Şapte lucruri pe care nu (cred că) le ştiaţi despre mine

Mi s-a reproşat mai demult că nu sunt suficient de deschisă şi sinceră, chit că eu aşa mă văd. Dar e posibil să nu fiu, aşa că mi-am zis că nu ar strica să fac publice nişte chestii despre mine pe care nu le-am prea zis. Nu ştiu dacă voi câştiga ceva cu asta, dar, nah, nu tot ce fac e întotdeauna în câştigul meu. Să începem:

1.  Am făcut 11 ani de franceză şi nu ştiu să o vorbesc deloc. Mă rog, citesc bine de tot după cum mi s-a tot zis, ba chiar cu accentul şi graseierea de rigoare, dar dacă mă laşi “la liber” sunt goală ca o pagină de hârtie nescrisă. Nu reuşesc să încropesc nici măcar o propoziţie ca lumea. Aproape acelaşi handicap îl am şi la engleză, cu care nu am nicio problemă când vine vorba să o înţeleg, dar pe care o dau peste cap când vine vorba de pronunţie. Lipsa mea de abilitate în acest sens mă face să mă jenez să deschid gura în public în altă limba decât româna şi mă face să mă simt handicapată intelectual.

2. Mi-e frică să conduc maşina, bicicleta sau orice alt mijloc de locomoţie. Ăsta e motivul pentru care nu am carnet, deşi am 41 de ani, sau pentru care nu mi-am cumpărat niciodată bicicletă. Ideea în sine îmi place, ba chiar îmi doresc o maşină (Fiat 500, dacă se poate) şi o bicicletă vintage, dar nu mă văd nicicum punând acest lucru în practică. De ce mi-e frică? Pentru că sunt convinsă că nu am atenţie distributivă şi că nu reuşesc să apreciez distanţele dintre vehicule. În ziua de azi, ăsta e un mare handicap. Cam la fel de mare ca cel cu nevorbitul limbilor străine.

3. Nu port sutien. Pot număra pe degetele de la mână de câte ori am făcut-o, chit că mi-s pline sertarele de sutiene. Le cumpăr în ideea de a le purta (pentru că aşa e frumos, nu?), dar majoritate stau acolo neatinse. Iar asta pentru că NU le suport. Senzaţia aia de prinsă în ham îmi creează o stare de nervi incredibilă, iar după 20 de minute de purtat nu mai ştiu unde să mă ascund ca să le dau jos cât mai repede. Partea proastă e că anii trec, sânii nu mai sunt nici ei ce-au fost şi par a avea nevoie de susţinere. Aşa că am două alternative: sau port sutien şi sunt cumplit de nervoasă ori de câte ori ies în oraş, sau nu port sutien şi voi arăta ca o bătrână lăptăreasă. Încă nu m-am decis cum va fi. 🙁

4. Nu-mi plac ardeii şi gogoşarii cruzi. Da’ deloc. Nu am nicio problemă să îi mănânc copţi, muraţi, căliţi sau mai ştiu eu cum, dar nu cruzi pentru că nu suport să îmi trosnească şi scârţâie în gură. Iar dacă tot veni vorba de a mânca, tre’ să zic că, de 11 ani încoace (de când am fost în Paris), mâncarea mea preferată este moules marinière avec des frites fraiches. E super banală, ce-i drept, da’ aş putea mânca la orice oră din zi şi din noapte. Doar că în Cluj nu se face pe nicăieri. Poate şi din cauza asta am impresia că îmi place atât de mult.

5. Prenumele mi-a fost tras la sorţi. Ai mei se aşteptau să aibă băiat şi stabiliseră deja că o să mă cheme Ioan, ca pe tata (mă bucur că nu am ieşit băiat, căci niciodată nu mi-a plăcut numele în cauză, deşi mă împac destul de bine cu varianta Ion). Când maică-mea a constatat că are fată, habar nu a avut cum să o numească, aşa că a făcut bileţele cu mai multe prenume, le-a pus într-o pungă şi a tras la sorţi. Şi aşa a ieşit Laura Laurenţiu. Ghinion. 🙂 (Evident, taică-meu a fost extrem de nemulţumit de “rezultatul” procreerii şi după ce a urlat la telefon: Îmi bag picioarele în ea fată!!, a refuzat să mă vadă timp de trei săptămâni. Nu că mi-ar fi păsat prea mult la vârsta aia. Şi nici pe urmă, sinceră să fiu, dar m-a amuzat întotdeauna povestea şi mi-a plăcut să o spun 😀 ).

6. Îmi semnez întotdeauna cărţile pe pagina de gardă şi pe încă două pagini de interior, la întâmplare. Asta în amintirea lui Coca, un unchi de-al meu la care am ţinut foarte mult şi care a fost profesor de română şi director de şcoală veche. Vara, când mergeam la bunici, imensa lui bibliotecă era locul în care stăteam mai mult decât oriunde altundeva. Şi cum întotdeauna mă fascina semnătura lui găsită pe câte o pagină de la mijlocul sau sfârşitul vreunui roman, am decis să fac la fel. E drept că el avea o ortografie impecabilă, nu ca mine, dar măcar am salvat obiceiul, dat fiind că cei trei copii ai lui nu fac niciunul acest lucru.

7. Sunt “picky şi choosy”. Chestia asta nici măcar eu nu o ştiam despre mine, dar mi-a fost spusă aseară de un amic şi întărită mai apoi de o prietenă, exact cu aceleaşi cuvinte. De parcă nu era suficient să spună or numa’ picky, or numa’ choosy. Justificarea lor era că nu îmi place orice local în care mergem şi strâmb din nas la orice bărbat care mă curtează. E drept asta, dar nu aşa e toată lumea? Că, din câte ştiu, nimeni nu acceptă pe oricine îi iese în cale şi nu bea bere în orice crâşmă. Dar cică eu fac nazuri mai mult ca alţii, aşa că asta sunt: picky şi choosy. 🙂

Na, acum că ştiţi lucruri noi despre mine, faceţi bine şi spuneţi şi voi despre voi. Ascult. 🙂

12 thoughts on “Şapte lucruri pe care nu (cred că) le ştiaţi despre mine

  1. La punctul 6: asa am facut si eu o vreme, desi nu am avut un model, doar pentru ca mi se intamplase sa imprumut niste carti unor persoane care nu mi le-au mai inapoiat.
    Acum mi-e mult mai simplu: citeste atat de putina lume in jurul meu incat nu sunt in pericol nici macar de a mi se cere imprumut o carte.

    Off topic: Sa stii ca ai o leapsa la mine pe blog 🙂

  2. Imi place chestia cu semnatul cartilor! Ama’ daca ma gandesc, in copilaria si adolescenta mea plina de carti citite la gramada si fara nicio grila (citeam la concurenta cu fratele meu tot ce ne pica in mana, in ideea de a citi mai mult decat celalalt – concurs nedrept, el avea doi ani in fata -, indiferent ca erau carti pentru copiloci sau carti greoaie – Aldoux Huxley, parizamplu 😀 😀 ) gaseam pe acasa sau in casele seniorilor familiei de unde mai imprumutam, carti semnate asa… Era o moda sau, poate, cum zice Lady-above, le semnau ca sa nu le dispara? Interesant!

    Asta mi-a placut: “Justificarea lor era că nu îmi place orice local în care mergem şi strâmb din nas la orice bărbat care mă curtează.” Pai cum ar trebui sa fie? Hai ca localuri… daca mergi cu prieteni mai lasi de la tine, dar partea a doua? Visul barbatilor :)))))))))))

  3. nu te râde, că ei vorbeau serios şi m-au şi pus pe gânduri. :-S

    iar de ce semnau cărţile, chiar nu ştiu. acum îmi dau seama că nu l-am întrebat niciodată pe unchiu-meu de ce le semna. am luat-o ca atare ş-atât. 🙂

  4. cu vorbitul in limbi straine nu stiu de unde atata stres, cred ca important e sa fim intelesi, ca asa cum putem tolera dezacorduri sau greseli de exprimare romanilor nu vad de ce strainilor nu le-am tolera. asa cred ca vad si strainii lucrurile. asa ca nu fi atat de aspra cu tine!
    despre semnatura pe carti… vine dintr-un pronuntat instinct de proprietate, zic eu. e bibliofilie, ca sa iti pun si un diagnostic :). semnatura si eu tot pe pagina de garda. tu, daca vrei in trei locuri… ai putea sa iti alegi o pagina secreta, aceeasi la toate cartile, plus una aleator.am observat ca nu ma semnez pe orice carte, numa pe alea care “merita”
    salut

  5. salut. 🙂
    asta cu bibliofilie mi-a plăcut. sună preţios, cumva 😀 pagină secretă e cam târziu să-mi aleg acum. fac chestia asta de peste 25 de ani, nu mai are rost să schimb ritualul.
    cât despre limbile străine… m-am gândit şi eu că nu ar trebui să mă stresez în halul ăsta, dar tot nu mă pot abţine. o să mai lucrez la asta, totuşi, da’ de, da’ de. 🙂

  6. Eu obişnuiam să-mi scriu ori dedicaţii pe cărţi, ori ceva care să-mi amintească de ziua în care am cumparat cartea. Între timp am renunţat. Nu mai ştiu exact de ce: că era prea personal… că era pueril … nu mai îmi amintesc…

  7. Mie mi-a placut aia cu trasul la sorti. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca te cheama Laura din cauza asta:D

    inseamna ca Destinul te voia neaparat “laurata”, laureata, victorioasa 🙂

    O sa iti povestesc o chestie de-asta legata de fata.

    Sa stii ca daca ai fi fost baiat si fiu de cadru militar ai fi avut de suferit tot felul de suplicii menite sa te “caleasca” si sa te faca “barbat adevarat”, luptator. 😀

    Fiind fata a fost mai bine pan la urma.

    Cu limbile straine stai linistita, e chestiune de situatie. Daca ai merge in strainatate, dupa cateva ore te-ai dezlega daca esti in compania potrivita. Sunt sigura.
    De exemplu, ieri am sunat in SUA pentru a cere o informatie si sefa mea (americana) auzindu-ma, mi-a zis la sfarsit ca “ce naspa engleza ai” 😀

    Asta desi intr-o seara, invitata la ea, am intretinut lungi discutii in engleza fluenta cu o clienta de-a ei si sefa mea era multumita.

    Dar ca la telefon ma fastacesc si nu imi vine natural, ma blochez si vorbesc aiurea. Tine de exercitiu si de confortul mental.

    Mie mi-ar placea la nebunie sa conduc, insa nu am carnet ca nu mi-am facut timp sa il fac + ca de trafic mi-e si mie frica. De nebunia unor soferi.

  8. Nu mai ştiu exact ce scriam pe cărţi dar pe vremea aia nu eram aşa de prozaică şi îmi dedicam tot felul de chestii motivaţionale fără să ştiu de existenţa unui astfel de concept. Aşa că, după cărţi, acum ştiu dacă la data respectivă eram supărată că mă certasem cu iubitul sau că aşteptam vacanţa de vară. Era un fel de chestie terapeutică. Cred…
    Şi eu zic că în cazul limbilor străine e doar chestie de exersare.

  9. acum chiar ca lemnu’ nu-s, că doar am avut un an şi ceva un iubit olandez cu care mai trebuia şi să mă mărit. cumva tot ne-am înţeles în engleză de m-a cerut de nevastă 😀

    ideea e că dacă nu vorbesc cu oameni pe care îi cunosc, mi-e groază să deschid gura şi când o deschid, gafez. da’ o să mai lucrez la asta. promit 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.