Blogul Licuricei

Nu ştiu de ce am în ultima vreme tendinţa de a face tot mai des un fel de bilanţ al stărilor, emoţiilor, situaţiilor, experienţelor pe care le-am bifat sau nu până acum. E o chestie care pur şi simplu mi se întâmplă separat de dorinţa mea. Sper că organismul meu nu mă pregăteşte cu de la sine putere pentru nu ştiu ce boală şi că subconştientul nu mă determină să trag linie şi să adun în caz de… ce-o fi. Poate e asta sau poate nu, cert e că îmi aduc tot mai des aminte de chestii pe care NU le-am trăit şi nu le-am experimentat defel.

Iar una dintre ele mi s-a concretizat astăzi, loud and clear, în timp ce nu făceam absolut nimic. Doar stăteam şi mă gândeam la diferite chestii. Şi stând aşa cu ochii în tavanul meu albastru Celestial Cloud 3 mi-am dat seama că eu nu am simţit absolut niciodată, dar niciodată, nevoia de a mă confesa unui preot. Nu am avut în toţi aceşti lungi şi ameţitori ani niciun duhovnic. E adevărat că nu am fost vreodată (şi nici nu am devenit peste noapte) credincioasă şi nici nu sunt prea dusă la biserică (la propriu vorbind), aşa după cum e adevărat că nu am dorit niciodată să mă spovedesc, dar de data asta, gândindu-mă la situaţie, am resimţit extrem de diferit această absenţă a unui confesor.

A fost ca şi cum m-am vitregit singură de o groază de sentimente. Am refuzat, mai mult sau mai puţin conştient, să experimentez anumite stări, iar asta e oricum ai lua-o o tâmpenie. Acum nu mă înţelegeţi greşit. Nu e ca şi cum mâine m-aş apuca să caut preotul greco-catolic perfect, care să se potrivească la fix cu tot ceea ce e setat în mintea mea vizavi de un astfel de duhovnic, dar stau şi mă gândesc dacă nu ar fi interesant şi benefic cumva pentru spiritul meu o astfel de experienţă.

Şi mă întreb dacă aş putea face asta. Mă întreb dacă nu mi s-ar părea jenant să caut explicaţii despre mine într-un om care are setate valori complet diferite de ale mele şi care crede în ceva în care eu nu cred. Nu ar fi ca şi cum aş profita cu nesimţire de bunătatea şi condiţia lui dat fiind că ştiu că nu aş avea ce să-i dau înapoi? Pentru că nu cred că discutând cu el aş deveni un om cu credinţă, ci doar aş profita de înţelepciunea lui ca să îmi întregesc eu spiritul. Aş fura cu neruşinare şi atât.

Şi nu-mi spuneţi că, de fapt, ăsta e rolul lui – să dea fără să primească, pentru că nu cred asta.Şi nu doar că nu o cred, dar mi se pare nedrept să fie aşa. Ar trebui să fie mai mult de atât, altfel nu ar avea rost totul. Mda. Lăsând poveştile la o parte, trebuie să recunosc că ideea de a mă confesa unui preot mi se pare extrem de… romantică. Poate sună prosteşte, dar aşa o simt. E romantic să ai un duhovnic. E ca şi cum ai mirosi mereu violete de Parma. Tandru, nu? 🙂