5

Violete de Parma şi Celestial Cloud 3

sursa: vintage mum

sursa: vintage mum

Nu ştiu de ce am în ultima vreme tendinţa de a face tot mai des un fel de bilanţ al stărilor, emoţiilor, situaţiilor, experienţelor pe care le-am bifat sau nu până acum. E o chestie care pur şi simplu mi se întâmplă separat de dorinţa mea. Sper că organismul meu nu mă pregăteşte cu de la sine putere pentru nu ştiu ce boală şi că subconştientul nu mă determină să trag linie şi să adun în caz de… ce-o fi. Poate e asta sau poate nu, cert e că îmi aduc tot mai des aminte de chestii pe care NU le-am trăit şi nu le-am experimentat defel.

Iar una dintre ele mi s-a concretizat astăzi, loud and clear, în timp ce nu făceam absolut nimic. Doar stăteam şi mă gândeam la diferite chestii. Şi stând aşa cu ochii în tavanul meu albastru Celestial Cloud 3 mi-am dat seama că eu nu am simţit absolut niciodată, dar niciodată, nevoia de a mă confesa unui preot. Nu am avut în toţi aceşti lungi şi ameţitori ani niciun duhovnic. E adevărat că nu am fost vreodată (şi nici nu am devenit peste noapte) credincioasă şi nici nu sunt prea dusă la biserică (la propriu vorbind), aşa după cum e adevărat că nu am dorit niciodată să mă spovedesc, dar de data asta, gândindu-mă la situaţie, am resimţit extrem de diferit această absenţă a unui confesor.

A fost ca şi cum m-am vitregit singură de o groază de sentimente. Am refuzat, mai mult sau mai puţin conştient, să experimentez anumite stări, iar asta e oricum ai lua-o o tâmpenie. Acum nu mă înţelegeţi greşit. Nu e ca şi cum mâine m-aş apuca să caut preotul greco-catolic perfect, care să se potrivească la fix cu tot ceea ce e setat în mintea mea vizavi de un astfel de duhovnic, dar stau şi mă gândesc dacă nu ar fi interesant şi benefic cumva pentru spiritul meu o astfel de experienţă.

Şi mă întreb dacă aş putea face asta. Mă întreb dacă nu mi s-ar părea jenant să caut explicaţii despre mine într-un om care are setate valori complet diferite de ale mele şi care crede în ceva în care eu nu cred. Nu ar fi ca şi cum aş profita cu nesimţire de bunătatea şi condiţia lui dat fiind că ştiu că nu aş avea ce să-i dau înapoi? Pentru că nu cred că discutând cu el aş deveni un om cu credinţă, ci doar aş profita de înţelepciunea lui ca să îmi întregesc eu spiritul. Aş fura cu neruşinare şi atât.

Şi nu-mi spuneţi că, de fapt, ăsta e rolul lui – să dea fără să primească, pentru că nu cred asta.Şi nu doar că nu o cred, dar mi se pare nedrept să fie aşa. Ar trebui să fie mai mult de atât, altfel nu ar avea rost totul. Mda. Lăsând poveştile la o parte, trebuie să recunosc că ideea de a mă confesa unui preot mi se pare extrem de… romantică. Poate sună prosteşte, dar aşa o simt. E romantic să ai un duhovnic. E ca şi cum ai mirosi mereu violete de Parma. Tandru, nu? 🙂

4

Dragă Letiţia,

Mă tot gândesc să îţi scriu de ceva vreme şi tot nu apuc. Nu că aş avea cine ştie câte pe cap, ci pur şi simplu pentru că e o vreme nepermis de frumoasă afară şi uit de mine pe terasă, cu nopţile. Astăzi, însă, am decis să rup şirul serilor pierdute şi să stau frumos acasă, pe fundul meu, ascultând muzică şi citind. Cu ocazia asta mi-am zis că mai economisesc şi nişte bani, vorba aia. Doar că în timp ce îmi citeam eu Ascetul dorinţei, mi-a sunat Sinatra în urechi cu “I could write a book” şi dintr-odată mi-am amintit de tine, minunata mea prietenă năvalnică şi atotştiutoare, şi de cele două pacturi ale noastre. Ştii tu, pacturile ălea absolut incredibile şi greu de ţinut, în urma cărora trebuia să fim fericite în fiecare zi de 13 şi să mai şi scriem o carte până la sfârşitul anului.

Ei bine, nu am reuşit să ţin minte nici că trebuie să fiu fericită în fiecare zi de 13, darămite să mai şi fiu. De fapt, ca să nu mint, nu cred că am fost nefericită în acele zile pentru că, dacă aş fi fost, mi s-ar fi întipărit în minte şi cumva tot îmi pica fisa cu înţelegerea noastră. Nu ştiu însă dacă asta se pune, aşa că rămâne la latitudinea ta dacă voi plăti sau nu pentru uitarea mea.

Cât despre carte… Oricum aş face şi oricum aş întoarce-o, nu voi reuşi să scriu acele 150 de pagini. Nu sunt în stare, din păcate. M-am străduit, să ştii, chiar m-am străduit. Am pus-o pe Carmen, iar ea la rândul ei pe Robert, să-mi cumpere din Anglia un studiu despre o anumită civilizaţie (nu zic care, din superstiţie), în ideea că, pornind de la acele date, îmi construiesc romanul. Am citit studiul, de două ori chiar, mi-am făcut însemnările de rigoare, fişe de lectură şi alte cele, mi-am structurat cât de cât subiectul în minte şi pe hârtie, mi-am deschis chiar şi un fişier în Word…. dar nimic mai mult.

Nimic nu s-a legat. Nici măcar prima propoziţie, care să îmi dea un pic de încredere. Nimic, nimic. Aşa că am abandonat ideea romanului cu pricina (deşi cred în continuare că poate fi scris un super roman pe tema respectivă) şi m-am concentrat pe un alt gen de scriitură. Mi-am zis că îmi pot onora cele 150 de pagini scriind un jurnal de job. Doar că nu e să fie nici ăsta. Am scris vreo cinci pagini, adică vreo două săptămâni, după care am renunţat. Nu reuşesc să scriu zilnic ce mi se întâmplă şi dacă nu o fac uit, aşa că e de pomană.

Dacă în următoarele luni nu se despică în vreun fel Cerurile şi nu mi se arată Calea, cu siguranţă în 1 ianuarie 2012 vei fi mai bogată cu cel puţin 150 de euro. Parcă atât era pariul, nu? Asta nemaipunând la socoteală ceilalţi euro pentru zilele de 13. Suficienţi de mulţi bani cât să vii până aici să bem un vin împreună. 🙂 Mi-ar plăcea totuşi să nu plătesc aceste pariuri (nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme pierd pariuri peste pariuri), şi nu zic asta din zgârcenie, ci pur şi simplu pentru că îmi doresc să am capacitatea de a scrie o carte şi de a fi fericită în fiecare zi de 13. Dar, cine ştie, poate că totuşi până la sfârşitul anului se schimbă totul şi voi putea ieşi în faţă cu romanul vieţii. 😀

Cu această idee uşor absurdă în minte, te las în compania piesei care a declanşat întreg procesul, dar nu înainte de a spera ca măcar tu să ai cartea începută şi să fi bifat fericită acele zile. 🙂

Cu dor şi mare drag de tine,

Eu.

9

Dorinţă

menCrying03

Îmi storc creierii de câteva minute bune după o anumită amintire pe care nici măcar nu ştiu dacă o am sau nu. Dar cum, oricât m-aş strădui, nu mi se întrupează în niciun fel, concluzia e una singură: nu am văzut vreodată un bărbat plângând. Nici din dragoste, nici de durere, de tristeţe sau din orice alt motiv pentru care noi, femeile, dăm apă la şoareci cu uşurinţă. Şi când spun “bărbat” mă refer strict la reprezentanţii sexului masculin din jurul meu, nu la alţii.

Cum reuşesc domnii ăştia să treacă prin viaţă fără acest gen de exteriorizare, nu înţeleg. Undeva, într-un moment secret al vieţii lor, învaţă tare bine că “nu se face” ca ei să plângă în faţa lumii, şi nu mai uită lecţia asta orice ar păţi. Nici măcar nu ştiu dacă să-i invidiez, să-i admir sau să-i (de)plâng pentru că nu au parte de astfel de emoţii. Şi nici nu ştiu exact dacă aş preţui mai mult un bărbat care ar plânge în faţa mea sau l-aş desconsidera, dar tare aş vrea să aflu.

Mă deranjează lipsa lor de lacrimi pentru că astfel eu sunt vitregită de tot felul de imagini şi de emoţii noi. Mi-ar plăcea să văd un bărbat plângând de să sară camaşa pe el, să îl văd suflându-şi nasul în zeci de batiste de hârtie, spălându-se cu apă rece pe faţă ca să mai ascundă din roşeaţă, spunând cu glas stins “Te rog să mă scuzi că mă comport aşa, dar pur şi simplu nu mai suport”. Mi-ar plăcea să facă toate chestiile ăstea pe care noi, femeile, le facem de mii de ori, pentru a-mi da seama mai apoi cât pot eu duce când vine vorba de un bărbat, care sunt limitele mele. Aşa m-aş cunoaşte pe mine mai bine.

Spuneţi-i egoism, spuneţi-i răutate, spuneţi-i cum vreţi, dar plângeţi odată şi odată pentru numele lui Dumnezeu! E vremea! 🙂

5

Sfat olandez

Conversaţia de mai jos mă urmăreşte întruna de marţi. Orice aş face, nu-mi iese din cap.

my Dutch friend: What makes you happy?
me: love
my Dutch friend: Love makes people unhappy. Highly overrated
me: no, I don’t agree with that
my Dutch friend: Love is a book. It starts and it ends. Books are nice, but don’t build your life upon them
me: and what should I put instead of love to be happy?
my Dutch friend: You
my Dutch friend: You should make you happy
my Dutch friend: And you read a book every once in a while, maybe the same book a couple of times

4

De-ale mele (8)

Îmi vine să râd ori de câte ori încep să scriu câte-un post cu titlul ăsta. Sincer, nu ştiu ce-am avut în cap când am dat titlul seriei ăsteia de posturi. Sună ca şi când celelalte chestii pe care le scriu aici nu ar fi ale mele. Psihanalizabil, desigur, dar nu am energia să o fac acum. Doar mă râd.

***

Unele cărţi îşi aleg singure timpul când vor să fie citite. Am ajuns la concluzia asta azi, deşi cred că stătea tupilată undeva în mintea mea de mult mai multă vreme. Să mă explic. Acum doi ani, de ziua mea, Grindenii mi-au făcut cadou o carte. Ascetul dorinţei de Sudhir Kakar, mai exact povestea vieţii lui Vatsyayana, autorul Kamasutrei. Ziarul The Tribune a numit-o “cel mai bun roman despre sex şi senzualitate citit vreodată”.

Doar că eu, nu am simţit imboldul să o deschid să văd dacă e chiar aşa. Tot acum doi ani, am aşezat cartea frumos în bibliotecă şi ori de câte ori mă duceam să iau ceva de citit, o ocoleam. Nu se vroia citită cartea asta. Până azi. Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, dar în timp ce mă foiam aiurea prin cameră fără să am ceva în gând, m-am dus dintr-odată aţă la raft şi am luat-o. Mi s-a vârât pur şi simplu în faţă. M-am ghemuit pe canapea, am citit primele zece pagini şi m-am îndrăgostit pe loc de ea. Al naibii de ciudat.

***

Mi-am dat seama că am uitat complet cum e să îţi laşi corpul să fie atins de un străin. În ultimii ani m-am concentrat atât de mult pe o singură persoană, familiară până la Dumnezeu şi-napoi, încât am uitat că vulnerabilitatea şi necunoscutul sunt nişte senzaţii absolut năucitoare. Cred că dorul după ele îi determină pe unii să-şi înşele partenerii de-o viaţă. Iar acum nici măcar nu-i mai pot învinui aşa cum o făceam în trecut.

***

Am învăţat de pe TED cum să-mi leg şireturile astfel încât să nu se mai dezlege cu una, cu două. Ca urmare, nu mai am probleme cu minunaţii mei pantofi Ecco, pe care îi uram din cauză că li se desfăceau foarte repede şireturile, şi mă gândesc cu drag la ei şi la cel care, pe vremuri, mi i-a făcut cadou. Vorba tipului de la TED, un mic avantaj undeva în viaţă poate produce rezultate extraordinare altundeva.

***

A existat la un moment dat o zi în care am hotărât să nu mai sufăr. Unii dintre voi probabil că v-o mai amintiţi, că doar am scris despre ea. Adevărul e că am mai suferit o vreme după hotărârea cu pricina, dar cel puţin nu m-am mai plâns atât şi mi-am scutit prietenele de un chin. Cumva, însă, fără să îmi dau seama când şi de ce şi fără să scriu despre, a venit şi o altă zi. Am numit-o Ziua Dezîndrăgostelii Neplănuite şi de atunci e ziua mea preferată. I’m finally free!