De la Stieg Larsson încoace m-am dedicat scriitorilor nordici, aşa că noua serie scoasă de Gazeta sporturilor pică numai bine. Până acum am citit patru din cele şase volume apărute la chioşcuri şi, deşi nu-mi stă în obicei, am chef astăzi să scriu despre ele. Să fim bine înţeleşi: ce fac eu acum nu e recenzie şi nici nu am pretenţie de aşa ceva, aşa că nu luaţi tot ce scriu drept literă de lege.
1. Prinţesa gheţurilor de Camilla Läckberg
Autoarea: Tipa asta, Camilla, are 37 de ani şi, înainte de a se pune pe scris, a fost director de marketing şi product manager. Fosta ei profesie nu se simte în scriitură, dar e evidentă atunci când e vorba de modul în care fata se vinde. E suficient să-i vezi site-ul pentru a-ţi da seama de asta. Unde mai pui că s-a mai şi măritat anul trecut cu un ofiţer de poliţie, Martin Melin, o vedetă în Suedia dat fiind că a fost primul câştigător al show-ului Survivor. Dacă asta nu e o mişcare de marketing bună, să te căsătoreşti cu o „sursă” ca să zic aşa, atunci nu ştiu care mai e. 🙂
Cartea: Cea mai bună dintre cele patru citite. Intriga e bine ţesută şi nu te lasă să ghiceşti criminalul din prima jumătate a cărţii. Scriitura e lină şi curată, dar nu seacă, Läckeberg reuşind să te facă foarte uşor să simţi atmosfera şi personajele. Descrierea locurilor şi prezentarea actorilor sunt dozate foarte bine, nu se insistă pe ce nu e de insistat, iar emoţiile nu sunt cenzurate, dar nici nu e inflaţie de ele. E un roman care se citeşte uşor, cu plăcere şi interes, dar are şi un mare defect: nu îţi rămâne în minte precum cele scrise de Stieg Larsson. Nu e genul de carte care să te bântuie, să te preocupe, să te răscolească, iar asta mă face să spun că nordicii au avut mare noroc că l-am citit prima oară pe Larsson, că altfel nu m-aş fi atins de restul.
2. Explozii în Stockholm de Liza Marklund
Autoarea: Suedeză şi ea, Marklund este cel de-al doilea scriitor din ţara cu pricina care a ajuns pe primul loc în topul New York Times a celor mai bine vândute cărţi. Primul care intrase în top fusese Stieg Larsson, evident. Jurnalistă la origini, Liza a luat premii peste premii cu cărţile sale şi a intrat de vreo două ori pe lista celor mai populare femei din Suedia. De altfel şi ea stă foarte bine cu marketingul, fiind co-proprietară a Piratförlaget, a treia editură ca importanţă din Suedia. În plus, Marklund este şi ambasador UNICEF. De asemenea, are şi ea site, dar nu la fel de izbutit ca al Camillei Läckeberg.
Cartea: În mod clar ştii că e scrisă de o ziaristă. Şi nu orice ziaristă, ci una plină de principii, care face presă dedicat, fără compromisuri şi cu mare grijă faţă de sentimentele şi imaginea „subiecţilor”. Cine vrea să ştie cum funcţionează o redacţie, cum se gândesc subiectele, ce înseamnă să fii fotoreporter la un tabloid, cum stă treaba cu tirajele, când dai un anumite articol de deschidere şi când nu şi alte amănunte de acest gen, poate liniştit să citească Explozii în Stockholm. E totul acolo. Nu spun însă că scriitura e nemaipomenită sau că intriga e de vis, că nu e aşa (m-am cam plictisit pe alocuri şi m-am şi prins repede cine e de vină pentru crime). Dar, una peste alta, o puteţi pune în geantă în vacanţă. Merge.
3. Eroare judiciară de Anne Holt
Autoarea: Norvegianca asta, avocată de profesie, a fost timp de vreo trei luni (noiembrie 1996 – februarie 1997) ministru al Justiţiei în Cabinetul Jagland, dar a demisionat din motive de sănătate. A lucrat şi în Departamentul de Poliţie din Oslo, şi a fost şi ziaristă vreun an. Ţinând cont de activitatea ei, nu i-a fost greu să-şi găsească subiectele viitoarelor cărţi. Debutul în literatură şi l-a făcut în 1993, personajul principal al cărţii sale fiind o lesbiană ofiţer de poliţie. Asta poate şi pentru că Anne Holt însăşi e lesbiană.
Cartea: Nu mi-a plăcut şi nu am terminat-o de citit, deşi nu mi-am dat seama cine e omul rău. E scrisă complicat, nu am putut urmări personajele (nu m-au ajutat nici numele şi nici felul în care erau creionate sau, mai exact, nu erau creionate), nu mi-a plăcut stilul, nu am fost ţinută cu sufletul la gură de intrigă etc. Singura chestie care mi-a plăcut şi mi-a rămas în cap este o declaraţie a Annei Holt scrisă pe coperta cărţii: Corupţia este de neconceput în Norvegia, din numeroase motive. În primul rând, nu există o tradiţie. Ar putea părea bizar, dar corupţia presupune, în fapt, un fel de tradiţie naţională. În rest, nimic memorabil în acest thriller, din păcate.
4. Oraşul borcanelor de Arnaldur Indridason
Autorul: Este fiul unuia dintre cei mai de seamă scriitori islandezi, Indriði G. Þorsteinsson, şi asta mă face să nu mă mir de drumul ales. Nu am reuşit să-i găsesc site-ul, bănuiesc că nu are, aşa că tot ce mai ştiu despre el e că are o diplomă în istorie, a fost o vreme ziarist şi critic de film, iar acum s-a dedicat scrisului. E căsătorit şi are trei copii.
Cartea: Simplă ca apa caldă. Nu ştiu de ce, dar din ţara oamenilor care deviază la propriu autostrăzi ca să nu deranjeze locuinţele elfilor şi zânelor, m-aş fi aşteptat la o poveste mai specială. Sau cel puţin care să mă sperie zdravăn şi să-mi facă pielea de găină. N-am avut parte de aşa ceva. Am citit-o până la capăt, pentru că într-un fel ciudat, aşa simplă cum a fost, mi-a plăcut, dar nu ştiu încă dacă aş mai da banii pe alte volume de-a lui Indridason. Mai e de spus că marele avantaj al acestui thriller faţă de celelalte volume scrise de nordici e uşurinţa cu care reţii numele personajelor, iar asta din cauză că islandezii folosesc doar prenume, ei neavând nume de familie specific. Numele de familie se formează din prenumele tatălui cu terminaţia -son pentru băiat şi -dottir pentru fiică. Tot e bine că am aflat măcar atâta lucru, nu? 🙂
Astea ar fi cele patru romane. Sper să mă ţină cheful şi să scriu şi despre celelalte şase pe măsură ce le citesc. Şi mai sper să găsesc un alt scriitor nordic care să-l bată pe Larsson, aşa, de ciudă. 🙂