Blogul Licuricei

Vineri, 15 aprilie

Trenuri spre Salzburg din Linz sunt două pe oră, aflasem cu o zi înainte de la recepţie, aşa că pe la 8.45 eram deja pe picior de plecare în ideea de a-l prinde pe cel de la 9 ş-un pic. Nu ne-a luat mai mult de 20 de minute să ajungem la gară şi să ne cumpărăm bilete, care au costat în jur de 18-19 euro de persoană. De câte ori merg cu trenul prin Vest (şi am fost de ceva ori pentru că îmi place foarte mult acest mijloc de transport), mă întreb dacă ăştia de la vârful Regionalei CFR au fost măcar de curiozitate într-o astfel de călătorie. Sinceră să fiu, nu cred că şi-au dau curu’ jos din maşină sau din avion, pentru că altfel nu-mi explic cum de nu au învăţat nimic. Nu-ţi trebuie doctorat în trenuri ca să observi lucrurile de bun simţ, precum reduceri de preţ când sunt mai multe persoane, sau bilete cu valabilitate pe 5 zile etc.

De fapt, la ce să mă aştept câtă vreme la noi Săgeata albastră opreşte între localităţi ca lumea şi conductorul să se dea jos din tren ca să fumeze, iar acceleratul Cluj-Timişoara stă cu două minute mai mult într-o gară pentru ca unui călător să i se livreze pizza pe care o comandase prin telefon. Lăsând gândurile negre la o parte, drumul spre Salzburg a fost cald, lin, rapid şi ok. Când am păşit în oraşul lui Mozart însă, ne-a întâmpinat, alături de Radu, frigul şi o ploaie deasă cu grindină. Nu era tocmai cea mai bună zi de vizitat un oraş.

Nu ştiu dacă vremea a fost vinovată, dar oraşul nu m-a impesionat prea mult. Recunosc, plecasem spre el închipuindu-mi-l plin de culoare, muzică şi veselie. Ce să fac dacă am văzut de prea multe ori Sunetul muzicii şi Amadeusul lui Milos Forman (ăsta din urmă fiind filmul meu preferat din toate timpurile, de fapt)… Realitatea din teren s-a dovedit alta. Salzburgul mi s-a arătat auster, extrem de serios, cu o arhitectură cazonă şi foarte, foarte puţină culoare. Văzut de sus, din fortăreaţă (Hohensalzburg Castle), e milităros de-a dreptul.

Ca să ajung însă să-l văd de-acolo mi-am scuipat plămânii. Nu e de mirare că nimeni nu a cucerit vreodată Hohensalzburgul. Cum naiba să o facă dacă e ridicat pe cel mai abrupt deal posibil? Are o panoramă de invidiat, ce-i drept, dar ca interior nimic impresionabil. Poate dacă nu aş fi crescut printre tancuri, arme, hărţi militare, popotă, poligoane (dată fiind meseria lui taică-meu), uniformele, pistoalele şi tot arsenalul din fortăreaţă m-ar fi dat spate, dar aşa… n-a fost să fie.

În schimb, după ce am coborât, am fost uimită de un magazin plin ochi cu ornamente de Crăciun. Cred că erau vreo cinci încăperi sau chiar mai multe ticsite cu globuri, pomi decoraţi, Moş Crăciuni, steluţ, reni şi alte minunăţii de felul ăsta. Fiecare cameră era în altă culoare aranjată: roz prăfuit, alb, roşu şi verde, auriu, argintiu etc. Magazinul, în care lumea mai mult se plimba şi făcea fotografii în loc să cumpere, se numea chiar „Christmas în Salzburg” şi m-a amuzat peste poate. Avea şi vreo două camere pline cu cofraje cu ouă pictate (din plastic, evident), că tot se apropiau Paştele, vorba aia, dar parcă nu erau atât de spectaculoase ca şi globurile.

Pieţele oraşului erau însă pline de tarabe cu ornamente pentru Paşti, cele mai simpatice fiind buchetele de flori şi panglici prinse în vârful unui băţ. Habar nu am cum se numesc, am uitat să întreb, dar era plin de ele peste tot. Cea mai spectaculoasă tarabă părea a fi cea din faţă cafenelei Tomaselli, cea mai veche cafenea din Austria. Ştiam de Tomaselli de multă vreme şi, ca orice snob care se respectă, aveam şi eu piticul de a bea o cafea acolo. Mă gândeam eu că nu de pomană rezistă din 1705 încoace.

Din nou s-a verificat zicala „La pomul lăudat să nu te duci cu sacu'”. Prima oară m-a dezamăgit intrarea. Cea care îmi plăcea mie (vezi foto) era, practic, aia din spate, care dădea la toalete. Intrarea oficială în cafenea era… banală. A doua dezamăgire: interiorul. Nu era propriu-zis urât (cu excepţia cuierelor mult prea aurii şi a meselor cu picioare la fel de mult prea aurii), dar nici nu-l avea pe „vino-ncoa”. În schimb, cafeaua a fost delicioasă, iar prăjiturile pe care o doamnă le plimba cu tava prin sală ori de câte ori intra un client (şi intrau, nu glumă!) foarte apetisante. Ce mi-a plăcut însă foarte mult acolo a fost faptul că domnii stăteau şi citeau ziare (de hârtie!!, nu virtuale), iar aerul şi atitudinea pe care le degajau era de-a dreptul interbelice. Pentru asta a meritat să dau 4 euro pe o cafea la Tomaselli.

Ce-ar mai fi de spus despre Salzburg? Da. Cred că locuitorii lui se simt tare mândri că sunt austrieci, dat fiind că mulţi dintre bărbaţi poartă în mod obişnuit pe stradă sacourile de la costumul lor popular, iar doamnele celebra pelerină austriacă din lână, de culoare verde închis. De altfel, în drum spre casă, prietenul lui Radu, care locuieşte în Salzburg de vreo trei ani, ne spunea că acolo este obiceiul ca atunci când copiii împlinesc o anumită vârstă (parcă 18 ani, da’ nu-s sigură) să primească în dar de la părinţi câte un costum popular. Pe care mai apoi, evident, îl poartă. Faină treabă.

Ne-am întors la Linz seara, pe la 18.00, pe o vreme la fel de urâtă. Ziua de sâmbătă a trecut banal şi cuminte. În afara unei scurte întâlniri cu Răzvan Rădulescu, unele mici cumpărături şi dormit nu am făcut nimic altceva. Adevărul e că nici nu m-am simţit prea bine, probabil din cauza vremii. Bianca a fost ceva mai activă decât mine – a mers la grădina zoologică, la film, prin oraş etc. Duminică dimineaţa, pe la 7.30, pe un soare perfect, am părăsit Linzul, cu direcţia Cluj. Sinceră să fiu, fără prea mari regrete. Mi-era dor de-o ciorbă de salată verde şi, ca norocu’, ajunsă acasă am avut parte de ea. Bune şi mamele ăstea la ceva. 🙂