dinner guest, nu am mai mers la red westernul Po zakanu, aşa cum aveam de gând. Ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am înfiinţat la Lentos, un restaurant parte dintr-unmuzeu de artă modernă cu acelaşi nume. Trebuie să recunosc că austriecilor le ies clădirile futuriste şi le potrivesc perfect cu cele vechi. Pe drum spre Lentos ne-am rugat la Ăl de Sus ca lumea să nu steie la masă ca la nuntă, că întârziasem vreo 15 minute. Eh, Ăl de Sus bag seama că era ocupat pentru că fix ca la nuntă stăteau toţi. Am stat pe gânduri dacă să intrăm sau nu, dar cum Christine Dollhofer ne-a observat şi ne-a făcut semn cu mâna, n-am mai putut da înapoi.

Bine am făcut că am intrat, totuşi, pentru că am avut parte de tot felul de bucurii profesionale, ca să zic aşa. În primul rând, ne-am întâlnit cu Rik Vermeulen, directorul executiv al TIFF-ului, pe care îl căutasem toată ziua fără succes. Aşa că, între porţia de spaghetti milaneze şi tiramisu, Bia a pus de un interviu cu el. În timp ce ea sporovăia cu Rik, eu l-am zărit pe Răzvan Rădulescu, proaspăt ajuns la festival, şi am stabilit un interviu pentru sâmbătă, după cea de-a doua proiecţie a filmului lui.

Acestea fiind bifate, am mai stat puţin şi ne-am retras la hotel. A doua zi ne aştepta un drum de Salzburg şi nu eram nici pe departe odihnite. Dar despre asta, la următoarea postare.

3 thoughts on “Jurnal de călătorie (III)

Leave a Reply

Your email address will not be published.