Jurnal de călătorie (I)

Luni, 11 aprilie

Laura, e opt şi 10. Ai zis să te trezesc la opt, o aud pe maică-mea vorbind în timp ce bate discret în uşa camerei mele. Deschid ochii alene, iar primul gând care îmi trece prin cap e de ce bătrânica mea pisică nu m-am trezit deloc în noaptea trecută, deşi mai nou, indiferent de e zi sau noapte, plânge ca disperată după mâncare, din două în două ore. Pusi e la mine în cameră, doarme neîntoarsăBine că te-a lăsat şi pe tine să dormică ş-aşa ai un drum lung de făcut, comentează mama ca şi când mi-ar fi auzit gândurile. Se apucă să pună de cafea, iar eu intru la duş cu ochii cârpiţi de somn şi mormăind printre dinţi un neauzit “bună dimineaţa”.

De-abia după vreo juma’ de oră de stat sub duş sunt în stare să port, în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale, eterna conversaţie de dimineaţă de la cafea. Mă rog, eternă e cam mult spus deoarece chestia asta nu se întâmplă decât de un an încoace, de când mi-am dat demisia şi am început să beau cafea (fără legătură între ele). În dimineaţa asta discuţia se poartă în jurul unui subiect uşor morbid – “despre cât de frumos a murit bunicul meu cu toţi cei cinci copii lângă el”, pe care maică-mea îl reactivează ori de câte ori e să plec eu undeva. Îl ştiu pe de rost, i-l pot repeta la orice oră din zi şi din noapte fără să omit vreun cuvânt, dar o las să povestească pentru că ăsta e modul ei în care îmi spune că îi este teamă să nu păţesc ceva pe drum.

Drum care începe azi la Cluj şi se va termina marţi la Linz, unde voi lua parte la festivalul de film Crossing Europe. M-am acreditat acum vreo două luni, împreună cu prietena şi colega mea de breaslă Bianca, şi în sfârşit a venit vremea să plecăm. Cu noi vine şi Radu, iubitul ei, care ne va duce cu maşina până acolo, după care se va opri câteva zile la Salzburg. Plecatul ăsta mă bucură peste poate deoarece, de la ultima vacanţă la Praga, în 2009, nu am mai reuşit să trec graniţa, iar statul în România lui Zăvoranca şi Boc a devenit din ce în ce mai apăsător.

O ascult pe maică-mea până îl mai îngroapă o dată pe bunicu’, după care o sun pe Bia să văd cam în cât timp trebuie să ies în colţ, la Pavlov, ca să mă întâlnesc cu ei. Vezi că întârziem un pic că trebuie să dau o fugă până la Relaţii Internaţionale. Venim pe la 10.00, îmi zice Bia, aşa că numai bine am timp să citesc presa pe net. Primul articol care îmi sare în ochi e cel din EvZ, cu sondajul făcut de Fundaţia Soros printre 6.000 de elevi din 85 de şcoli. Când văd cât de xenofobi, intoleranţi, antisemişti şi iubitori de dictatură militară sunt cei din “generaţia aşteptată”, cum o numeşte un amic, mă înfuriu brusc şi mă apuc să scriu un text pentru Pandora’s, să mă descarc.

Nu ajung la jumătatea lui că deja bipăie telefonu’. Semn de plecare. Şterg jumătatea de text, îmi împachetez repede laptopul şi ce mai e de împachetat, îmi iau rămas bun de la maică-mea şi dau să ies din casă. Vezi că ţi-ai uitat umbrela, strigă mama după mine ştiind că la Linz vremea se anunţă ploioasă după cum i-am spus că am citit pe net. Mă întorc rapid după umbrelă, o mai pup o dată pe maică-mea şi în sfârşit ies pe poartă. Să stai pe lângă Bianca să nu păţeşti ceva rău, o mai aud pe mama strigând de la poartă şi mă întreb de ce mă tratează întotdeauna ca pe o puştoiacă de 18 ani şi nu poate să facă un efort să mă vadă măcar de 28, că de 42 slabe speranţe.

În cele trei minute pe care le fac până la colţ realizez că mi-au îngheţat mâinile pe troler şi încep să-mi fac probleme că nu mi-am pus haine suficient de groase pentru ce mă aşteaptă. În timp ce îmi urc lucrurile în portbagaj, Bia mă linişteşte: Las’ că ne cumpărăm ceva haine de pe acolo dac’ o fi tare frig. Nu e tocmai modul în care aş vrea să-mi cheltui banii, da’ nah, la război, ca la război. Vezi că trebuie să stau tot timpul pe lângă tine, îi zic. Ordin de la mama.Hai noaaah, se pune Bia pe râs. Şi maică-mea când a auzit că vii s-a liniştit brusc şi nu şi-a mai făcut probleme.

Ne mai amuzăm o vreme de situaţie şi de mame, după care plecăm. Odată ce pornim, uit de mama, frig, bani, haine şi alte cele şi mă bucur ca un copil mic că părăsesc oraşul şi ţara. Dacă ar fi după mine, nu aş face nimic altceva decât aş călători dintr-o parte în alta a lumii. Asta ar presupune ca un spiriduş să-mi alimenteze contul fără să îmi ceară nimic în schimb. Sau hai să zicem că aş fi dispusă să-i scriu o poveste sau două pe săptămână.

Cum spiriduşii nu cred că au mai părăsit Islanda în ultima vreme şi nici nu au auzit de contul meu, nu-mi rămâne decât să mă bazez pe cei 300 de euro luaţi împrumut de la prietena mea Carmen. Da, am darul de a cheltui în avans bani pe care nu-i am. Nu e tocmai modul sănătos în care m-a crescut mama, dar nu mă pot dezobişnui de chestia asta orice aş face. Şi cum am prieteni buni şi darnici, viaţa mea e mereu arvunită. Nu că mi-ar părea rău.

Acum îmi pare chiar foarte bine, de fapt, pentru că suntem binedispuşi toţi trei, iar drumul se dovedeşte o reală plăcere. Nu oprim deloc până aproape de graniţă, unde trebuie să ne luăm vignete. Don’şoară, dezlipiţi frumos şi o treceţi o dată peste haină, că altfel nu o mai dezlipiţi veci de pe parbriz, îi explică Biei tipul care ne vinde vignieta. Nu îşi bate Bia capul să îşi treacă vignieta peste haină înainte de a o lipi, aşa cum aş face eu, care iau de bun orice sfat de genul ăsta. Lipeşte rapid vignieta pe parbriz, după care la drum!

Radu

Radu

Bianca

Bianca

Trecem prin vamă ca şi gâsca prin apă. Nimeni nu ne întreabă de sănătate, ceea ce mă face să mă simt un pic neglijată. Un sentiment ciudat, dar care trece repede cum ne depărtăm de graniţă. Alegem să nu intrăm pe autostradă pentru că am ocoli un pic şi oricum e mai fain să mergi pe drumurile naţionale. Mai vezi una-alta. Şi vedem, ce-i drept. În primul rând, ne sar în ochi zecile de bălţi de dimensiuni serioase formate pe câmp şi prin pădurici în urma ploilor.Ce faaain! Parcă sunt insule de mangrove, spune Bia când vede cum ies trunchiurile copacilor din apa murdară. Fain într-adevăr.

Mai puţin faine sunt însă curvele care stau la răscruce de drumuri. E plin de ele şi, din vreo douăzeci, una sau două arată bine. Cu ciorapi din plasă, fuste până în fund, cizme lungi şi bronzate excesiv, femeile cu pricina fumează relaxate pe marginea şoselei. Unele dintre ele şi-au adus şi câte un scăunel, să nu stea mereu în picioare. La astea nu le dăm prea mulţi clienţi. Oricum, nu vedem niciun tir oprind în dreptul vreuneia, aşa că bănuiesc că nu au avut o zi prea productivă. Cu toate astea nu cred că fetele ar vrea să lucreze niciun minut altceva, chiar dacă le-ai da un job “onorabil”. Nu le văd făcând nicicum pe menajerele sau pe lucrătoarele în fabrică. Şi nici nu-mi închipui drumurile din Ungaria fără de ele.

Din una în alta, pe la patru şi ceva ajungem la Budapesta. Cum nu intrasem pe autostradă şi nici nu o lăsasem pe Ioana, fata de pe GPS, să vorbească (avea o voce enervantă de-a dreptul), ne-am dat câteva ture aiurea pe străzile dintr-un cartier budapestan până ce, în final, am ajuns la Budapest Keleti Pályaudvar (Gara de Est din Budapesta). Ideea era să povestim cu cei de la punctul turistic din gară şi să ne trimită la un hostel ieftin, aşa cum mai făcuseră cu alte ocazii. De data asta, însă, tipul care era se serviciu nu ne-a oferit decât o singură variantă de hostel – Marco Polo, 22 de euro patul de persoană.

Scump, dom’le, scump, aşa că ne-am suit în maşină şi am pornit să căutăm singuri hosteluri. Primul de care am dat – Marco Polo, evident. Doar că la faţa locului patul era 16 euro, nu 22, cum ne anunţase băiatu’ cu pricina. Tot scump ni s-a părut, aşa că am plecat mai departe. Cum parcările în centrul Budapestei sunt destul de piperate, a fost o aventură destul de costisitoare căutatul ăsta. Şi enervantă în acelaşi timp pentru că deja eram obosiţi şi flămânzi. Ca norocu’ însă (musai să mă laud!) că am ochi bun şi nas de hosteluri faine şi ieftine. Aşa am păţit în Praga, când am găsit unul în centrul centrului, într-o universitate catolică, peste drum de biroul lui Havel, aşa am păţit şi acum când am dat cu coada ochiului peste cel mai frumuşel şi ieftin hostel posibil din inima Budapestei: Maverick, 12 euro pe noapte.

Intrare în hostel, curtea interioară

Intrare în hostel, curtea interioară

Odată cazaţi, ne-am lăsat bagajele în cameră, am mai băgat nişte euro pentru parcare şi am pornit să ne plimbăm şi să mâncăm oareşce. Nu ne-am dat prea mult pe străzi pentru că era frig şi bătea vântul. În plus, aveam toţi senzaţia acută că peste tot, oriunde te-ai întoarce, miroase a pipi (!). Am făcut vreo cinci poze, am ascultat nişte muzici interpretate de un ţigan român la pahare cu apă, după care ne-am oprit să mâncăm la o trattoria. Da, ideal era să încercăm (din nou) gulaşul unguresc la mama lui acasă, dar cum eram obosiţi, flămânzi şi fără chef de experimente, am ales cunoscutul. Lasagna şi spaghetti, adică. Bune-or fost şi de folos.

Ne-am târâit apoi picioarele până la hostel, dar fără să uităm a lua nişte doze de bere pe drum. Chipurile să bem în timp ce stăm de poveşti. N-a fost să fie. Cum ne-am pus în pat, cum am căzut eroic. Am încercat eu să scriu un post despre prima zi de călătorie, dar după primul paragraf mi s-au închis ochii. Şi aş fi dormit chiar bine dacă nu auzeam fiecare maşină de gunoi care trecea pe stradă şi golea pubelele. Şi, Doamne, multe au mai trecut!

(Va urma)

3 thoughts on “Jurnal de călătorie (I)

  1. Foarte fain scris, draga mea!

    Si ca sa te fac sa te simti bine (si mai putin vinovata), afla ca 65% din americani au datorii pe cartile de credit, ceea ce inseamna ca si ei imprumuta bani pe care nu-i au. Eh??? 🙂

    Si o intrebare de lamurire: “curve” nu-s alea care o fac fara bani?

  2. scuze că vă răspund târziu, da’ intru rar pe net de aici. promit să fiu mai promptă când ajung acasă. 🙂

    ana: da. eu şi americanii. 😀 😀 iar cu “curvele”… habar nu am care sunt diferenţele. pt mine curve, prostituate, târfă etc sunt acelaşi lucru. 🙂 care ar fi cuvântul pentru cele care o fac pe bani?

Leave a Reply

Your email address will not be published.