10

De-ale mele (12)

Nu înţeleg cum se potrivesc lucrurile şi se întâmplă, iar felul în care se construiesc uneori, ca un puzzle, mă sperie tocmai pentru că nu pricep de ce e aşa. Să dau câteva exemple ca să înţelegeţi mai bine. Acum o săptămână mă uitam la un episod din “Grimm” şi o replică din el mi-a rămas în minte. Era vorba despre dispariţia broaştelor care, spunea unul dintre personaje, atunci când se va întâmpla, va fi primul semn că omenirea e pe cale de dispariţie. Am ţinut minte chestia asta pentru că mi-am bătut capul mai apoi să văd care ar fi lanţul trofic care ar susţine ipoteza asta.

La două zile după, ce articol îmi apare mie pe facebook de pe pagina revistei Descoperă? Nici mai mult, nici mai puţin decât “2.000 de specii de amfibieni vor dispărea în următorii 70 de ani“! Cum naiba s-au potrivit informaţiile ăstea două, nu-mi explic. Dar nu e singurul exemplu. Marţi, în drum spre agenţie, am trecut pe Podul Elisabeta şi am văzut o grămadă de lacăte prinse de el. Am sunat la prietenii mei de la Ora de Cluj şi a ieşit un articolaş mişto: “Obicei european la Cluj – îndrăgostiţii prind lacăte de Podul de Lemn” (ca dovadă că a fost mişto, Realitatea Cluj şi Ziua de Cluj l-au preluat fără să citeze sursa; dar asta e o altă poveste).

Ei bine, ieri seară mă uit la un episod din “Homeland” de data asta, şi ce îmi văd ochii?? O scenă în care personajul principal îşi duce fiica lângă un gard de fier plin de lacăte puse de îndrăgostiţi! Nu-mi spuneţi că nu sunt freaky coincidenţele ăstea, că nu vă cred!! Pe mine chiar mă pun pe gânduri…

***

Mi-ar plăcea să fie Laszlo Attila primar. Ştiu că clujenii nu ar înghiţi un primar ungur, dar mie mi-ar plăcea.

***

Ştiţi că doream să cunosc oameni noi-nouţi şi care zâmbesc des şi vorbesc frumos de ceilalţi? Mi s-a îndeplinit dorinţa cu ocazia festivalului SoNoRo la care Vitrina, agenţia unde lucrez, a fost partener. Cum i-am ajutat un pic pe partea cu presa clujeană, am şi povestit cu ei şi a fost ca o gură de aer proaspăt. E foarte odihnitor să vorbeşti cu oameni necunoscuţi şi veseli. Mai vreau!

***

Se anunţă un decembrie colorat, iubitor, sclipicios şi vesel. Cred că astrele-s de vină, mânca-le-ar mama.

***

Văd că e la mare modă să scrii pe tema De ce iubesc România. Am stat şi m-am gândit ce aş pune eu pe hârtie, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nici măcar un rând. Am să mai cuget pe tema asta pentru că e de-a dreptul imposibil să nu găsesc un motiv. Vă anunţ de îndată de mi se arată. Până atunci ascultaţi nişte muzici mai altfel:

10

Starea de azi

Am chef să cunosc oameni noi-nouţi şi buni, care zâmbesc des şi vorbesc frumos de ceilalţi, să stau cuibărită în pat, printre perne mari şi pufoase şi aşternuturi albe şi moi, să ascult cum ninge afară, să beau vin fiert cu cardamon şi scorţişoară, să am părul arămiu şi creţ şi faţa plină de pistrui, să fiu înconjurată de o lioată de copii din toate rasele cărora să le fac ciocolată fierbinte şi să le citesc poveşti, să croşetez ciorapi în dungi colorate, să râd mult, mult de tot, să văd un film vechi, alb-negru, cu Kate Hepburne şi Cary Grant, să cânt la pian ca şi când aş fi cea mai mare pianistă a lumii, să uit tot ce e de uitat, să mă joc cu un pui de bulldog englez, să am o cameră plină de fluturi albaştri şi licurici, să tac, să plec în lume şi să fiu alta.

Nu am chef să mai socializez cu femeile şi bărbaţii care atunci m-au bârfit şi acum îmi zâmbesc, să îmi pierd vremea cu toţi neaveniţii, să citesc ziare, să îmi pun inima pe tavă şi să se calce peste ea, să fac curat, să vorbesc la mobil, să fac cumpărături, să sper, să cred în minciuni, să dau bani cerşetorilor, să fac teorii ale conspiraţiei, să ţin minte numere de telefon, să iert şi să fiu aceeaşi.

0

Atelierul cu minunăţii

sandale

Se spune că dacă îţi pui un pantof vechi sub pat nu mai ai coşmaruri.

Cora nu şi-a pus niciodată un pantof sub pat (în afara faptului că e mult prea ordonată pentru un astfel de gest, nici nu are avea cum dat fiind că patul ei e lipit de podea) şi poate şi din cauza asta, ani la rând, a visat tot felul de modele de pantofi. Cu flori şi fără flori, cu catarame şi fără catarame, cu toc înalt şi fără toc înalt – pantofii Corei prindeau o formă specială în vis, dar dimineaţa dispăreau în ceaţă. Asta pentru că uita mereu să pună pe hârtie modelele care îi bântuiau somnul, deşi îşi promitea de fiecare dată că o va face.

În timpul ăsta, în cealaltă parte a Clujului, Daniela ştia tot ce se poate şti despre pantofi. Ştia de unde să cumpere cele mai bune piei şi cele mai minunate accesorii, aşa după cum ştia că un calapod bun, fie din lemn, perspex transparent sau plută, face toţi banii. Mai ştia că arcuirea glencului* poate face pantoful mai mult sau mai puţin comod, că dacă staiful* e prea jos, pantoful alunecă din picior, iar dacă e prea înalt îţi provoacă bătături, şi că o capută* joasă îţi face un picior mai lung şi o gleznă mai fină, iar una înaltă un picior mai gros şi o gleznă mai butucănoasă.

Toate astea şi multe altele, Dani le învăţase, evident, într-o fabrică de pantofi. Una mică, simpatică şi orientată spre Vest, ca orice fabrică de pantofi care se respectă. La un moment dat, din motive personale care nouă luni mai târziu au purtat numele de Eric, Dani a renunţat la munca ei de creaţie de la micuţa fabrică de pantofi. Un timp a făcut pe mămica şi i-a mai şi plăcut.

Acum vreo doi ani, însă, într-o seară de vară, aflate la o mică petrecere între prietene în grădina de poveşti a Danielei, visătoarea de pantofi şi cunoscătoarea în ale lor au decis să facă ceva cu toate aceste priceperi şi vise pe care le aveau. Aşa au apărut sandalele marca Atelierele Hărniciei, sandale care au fost scoase pentru prima oară „în lume” în mai 2010, la un târg vintage ce a avut loc în curtea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca.
Iar asta a fost doar începutul.


PS: Cora visează în continuare modele de pantofi. Şi, în continuare, nu şi le notează pe hârtie.


În caz că nu ştiaţi:
* glenc = curbura pantofului, imediat sub talpă
staif = partea din spate a pantofului
capută = gradul de decupare a pantofului


***
Acest text a fost scris cu ceva vreme pentru site-ul prietenelor mele, Cora şi Dani, site care tocmai a văzut lumina virtualului. Dacă nu ştiţi cine sunt Dani şi Cora, vă spun eu: fetele care fac cele mai minunate sandale din lume. Şi cele mai minunate genţi. Şi cele mai minunate curele. Şi cele mai minunate brăţări. Asta pentru că ele însăle sunt nişte minunate.


Na, acum că le-am lăudat peste poate, vă invit să intraţi, să admiraţi şi să vă comandaţi tot ce găsiţi acolo. Adică aici: Atelierele Hărniciei.

9

Fata

253240383

Există o fată care mă detestă. Dar nu aşa, din vârful buzelor, ci din toţi rărunchii ei de fată tânără şi atotştiutoare. N-aş putea spune că eu o stimez prea mult, dar ardoarea cu care ea mă detestă nu se compară deloc cu sentimentele pe care le încerc eu pentru ea şi mă minunează peste poate. N-am crezut că pot stârni atâta ură şi scârbă în cineva, chit că nu sunt uşă de biserică şi nu mi-s străine unele sentimente deloc nobile.

Fata cu pricină mă consideră mincinoasă, ţaţă, proastă, ratată, penibilă, ipocrită, manipulatoare, ziaristă de doi bani, moafle cu gură de iapă, nebună, bârfitoare şi multe altele. A ţinut să-mi aducă la cunoştinţă toate astea. Se consideră net superioară mie, îşi doreşte din suflet să nu ajungă niciodată ca mine şi se simte cuprinsă de jenă că omul care o iubeşte pe ea a putut umbla şi cu mine la un moment dat. E umilitoare pentru ea această postură şi ar face orice să şteargă acea parte a trecutului meu cu buretele. De fapt, au fost momente în care fata cu pricina, dacă ar fi putut, ar fi şters la propriu cu mine pe jos, nu doar cu trecutul meu.

Era o vreme în care gesturile ei impulsive şi bădărane scoteau toţi dracii din mine şi îmi venea să-i spun vreo două de mamă. Dar cum n-am reuşit niciodată să mă cert ca la uşa cortului cu cineva pentru că mă blochez şi îmi stau cuvintele în gât, respiram adânc şi treceam mai departe. În plus, nu cred că i-aş fi făcut faţă nici verbal, nici fizic, între noi fie vorba. I-am dat totuşi o poreclă, după ce, acum vreun an, m-am trezit că nervii ei i-au proiectat cotul, intenţionat şi din bun senin, în sânul meu. I-am spus “bătăuşa clasei”. Şi aşa i-a rămas numele între prietenele mele.

Pe lângă că mă detestă, fata asta are şi o doză de masochism în ea. Nu reuşeşte să se ţină departe de blogul meu, chit că nu-i place cum şi ce scriu. În fapt, urăşte că scriu despre trecutul meu care, pe alocuri, s-a intersectat cu al ei, dar nu se poate abţine să nu vadă ce anume scriu. Partea proastă pentru ea e că, în timp ce mă urăşte pe mine stupid şi infantil, pierde teren acolo unde contează.

Să nu vă închipuiţi că, din solidaritate feminină sau dintr-o ciudăţenie a naturii, am vreo simpatie pentru fata asta. Nu am. Fata asta e suferindă emoţional, iar mie nici măcar nu mi-e milă de ea. Din partea mea, poate să moară.

(octombrie 2010)

14

De-ale mele (11)

Am promis că scriu, nu? Iaca…

După aproape doi ani de la retragerea din presă, alaltăieri a fost prima zi când mi-am fi dorit să fiu parte dintr-o redacţie pentru măcar 24 de ore. Din cauza subiectului “Apostu”, evident. Mi-a tihnit tot, de la un capăt la altul, i-am invidiat pe prietenii mei de la Ora de Cluj pentru că au putut fi parte din acţiune şi m-am bucurat că au fost cei mai adevăraţi reporteri de teren din oraş. Profi de profi! Bravo, again!!

***

Am trăit o viaţă cu impresia că zidul care uneşte casa mea de casa vecină e incredibil de gros şi nu lasă niciun sunet să treacă. Era mereu linişte în vecini, o senzaţie confortabilă, care îmi dădea siguranţă. De o săptămână, însă, de când s-a vândut casa cu pricina, realizez că zidul care ne desparte e mai mult decât subţire. De la şapte seara când ajung acasă, aud fiecare râs, plâns, strigăt al celor patru persoane, doi adulţi şi doi copii, care o locuiesc acum. E ca şi cum nu aş mai locui în casa mea. Interesant cumva, dar am pierdut complet acel sentiment de siguranţă pe care îl aveam. Mă simt expusă.

***

Întotdeauna mi-am dorit un partener care să se înscrie perfect în triunghiul iubit-prieten-amant. Doar că n-am avut parte de el. Am bifat prieten-amant, iubit-prieten, iubit-amant, sau fiecare separat, dar toate deodată nicicum. Ştiu că aşa ceva e posibil, am văzut la alţii, deci se există. Ca urmare, am decis ca de-acum înainte să nu mă mai mulţumesc cu două din trei. Or tot, or nimic. Am zis.

***

11.11.2011. Ce tâmpenie! Proşti suntem uneori…

***

Am citit în ceva articol cum că din cauza luminii albastre a laptopului nu dorm bine şi pielea nu îmi mai secretă melatonină în cantităţile optime. Aşa că azi mi-am descărcat f.lux, un soft care îmi schimbă lumina ecranului în funcţie de lumina de afară. Seara e roşiatică. Foarte ciudată şi un pic nelaîndemână, dar zice-se că asta e lumina bună. Vă spun peste vreo două săptămâni dacă dorm mai bine sau nu. Deocamdată mă doare capu’ de-mi puşcă…

***

Detectiv. Asta e meseria pe care am ratat-o şi care cred că mi s-ar fi potrivit destul de bine. Poate într-o viaţă viitoare.

***

Cam asta e starea mea de spirit în seara asta. Enjoy!

21

Dor după ce ar fi putut fi

poarta 2_fix

L-am lăsat în paragină… Ar fi putut fi unul dintre cele mai citite bloguri muiereşti din Ardeal, dacă nu l-aş fi neglijat. Începutul păruse promiţător. Era în toamna lui 2006, când puţine femei din zona asta se încumetau să îşi verse năduful şi supărările în virtual. Nici măcar nu scriam gândit sau cu oareşce strategie pe termen lung. Scriam pentru că îmi făcea bine şi pentru că îmi trebuia ceva nou în viaţa mea. O altă jucărie.

În plus, fiecare post îmi mai aducea o uimire, iar asta îmi întreţinea spiritul. Mă miram că aveam cititori, mă miram că le plăcea ce scriu, mă miram că se enervau pe mine, mă miram că ajungeau să mă urască şi să îmi lase offline-uri jignitoare. După vreun an şi ceva, am trecut oarecum de faza uimirii şi am intrat în cea a încântării de a fi recunoscută după blog. Mă simţeam bine când făceam cunoştinţă cu cineva, îi vedeam faţa luminându-se cu un zâmbet cât casa pe faţă şi auzeam următoarea replică: “Tu eşti licurici? Îţi citesc blogul!”. Vanitatea era la ea acasă, dar în acelaşi timp eram stânjenită şi ruşinată în a discuta cu omul din faţa mea. Ştia deja totul despre mine şi parcă nu mă simţeam perfect confortabil cu ideea asta.

Aşa au trecut alţi doi ani. Încet-încet, am început să mă plictisesc. Ajunsesem în punctul în care mi se părea că le văzusem pe toate în domeniul ăsta, le scrisesem pe toate, le gustasem pe toate. Nimic nu mă mai impresiona. Nici înainte nu eram eu mare cititoare de bloguri, dar acum ori de câte ori dădeam peste un blog nou, mă uitam cu oarecare superioritate îngăduitoare la tinerele bloggeriţe şi, în timp ce le citeam, aveam în minte o singură idee: “Am trecut şi eu prin asta. Nu-mi spui nimic nou”. După trei ani de blogging, am devenit blazată, leneşă, indiferentă faţă de cititorii mei, deşi pe undeva mă simţeam şi vinovată că îi neglijez. Dar confortul meu era mai important decât al lor, aşa că, la un moment dat, mi-am şters blogul.

Câteva luni m-am ţinut departe de lumea asta, dar plăcerea de a scrie îmi dădea ghes. Aşa am ajuns să îmi deschid un nou blog, fără de nume şi unde nimeni nu era lăsat să comenteze. Scriitura se dorea a fi alta. Nu mi-a ieşit. Şi nu pentru că nu aş fi fost capabilă să scriu aşa mult timp, nu era mare lucru, în fapt, ci pentru că mi-am dat seama că îmi lipseau foarte tare schimbul de idei cu cititorii şi doza aia minimă de celebritate pe care mi-o câştigasem. Trebuia ca cineva să mă laude măcar o dată pe lună că scriu bine, altfel nu eram eu. 🙂

Cum mă simţeam (mai mult sau mai puţin meritat) o ştiutoare în ale bloggeritului, am decis să-mi cumpăr un domeniu, să renunţ la porecla sub care mă făcusem cunoscută şi să scriu sub numele meu. Mă vroiam serioasă, responsabilă, matură şi îmi doream să fac un pas mai departe. Vroiam să nu mai copilăresc pe blog. În plus, suferinţa emoţională sub umbrela căruia stătuse vechiul blog dispăruse cu totul şi îmi doream articole scrise sub cu totul alte auspicii.

Revenirea nu a fost un succes de casă. Nu este nici acum, iar singura explicaţie pe care aş putea-o avea pentru asta e că, în timp ce bloggingul a evoluat şi s-a specializat, eu mi-am pierdut scânteia. Ca urmare, am început să-mi pierd şi elanul responsabil şi nevoia de a mai scrie seriozităţi. Aşa că l-am lăsat în paragină…

Mă uit însă uneori la câteva din vechile bloguri muiereşti, începute în acelaşi timp cu al meu, dar ajunse mult mai departe, şi mă apucă tristeţea şi părerea de rău după ce-ar fi putut fi. Aşa şi acum.