14

Magia minţii unui bărbat deştept

Anul trecut, când l-am ascultat pe Răzvan Rădulescu vorbind la TIFF Lounge-ul moderat de Mihnea, m-am îndrăgostit. Da’ nu aşa cum te îndrăgosteşti de un bărbat cu care ai putea fi vreodată, ci aşa cum te îndrăgosteşti de Sir Lawrence Olivier, de exemplu. Totul în jurul lui era magic: gesturile, strâmbăturile, zâmbetul, spusele… Era ca şi cum descoperisem cel mai inteligent bărbat ever, ştiam că e acolo, printre noi, că l-aş fi putut atinge cu un deget (nu cu toată mâna, că nu se făcea), dar în acelaşi timp conştientizam că nu am nimic în comun cu el şi nici nu voi avea vreodată. El era, în mod clar, din altă ligă.

Eram vrăjită şi complexată de mintea acestui personaj, pentru că, practic, de mintea lui mă îndrăgostisem. Aşa se face că atunci când am avut ocazia să schimb trei cuvinte cu el (mă confundase cu o altă ziaristă cu care urma să aibă un interviu şi, în aşteptarea ei, s-a aşezat cu mine şi o prietenă la o cafea), m-am trezit blocată în cuvinte şi idei. Pe scurt spus, m-am dovedit o proastă. Printre multele inepţii pe care le-am debitat în acele 15 minute de conversaţie chinuită i-am zis, spre exemplu, că visul meu să renunţ la job, să stau acasă şi să cos (!!!!). Să coooos?!?!? Eu nu am mai cusut din Generală, nu m-am gândit niciodată să fac asta de-acu’ înainte, aşa că de ce dracu’ am spus-o habar n-am. Nu vreţi să-i fi văzut privirea în momentul ăla. 😀

În fine, TIFF-ul s-a terminat, cu Rădulescu nu am mai vorbit, dar magia a rămas. Nu e de mirare că, în momentul în care l-am văzut la Linz, am avut imboldul necontrolat de a mă duce la el şi de a-i solicita un interviu. Nu m-am gândit unde public eu interviul ăla, ce vreau să-l întreb, la ce bun să o fac etc etc, ci pur şi simplu m-am dus şi i-am zis că eu sunt ziaristă şi ca orice ziaristă aflată la un festival de film vreau un interviu. Într-o primă fază, nu i-am pomenit de cafeaua de la TIFF pentru că ştiu că chestiile ăstea nu se ţin minte şi, în plus, aveam şansa de a fi luată de nouă, adică de deşteaptă.

Eee, n-a fost să fie nici de data asta. Nu m-am ridicat mai sus de nişte întrebări banale şi copilăreşti şi nici nu am excelat în vreo conversaţie sclipitoare. Ba am reuşit să mă complexez şi mai mult când, în timpul discuţiilor de după pseudo-interviul meu, mi-am dat seama că niciunul din filmele care îmi plăcusem mie lui nu-i plăcuse, iar care lui îi plăcuseră, mie mi se păruseră nişte grandioase prostii. Am suferit când mi-a desfiinţat The King’s Speech, l-am bănuit (cu tristeţe) de stânga în momentul în care a spus că discursul respectiv a trimis milioane de oameni la moarte şi m-am ruşinat de mine când mi-a zis că, fiind în juriu la nu ştiu ce festival, a votat Tilva Ros cu două mâini în timp ce eu ieşisem din sală.

Una peste alta, am ratat intelectual şi această întâlnire. Şi nu doar atât, dar am stricat şi magia din mintea mea. Răzvan Rădulescu a rămas în continuare amabil, politicos, simpatic şi îngrozitor de deştept, dar fără să vreau, dovedindu-mă eu împiedicată, îi omorâsem vraja. Şi întâmplându-se asta, în momentul în care mi-am dat seama că nu mai am nimic a simţi şi a spune, ci doar să mă scufund şi mai abitir în penibil, mi-am cerut scuze că îl las singur la masă şi am plecat la hotel. Cum însă am înregistrat câteva minute de discuţie cu el, bunul simţ mă obligă să le pun pe hârtie. Nu e chiar un interviu. E doar o femeie proastă în căutarea vorbelor unui bărbat deştept.

***

Am văzut că aţi scris multe scenarii împreună cu Alex Baciu – Marţi după Crăciun, Boogie, Călătoria lui Gruber, Principii de viaţă etc. Aş vrea să ştiu cum l-aţi cunoscut pe Baciu, cum aţi decis să lucraţi împreună şi cum funcţionează, practic, tot acest mecanism de a scrie scenarii “la comun”?

M-am întâlnit cu Alex la revista Ce se vede. Nici nu ştiu acum exact să vă spun între ce an şi ce an, dar cred că până în 2001. Sau până în 2002, cel mai târziu. Trustul Pro avea o revistă pe care o ţinea Ada Rosetti, m-am angajat acolo pentru că înainte lucrasem pentru scurt timp tot în trust la o firmă de scenarii, se numea Scenario, care ca multe subfirme ale trustului se desfiinţa, personalul angajat se deplasa în alte subfirme.

Eu m-am deplasat la Ce se vede şi am petrecut, aşa, vreo trei luni foarte bune; lucrurile păreau să se dezvolte, am ajuns la concluzia că ne mai trebuie un om în redacţie, am făcut o serie de interviuri şi Baciu s-a prezentat, ca secretar general de redacţie. Pentru că era un om cu multe idei, avea mult umor, era foarte tânăr şi se gospodărea foarte bine. În ciuda faptului că am văzut din capul locului că avea un număr de găuri în urechi, care arăta că pe vremuri avusese mulţi cercei şi, cum aflat mai târziu, şi plete.

Când revista Ce se vede s-a încheiat, am încercat împreună să facem o revistă, care a rămas, de fapt, în stadiu ăla de proiect terminat. În sensul că am făcut proiectul, avea conţinutul editiorial complet, cel de imagine la fel, proiectele pentru sumarele numerelor viitoare… Trebuia doar să o vindem cuiva, cineva care să o sprijine într-un fel, măcar prima apariţie. Am fi mers şi la acest risc. Am tipărit din fonduri proprii un număr de 20 de exemplare digitale şi le-am legat. Era frumoasă revista aia. Şi n-a vrut nimeni, pentru ea noi ne făcuserăm o firmă…

Am continuat să facem layout şi editorial, ne-am angajat amândoi la Penthouse, unde am stat cam un an de zile, pe urmă iar am făcut layout şi editorial şi, în răstimpul ăsta, când Radu Muntean s-a înâtlnit cu mine şi mi-a spus că are două proiecte de film, eu eram asociat cu Baciu şi i-am spus: “Băi, mi-ar face mare plăcere să lucrăm toţi trei la filmele astea”. Primul era Hârtia va fi albastră, un film despre revoluţie, al doilea era un film despre nişte prieteni care se reîntâlnesc după ani de zile – Boogie, s-a dovedit.

Cred că la mijlocul lui Hârtia va fi albastră, sau imediat după ce s-a terminat filmul şi ne apucam să discutăm mai serios despre Boogie, Radu a spus că vrea să facă un film despre un bărbat care nu se poate hotărî între două femei. Radu avea foarte limpede în cap ce vrea să facă şi cum prima colaborare a funcţionat foarte bine, cumva următorea s-a legat din prima şi a treia s-a legat din a doua. Nici nu s-a pus altfel problema. Era trupa potrivită să o facă, a funcţionat foarte bine cu Radu, cu Baciu şi cu mine.

Şi cum e să scrieţi în echipă? Cine ce scrie? Cum se împart “responsabilităţile”?

Discuţiile sunt întotdeauna foarte vii şi aici este foarte greu de cuantificat cine are cele mai multe input-uri şi, în definitiv, de ce am face asta? E chiar fără sens. Sunt lungi discuţii până când ştim foarte clar ce urmează să se întâmple şi lucrurile care urmează să se întâmple servesc cel mai bine ideea de bază, sau dacă nu cumva lucrurile ălea pe care am stabilit că se întâmplă nasc nişte probleme, şi nu cumva probleme ălea au la rândul lor o legătură un anumit fel de a te raporta la problema de bază, care este defectuos.

Până la urmă faci ajustările astea din două sensuri, cu o poveste pe care poţi să o spui pe gură, cu nişte momente care se cristalizează mai mult sau mai puţin, şi în stadiul ăla se trece la treatment (primul draft de scenariu – n. L.L.). Cine scrie treatmentul e o chestiune strict tehnică. L-am scris eu o dată, l-a scris Baciu o dată, l-am scriu eu cu Muntean a treia oară… nici nu mai ţin minte, de fapt. Cine şi-a luat obligaţia nu are nicio importanţă. O face cine poate să o facă mai repede şi mai eficient pentru stadiul ăsta. După care, treatmentul se rediscută şi se modifică tot oral.

Şi cu modificările astea în cap, împărţim scenariul în trei. În orice, tu iei prima parte, tu a doua, tu a treia. Pentru că oricum ai lua-o, în momentul în care e gata, schimbăm. Şi când suntem gata rediscutăm şi iar schimbăm. Pe urmă iară discutăm şi ne întâlnim de nu ştiu câte ori toţi trei ca să citim ce e gata, să facem corecturile… Sigur că de câteva ori s-a întâmplat şi pe Skype ca între o mână şi cealaltă să ne conversăm. Sau pe telefon, am îngrăşat Connexu’… eu cu Radu, pe urmă cu Baciu, Baciu cu Radu şi tot aşa. Da’ ce-i frumos este că, de obicei, conversaţiile ăstea în doi, când vorbim despre un grup de trei, de obicei duc la rupturi pentru că comunicarea nu e justă, dar în cazul nostru nu a fost aşa deloc. Cred că asta e şi baza unei bune colaborări: nu aveam prea mult să ne convingem unul pe altul că anumite lucruri sunt rele sau nu funcţionează prea bine sau, dimpotrivă, lucrurile pe care le găsim amuzante sunt cu adevărat amuzante şi ne distrăm toţi la fel. Aşa şi era. Asta e şi baza scrisului împreună.

Din câte ştiu, filmul de azi (Principii de viaţă – n.L.L.) urma să fie făcut de Radu Jude. A renunţat la el pentru a realiza Cea mai fericită fată din lume sau de ce l-a făcut până la urmă Constantin Popescu jr.?

Da, da. I-a venit acea idee şi s-a gândit că este mai bine pentru el să o facă. Cel puţin asta mi-a explicat la telefon. Şi cum cel care spune “Nu” are întodeauna dreptate…

Şi acum cum vi se pare? Ar fi ieşit mai bine sau mai rău în altă regie?

Povestea era aceeaşi, dar scenariul, anumite replici, multe lucruri erau diferite. Cum am mai spus, scenariul arată cum arată după nişte discuţii cu Constantin. El, nah, a vrut şi altfel lucruri în el, am vorbit despre propriile lui experienţe… Era normal să fie aşa. Scenariul arată acum aşa cum trebuie să arate, după mine.

Aţi văzut filmul în la festivalul de la San Sebastian. Care a fost reacţia publicului de acolo? Care este diferenţa dintre reacţia publicului austriac şi a celui spaniol?

Practic, nici una. Dialogurile subtitrate trec prea repede, tehnic se puteau face mai bine, calitatea printului în zona subtitrării e proastă, multă lume are problemă să vadă alb pe alb, o parte din informaţie se pierd… Au fost reacţii fără râsete, lucru care, într-adevăr, e surprinzător. Asta şi pentru că filmul este foarte rapid. M-a surprins şi pe mine. Dacă în româneşte, pentru un om care înţelege fără probleme limba şi toate nuanţele ei, chiar şi în viteza asta, dacă pentru spectatorul român efectul este bun, cred că pentru un om care are probleme de lectură, ce să spun, un timp în plus ar fi folosit. Dar, ştiţi cum e, filmul este ăla care este în limba care este. Nah, acum am spus o mare prostie, dar filmul e bun aşa.

Cum vi se pare festivalul de la Linz comparativ cu TIFF-ul?

Este altceva. Acesta este un festival al festivalurilor, dacă vreţi, adună filme din multe festivaluri şi, sigur, nu face un Best of, ci adună inclusiv filme peste care unele festivaluri le-au trecut cu vederea. Acuma, asta îl face să fie diferit. Aici mă simt ca la un festival bun. Cred că lumea care vine aici e mult mai relaxată decât cea care se duce la San Sebastian. E greu acolo să legi conversaţii cu oricine, sunt mai puţine spaţii comune. Festivalului ăla, după părerea mea, îi lipseşte un centru. Pe când aici e un centru, la Cluj e un centru, lumea se întâlneşte în faţă la Republica.

Ce filme aţi văzut până acum şi care v-au plăcut?

Am văzut două şi mi-au plăcut amândouă. Am văzut Off the Beaten Track, a lui Dieter Auner (sas din Transilvania plecat în Irlanda- n. L.L.), este un film despre nişte ţărani din Bistriţa. Şi am mai văzut Im Alter von Ellen, al Piei Marais, care mi se pare iarăşi foarte bun.

La ce lucraţi acum?

De obicei nu vorbesc despre asta. Am câteva proiecte. Două cu Melissa, unu’ cu un regizor francez, un scenariu care îmi place foarte tare. De fapt, îmi plac toate trei. O să trebuiască să văd acum, în perioada care vine, cum îmi gestionez priorităţile. Asta e tot.

Şi o ultimă întrebare, care vine de la o prietenă de-a mea (Letiţia – n.L.L.): cu ce regizor străin v-ar plăcea să lucraţi?

Cu cel cu care deja lucrez acum, regizorul francez care îşi face filmul de debut. A făcut două scurtmetraje care mi-au plăcut foarte mult, ne-am înţeles foarte bine şi îl găsesc foarte mişto.

Mulţumesc frumos.

Şi eu.


4

Jurnal de călătorie (IV)

Vineri, 15 aprilie

Trenuri spre Salzburg din Linz sunt două pe oră, aflasem cu o zi înainte de la recepţie, aşa că pe la 8.45 eram deja pe picior de plecare în ideea de a-l prinde pe cel de la 9 ş-un pic. Nu ne-a luat mai mult de 20 de minute să ajungem la gară şi să ne cumpărăm bilete, care au costat în jur de 18-19 euro de persoană. De câte ori merg cu trenul prin Vest (şi am fost de ceva ori pentru că îmi place foarte mult acest mijloc de transport), mă întreb dacă ăştia de la vârful Regionalei CFR au fost măcar de curiozitate într-o astfel de călătorie. Sinceră să fiu, nu cred că şi-au dau curu’ jos din maşină sau din avion, pentru că altfel nu-mi explic cum de nu au învăţat nimic. Nu-ţi trebuie doctorat în trenuri ca să observi lucrurile de bun simţ, precum reduceri de preţ când sunt mai multe persoane, sau bilete cu valabilitate pe 5 zile etc.

De fapt, la ce să mă aştept câtă vreme la noi Săgeata albastră opreşte între localităţi ca lumea şi conductorul să se dea jos din tren ca să fumeze, iar acceleratul Cluj-Timişoara stă cu două minute mai mult într-o gară pentru ca unui călător să i se livreze pizza pe care o comandase prin telefon. Lăsând gândurile negre la o parte, drumul spre Salzburg a fost cald, lin, rapid şi ok. Când am păşit în oraşul lui Mozart însă, ne-a întâmpinat, alături de Radu, frigul şi o ploaie deasă cu grindină. Nu era tocmai cea mai bună zi de vizitat un oraş.

Nu ştiu dacă vremea a fost vinovată, dar oraşul nu m-a impesionat prea mult. Recunosc, plecasem spre el închipuindu-mi-l plin de culoare, muzică şi veselie. Ce să fac dacă am văzut de prea multe ori Sunetul muzicii şi Amadeusul lui Milos Forman (ăsta din urmă fiind filmul meu preferat din toate timpurile, de fapt)… Realitatea din teren s-a dovedit alta. Salzburgul mi s-a arătat auster, extrem de serios, cu o arhitectură cazonă şi foarte, foarte puţină culoare. Văzut de sus, din fortăreaţă (Hohensalzburg Castle), e milităros de-a dreptul.

DSCN1143

Ca să ajung însă să-l văd de-acolo mi-am scuipat plămânii. Nu e de mirare că nimeni nu a cucerit vreodată Hohensalzburgul. Cum naiba să o facă dacă e ridicat pe cel mai abrupt deal posibil? Are o panoramă de invidiat, ce-i drept, dar ca interior nimic impresionabil. Poate dacă nu aş fi crescut printre tancuri, arme, hărţi militare, popotă, poligoane (dată fiind meseria lui taică-meu), uniformele, pistoalele şi tot arsenalul din fortăreaţă m-ar fi dat spate, dar aşa… n-a fost să fie.

În schimb, după ce am coborât, am fost uimită de un magazin plin ochi cu ornamente de Crăciun. Cred că erau vreo cinci încăperi sau chiar mai multe ticsite cu globuri, pomi decoraţi, Moş Crăciuni, steluţ, reni şi alte minunăţii de felul ăsta. Fiecare cameră era în altă culoare aranjată: roz prăfuit, alb, roşu şi verde, auriu, argintiu etc. Magazinul, în care lumea mai mult se plimba şi făcea fotografii în loc să cumpere, se numea chiar “Christmas în Salzburg” şi m-a amuzat peste poate. Avea şi vreo două camere pline cu cofraje cu ouă pictate (din plastic, evident), că tot se apropiau Paştele, vorba aia, dar parcă nu erau atât de spectaculoase ca şi globurile.

Pieţele oraşului erau însă pline de tarabe cu ornamente pentru Paşti, cele mai simpatice fiind buchetele de flori şi panglici prinse în vârful unui băţ. Habar nu am cum se numesc, am uitat să întreb, dar era plin de ele peste tot. Cea mai spectaculoasă tarabă părea a fi cea din faţă cafenelei Tomaselli, cea mai veche cafenea din Austria. Ştiam de Tomaselli de multă vreme şi, ca orice snob care se respectă, aveam şi eu piticul de a bea o cafea acolo. Mă gândeam eu că nu de pomană rezistă din 1705 încoace.

Din nou s-a verificat zicala “La pomul lăudat să nu te duci cu sacu'”. Prima oară m-a dezamăgit intrarea. Cea care îmi plăcea mie (vezi foto) era, practic, aia din spate, care dădea la toalete. Intrarea oficială în cafenea era… banală. A doua dezamăgire: interiorul. Nu era propriu-zis urât (cu excepţia cuierelor mult prea aurii şi a meselor cu picioare la fel de mult prea aurii), dar nici nu-l avea pe “vino-ncoa”. În schimb, cafeaua a fost delicioasă, iar prăjiturile pe care o doamnă le plimba cu tava prin sală ori de câte ori intra un client (şi intrau, nu glumă!) foarte apetisante. Ce mi-a plăcut însă foarte mult acolo a fost faptul că domnii stăteau şi citeau ziare (de hârtie!!, nu virtuale), iar aerul şi atitudinea pe care le degajau era de-a dreptul interbelice. Pentru asta a meritat să dau 4 euro pe o cafea la Tomaselli.

DSCN1116

Ce-ar mai fi de spus despre Salzburg? Da. Cred că locuitorii lui se simt tare mândri că sunt austrieci, dat fiind că mulţi dintre bărbaţi poartă în mod obişnuit pe stradă sacourile de la costumul lor popular, iar doamnele celebra pelerină austriacă din lână, de culoare verde închis. De altfel, în drum spre casă, prietenul lui Radu, care locuieşte în Salzburg de vreo trei ani, ne spunea că acolo este obiceiul ca atunci când copiii împlinesc o anumită vârstă (parcă 18 ani, da’ nu-s sigură) să primească în dar de la părinţi câte un costum popular. Pe care mai apoi, evident, îl poartă. Faină treabă.

Ne-am întors la Linz seara, pe la 18.00, pe o vreme la fel de urâtă. Ziua de sâmbătă a trecut banal şi cuminte. În afara unei scurte întâlniri cu Răzvan Rădulescu, unele mici cumpărături şi dormit nu am făcut nimic altceva. Adevărul e că nici nu m-am simţit prea bine, probabil din cauza vremii. Bianca a fost ceva mai activă decât mine – a mers la grădina zoologică, la film, prin oraş etc. Duminică dimineaţa, pe la 7.30, pe un soare perfect, am părăsit Linzul, cu direcţia Cluj. Sinceră să fiu, fără prea mari regrete. Mi-era dor de-o ciorbă de salată verde şi, ca norocu’, ajunsă acasă am avut parte de ea. Bune şi mamele ăstea la ceva. 🙂

3

Jurnal de călătorie (III)

Lucrurile s-au precipitat, vremea a fost urâtă-urâtă, oboseala s-a acumulat şi chiar dacă îmi planificasem să scriu zilnic, evident nu am reuşit. Aşa că, pe repede înainte. Cu scuzele de rigoare, de bună seamă.

Miercuri, 13 aprilie

După ce am terminat de scris miile de semne pentru Pandora’s, chestie care mi-a mâncat  mare parte a dimineţii de miercuri, am plecat să mă întâlnesc cu Bia la OK Offenes Kulturhaus, centrul de artă contemporană în care se află sediul festivalului şi în care au loc mare parte din evenimente. OK Centrum, după cum mai este cunoscut, a fost înfiinţat în anii ’80 şi este susţinut financiar de Guvernul Regional al Austriei Superioare, care finanţează de altfel şi festivalul de film (15% din bugetul festivalului de anul acesta este dat de acest guvern regional). Clădirea gri aduce cu o hală industrială şi vine în continuarea vechii şcoli a călugăriţelor ursuline, dar cum-necum întreg ansamblu dă bine. Mai puţin spaţiul din faţa centrului, care e plin de scânduri, muncitori, unelte şi o macara – toate pentru că se lucrează de zor la restaurarea bisericii Ursulinelor din apropiere. Dar probabil că asta se va rezolva în scurt timp, aşa că data viitoare când voi mai veni în Linz totul va fi perfect.

Ajung la OK Centrum şi rămân din nou uimită cât de puţină lume se învârte prin jur. La TIFF, indiferent de vreme, în locurile unde se întâmplă ceva în timpul festivalului e mereu vânzoleală şi agitaţie. Pun deocamdată liniştea asta pe seama vremii urâte şi a faptului că e doar prima zi. Dau de Bianca în interiorului centrului, mai exact la cafeneaua restaurant Solaris, locul în care vom lua masa zilnic de acum încolo. În timp ce aşteptăm prânzul (apropo, supa cremă de dovleac de aici are un gust cam lemnos, dar cea de sparanghel e delicioasă), Bia îşi scrie textul pentru ziar. Totul sub ameninţarea terminării bateriei laptopului meu, care nu ţine mai nou decât 20 de minute. L-am fi putut pune în priză dacă un tip gras şi urât nu s-ar fi aşezat la singura masă din apropierea prizei. Şi asta va face mai apoi pe toată durata festivalului, fir-ar el să fie!

Supa cremă de dovleac :)

Supa cremă de dovleac 🙂

La 14.30 ne îndreptăm spre press office pentru a ne întâlni cu Christine Dollhofer, directoarea festivalului. Stabilisem interviul cu ea atunci când ne-am acreditat, dat fiind că festivalul nu a avut parte de o conferinţă de presă. Sabine, tipa din stafful festivalului cu care am ţinut noi legătura pe mail, ne-a explicat că nu au obiceiul să facă astfel de conferinţe dat fiind că e un festival mic, de familie, unde fiecare îl poate aborda pe fiecare fără nici cea mai mică problemă. Aşa că noi, în prima fază, am abordat-o pe Christine.

De altfel, Christine e familiară cu Clujul şi TIFF-ul, deoarece anul trecut a fost parte din juriul internaţional de la TIFF. În plus, Bia făcuse şi atunci un interviu cu ea, aşa că nu suntem chiar nişte străini. Discuţia decurge relaxat şi aflăm tot ce ne dorim. Printre altele că bugetul festivalului e de aproape 500.000 de euro (TIFF-ul a avut anul trecut 900.000 de euro), bani care vin din mai multe părţi: din partea autorităţilor locale (11-12%), Guvernului Regional al Austriei Superioare (15%), Ministerului Culturii (15%), MEDIA (program al Uniunii Europene), Camerei de Comerţ, asociaţiilor profesioniştilor de film, sponsorilor şi diverşilor donatori. Nu este un festival bogat, precum Viennala, care are un buget de cinci ori mai mare, dar e un festival care se descurcă bine.

Christine Dollhofer. Foto: Bianca Gelseghi

Christine Dollhofer. Foto: Bianca Felseghi

După vreo juma’ de oră de poveşti ne despărţim de Christine Dollhofer pentru a ajunge la proiecţia unuia din cele două filme româneşti prezente la festival: Principii de viaţă, regia Constantin Popescu jr., scenariu Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Cel de-al doilea film românesc de la Linz este Cea mai fericită fată din lume, a lui Radu Jude, dar îl văzusem deja în ţară, aşa că nu l-am mai bifat. Principii de viaţă s-a dovedit a fi foarte amuzant. Dialoguri brici, un Ivanonv impecabil, o poveste care, în final, pe Bia a dus-o cu gândul la Moromeţii. Una peste alta, ne-a plăcut.

Austriecii însă nu l-au prea gustat, dacă ar fi să mă iau după numărul celor care au părăsit sala şi a faptului că am fost singurele care am râs. E adevărat că traducerea în engleză nu a prea ajutat filmul, dar nah, ne aşteptam la reacţii mai pozitive, dat fiind că era în competiţie. Sunt curioasă cum vor reacţiona cei de la proiecţia de azi, totuşi, la care va fi de faţă şi unul dintre scenarişti, Răzvan Rădulescu. Sper să nu-l facă să se simtă prost, pentru că filmul e chiar reuşit.

După film, ne-am mai plimbat un pic prin oraş, să ne familiarizăm cu locurile, iar mai apoi eu m-am retras la hotel cu intenţia de a scrie un articol pentru Adevărul de Seară, ediţia de Cluj. M-am ghemuit în pat cu laptopul în braţe şi am început să documentez textul. Nu cred că am rezistat mai mult de juma’ de oră şi am adormit. Nu fără a-mi aminti că era o zi de 13 şi, conform pactului meu cu Letiţia, în fiecare zi de 13 trebuia să fiu fericită. De data asta fusesem.

Joi, 14 aprilie

Prima grijă pe care am avut-o în dimineaţa a fost, din nou, să-mi scriu textu’ pentru ziar. Dacă mă punea cineva să gătesc mâncare pentru 20 de persoane, eu care nu gătesc aproape deloc, cred că era mai simplu. S-a dovedit că anul de vacanţă mi-a omorât dexteritatea de a scrie texte contratimp şi timp de mai mult de o oră am căutat o introducere. Într-un final, am găsit-o, dar nu am fost mulţumită de ea, iar cele 5.000 de semne necesare au curs greu şi chinuit. Mi-a plăcut mult mai mult partea de documentare, când am dat peste aplicaţia oraşului Linz pentru titlu de Capitală Culturală Europeană (ceea ce a şi fost în 2009).

Linzul văzut de pe "Cetăţuia" lor

Linzul văzut de pe “Cetăţuia” lor

Am afla tot felul de chestii interesante din ea. Spre exemplu că administraţia locală a dat, în 2009, 6,9% din bugetul local pentru cultură, în timp ce, în acelaşi an, Primăria Cluj (oraş care aspiră, de asemenea, la titlul de Capitală Culturală Europeană) aloca 1% din buget pentru cultură. O mică mare diferenţă. Ce mi-a plăcut foarte mult la cei din Linz e că, în aplicaţia cu pricina, nu s-au sfiit să arate că în timpul regimului nazist, Linz a fost proclamat „Oraşul Fuhrerului”, ceea ce l-a împins să devină dintr-un mic orăşel o metropolă a regiunii Dunării. „Linz a fost primul mare oraş care s-a confruntat cu trecutul său nazist într-un mod comprehensiv, generos şi exemplar. Acesta a fost un pas esenţial în transformarea oraşului într-unul cultural şi tolerant”, precizau austriecii în aplicaţie. Foarte tare, nu? 🙂

În fine, după lupte seculare am reuşit să termin şi cele 5.000 de semne şi să le trimit. Am ieşit apoi în oraş cu Bia şi, chit că iar ploua şi era urât, am bătut străzile. Într-o piaţetă de lângă Mariendom, catedrala din Linz a cărei construcţie a durat 60 şi ceva de ani, am găsit un loc cu multe pietre de diferite dimensiuni şi culori pe care scriau tot felul de chestii. “Stones symbolize the burden of life, wich we carry with us often. We would like to invite you to place a stone here”, scrie pe o foaie de hârtie atârnată pe crucea de lemn din faţa pietrelor. M-am uitat în jur, dar n-am găsit nicio piatră pe care să o pun acolo. Mi-am amintit apoi că am în geantă câteva pietre ochi de tigru pe care le-am primit mai demult, de la o prietenă, aşa că am pus şi eu una. Muuuuult prea mică pentru câte probleme am, da’ orşicât. 🙂

Pietrele cu pricina

Pietrele cu pricina

După ce mi-am lăsat greutăţile lângă biserică, am mers la film. De data asta unul sârbesc – Tilva Roš, pe numele lui, aflat şi el în competiţie. O porcărie mai mare nu am văzut demult. Ne-a enervat cumplit, aşa că după o oră am ieşit din sală, călcându-i pe toţi de pe rândul nostru pe picioare (ce să facem dacă nu au avut bunăvoinţa să-şi tragă picioarele!?). Oricum, ei păreau foarte încântaţi de film, aşa că ne-or fi iertat.

Cum de la 20.00 era dinner guest, nu am mai mers la red westernul Po zakanu, aşa cum aveam de gând. Ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am înfiinţat la Lentos, un restaurant parte dintr-unmuzeu de artă modernă cu acelaşi nume. Trebuie să recunosc că austriecilor le ies clădirile futuriste şi le potrivesc perfect cu cele vechi. Pe drum spre Lentos ne-am rugat la Ăl de Sus ca lumea să nu steie la masă ca la nuntă, că întârziasem vreo 15 minute. Eh, Ăl de Sus bag seama că era ocupat pentru că fix ca la nuntă stăteau toţi. Am stat pe gânduri dacă să intrăm sau nu, dar cum Christine Dollhofer ne-a observat şi ne-a făcut semn cu mâna, n-am mai putut da înapoi.

Bine am făcut că am intrat, totuşi, pentru că am avut parte de tot felul de bucurii profesionale, ca să zic aşa. În primul rând, ne-am întâlnit cu Rik Vermeulen, directorul executiv al TIFF-ului, pe care îl căutasem toată ziua fără succes. Aşa că, între porţia de spaghetti milaneze şi tiramisu, Bia a pus de un interviu cu el. În timp ce ea sporovăia cu Rik, eu l-am zărit pe Răzvan Rădulescu, proaspăt ajuns la festival, şi am stabilit un interviu pentru sâmbătă, după cea de-a doua proiecţie a filmului lui.

Acestea fiind bifate, am mai stat puţin şi ne-am retras la hotel. A doua zi ne aştepta un drum de Salzburg şi nu eram nici pe departe odihnite. Dar despre asta, la următoarea postare.

2

Jurnal de călătorie (II)

Marţi, 12 aprilie

La şapte dimineaţa am fost în picioare, binedispuşi şi cu chef de călătorie. Mai puţin Bia, care îi înjura pe vecinii noştri de cameră. Dacă eu am auzit toate zgomotele de afară, ea le-a auzit pe toate cele din interior. Şi am înţeles că nu au fost deloc puţine.  Am făcut un duş rapid, ne-am îmbrăcat, am băut o cafea scurtă, după care ne-am dus spre maşină. Cu inima strânsă, ce-i drept, dat fiind că parcarea nu era plătită decât până la şase dimineaţa. Spre norocul nostru, nu ne-a ridicat nimeni maşina şi nici nu ne-a amendat. Bucurându-ne de soarele de afară şi închipuindu-ne că am scăpat de vremea urâtă, la 9.00 eram deja ieşiţi din capitala vechiului imperiu.

Doar că internetul nu minte. N-a trecut mai mult de o oră de mers când a început să toarne cu găleata. Colac peste pupăză, ştergătorul de parbriz de pe partea lui Radu, a şoferului adică, s-a stricat, aşa că la prima benzinărie am tras pe dreapta. De bună seamă că există un Dumnezeu al românilor plecaţi peste graniţă, că altfel nu-mi explic cum am oprit fix în faţa unei maşini de Bacău, al cărui şofer ne-a şi sărit din proprie iniţiativă în ajutor, când a văzut că ne tot uităm la ştergătorul ăla ca mâţa în calendar. A luat el frumos trusa de scule, a scos o cheie de 13 şi s-a apucat să strângă nu ştiu ce şurub acolo. În cinci minute era gata totul.

Numa’ bine după ce a rezolvat problema a început iar ploaia. Şi a plouat aproape tot drumul până aproape de Linz, de credeam că nu se mai opreşte. De data asta am mers pe autostradă şi nu am văzut mare lucru din Austria, dar suficient cât să-mi dau seama că, spre deosebire de unguri, austriecii şi-au arat ogoarele şi şi-au semănat ce au avut de semănat. Ba au mai pus şi nişte azotaţi pentru că plutea peste toată ţara un miros destul de puternic de îngrăşământ.

Cum am lăsat-o pe Johanna să ne ghideze (s-a dovedit că varianta germană a Ioanei e mai puţin vorbăreaţă şi are o voce care nu te zgârâie pe creier), am ajuns în faţa hotelului din Linz fără nici cea mai mică problemă. La 14.00 eram deja cazaţi, iar camerele s-au dovedit a fi colorate şi vesele. Mai puţin veselă era însă vremea. În continuare ploaie, frig şi vânt, exact cum spuseseră previziunile.

Primul lucru pe care l-am făcut, odată cazaţi, a fost să ne luăm acreditările de la centrul de presă, aflat la cinci minute de hotel. Iar primul lucru care ne-a izbit, şi continuă de atunci să ne mire, e că în Linz nu sunt oameni pe stradă. De-abia vezi câte unul sau doi, ici-colo. Nu am văzut nici la prânz, nici seara şi nici măcar azi-dimineaţă (miercuri) prea multă lume. E drept că oraşul, al treilea ca mărime din Austria, nu are decât vreo 190.000 de locuitori, dar străzile sunt aproape pustii. Şi, sinceră să fiu, nici maşini nu sunt chiar atât de multe. E linişte şi pace la Linz.

Un pic mai multă agitaţie s-a dovedit a fi la OK Offense Kulturhaus Oberösterreich, pe scurt OK Centrum (foto), cartierul general al festivalului. Mai multă nu înseamnă, totuşi, cine ştie ce lume. Obişnuite cu TIFF, unde din prima până în ultima zi de festival, e o agitaţie şi o efervescenţă continuă, am fost uşor şocate să vedem cât de cuminte, ca să zic aşa, e lumea pe aici. E drept că festivalul nu are o aşa mare amploare ca TIFF-ul, dar orşicât.

OK Centum

OK Centrum

Ce am remarcat, în schimb, e că stau foarte bine la capitolul marketare: au zeci de pliante, hărţi, reviste, brichete, cârpe de şters ochelarii, pixuri şi alte cele cu festivalul. Nu au în schimb decât foarte puţine afişe prin oraş şi niciun banner pe străzi. Doar câteva steaguri discrete în faţa OK Centrum şi în faţa cinematografelor. Altfel, oameni foarte de treabă austriecii ăştia. Ne-au asigurat cazarea şi micul dejun şi ne-au mai dat şi câteva bonuri de masă, de suc şi de bere (una pe zi, nu mai multe, nu vă faceţi idei!) pentru cele cinci zile de stat aici. Practic, banii mei luaţi împrumut pot fi daţi liniştiţi pe haine. :D

Cât despre filme… Din câte am observat, ediţia din acest an a festivalului stă sub semnul Easternurilor, adică a filmelor de tip western făcute în vechiul bloc sovietic. Austriecii le-au numit în program Red Westerns. Ca urmare, filmul de deschidere a fost Chingachgook, Die Grosse Schlange, făcut în RDG în 1967. Ciocolată de film! Dat fiind că actorul principal era cel care îl jucase şi pe Winnetou, era clar că vroiam să-l văd, chit că nu era tradus în engleză. Cum în generală am făcut un an de germană, mi-am zis că ceva-ceva tot oi înţelege eu.

Doar că Bia m-a deturnat de la scopul meu iniţial şi m-a convins să mă duc cu ea la un alt film, Brownian Movement, făcut de nu ştiu ce super regizoare olandeză. Mare greşeală. Ne-am plictisit cumplit. Şi, după aplauzele anemice de la sfârşit, am crezut că şi restul sălii s-a plictisit. Dar, surpriză, austriecilor le-a plăcut, de fapt. Dacă să aplauzi din vârful palmelor un minut, şi asta de-abia după ce se termină genericul, înseamnă să-ţi placă un film, atunci cum se numeşte ce fac românii noştri la TIFF, când aplaudă frenetic minute în şir, imediat după ultimul cadru? Orgasm cinematografic? :)

(Va urma)

3

Jurnal de călătorie (I)

Luni, 11 aprilie

Laura, e opt şi 10. Ai zis să te trezesc la opt, o aud pe maică-mea vorbind în timp ce bate discret în uşa camerei mele. Deschid ochii alene, iar primul gând care îmi trece prin cap e de ce bătrânica mea pisică nu m-am trezit deloc în noaptea trecută, deşi mai nou, indiferent de e zi sau noapte, plânge ca disperată după mâncare, din două în două ore. Pusi e la mine în cameră, doarme neîntoarsăBine că te-a lăsat şi pe tine să dormică ş-aşa ai un drum lung de făcut, comentează mama ca şi când mi-ar fi auzit gândurile. Se apucă să pună de cafea, iar eu intru la duş cu ochii cârpiţi de somn şi mormăind printre dinţi un neauzit “bună dimineaţa”.

De-abia după vreo juma’ de oră de stat sub duş sunt în stare să port, în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale, eterna conversaţie de dimineaţă de la cafea. Mă rog, eternă e cam mult spus deoarece chestia asta nu se întâmplă decât de un an încoace, de când mi-am dat demisia şi am început să beau cafea (fără legătură între ele). În dimineaţa asta discuţia se poartă în jurul unui subiect uşor morbid – “despre cât de frumos a murit bunicul meu cu toţi cei cinci copii lângă el”, pe care maică-mea îl reactivează ori de câte ori e să plec eu undeva. Îl ştiu pe de rost, i-l pot repeta la orice oră din zi şi din noapte fără să omit vreun cuvânt, dar o las să povestească pentru că ăsta e modul ei în care îmi spune că îi este teamă să nu păţesc ceva pe drum.

Drum care începe azi la Cluj şi se va termina marţi la Linz, unde voi lua parte la festivalul de film Crossing Europe. M-am acreditat acum vreo două luni, împreună cu prietena şi colega mea de breaslă Bianca, şi în sfârşit a venit vremea să plecăm. Cu noi vine şi Radu, iubitul ei, care ne va duce cu maşina până acolo, după care se va opri câteva zile la Salzburg. Plecatul ăsta mă bucură peste poate deoarece, de la ultima vacanţă la Praga, în 2009, nu am mai reuşit să trec graniţa, iar statul în România lui Zăvoranca şi Boc a devenit din ce în ce mai apăsător.

O ascult pe maică-mea până îl mai îngroapă o dată pe bunicu’, după care o sun pe Bia să văd cam în cât timp trebuie să ies în colţ, la Pavlov, ca să mă întâlnesc cu ei. Vezi că întârziem un pic că trebuie să dau o fugă până la Relaţii Internaţionale. Venim pe la 10.00, îmi zice Bia, aşa că numai bine am timp să citesc presa pe net. Primul articol care îmi sare în ochi e cel din EvZ, cu sondajul făcut de Fundaţia Soros printre 6.000 de elevi din 85 de şcoli. Când văd cât de xenofobi, intoleranţi, antisemişti şi iubitori de dictatură militară sunt cei din “generaţia aşteptată”, cum o numeşte un amic, mă înfuriu brusc şi mă apuc să scriu un text pentru Pandora’s, să mă descarc.

Nu ajung la jumătatea lui că deja bipăie telefonu’. Semn de plecare. Şterg jumătatea de text, îmi împachetez repede laptopul şi ce mai e de împachetat, îmi iau rămas bun de la maică-mea şi dau să ies din casă. Vezi că ţi-ai uitat umbrela, strigă mama după mine ştiind că la Linz vremea se anunţă ploioasă după cum i-am spus că am citit pe net. Mă întorc rapid după umbrelă, o mai pup o dată pe maică-mea şi în sfârşit ies pe poartă. Să stai pe lângă Bianca să nu păţeşti ceva rău, o mai aud pe mama strigând de la poartă şi mă întreb de ce mă tratează întotdeauna ca pe o puştoiacă de 18 ani şi nu poate să facă un efort să mă vadă măcar de 28, că de 42 slabe speranţe.

În cele trei minute pe care le fac până la colţ realizez că mi-au îngheţat mâinile pe troler şi încep să-mi fac probleme că nu mi-am pus haine suficient de groase pentru ce mă aşteaptă. În timp ce îmi urc lucrurile în portbagaj, Bia mă linişteşte: Las’ că ne cumpărăm ceva haine de pe acolo dac’ o fi tare frig. Nu e tocmai modul în care aş vrea să-mi cheltui banii, da’ nah, la război, ca la război. Vezi că trebuie să stau tot timpul pe lângă tine, îi zic. Ordin de la mama.Hai noaaah, se pune Bia pe râs. Şi maică-mea când a auzit că vii s-a liniştit brusc şi nu şi-a mai făcut probleme.

Ne mai amuzăm o vreme de situaţie şi de mame, după care plecăm. Odată ce pornim, uit de mama, frig, bani, haine şi alte cele şi mă bucur ca un copil mic că părăsesc oraşul şi ţara. Dacă ar fi după mine, nu aş face nimic altceva decât aş călători dintr-o parte în alta a lumii. Asta ar presupune ca un spiriduş să-mi alimenteze contul fără să îmi ceară nimic în schimb. Sau hai să zicem că aş fi dispusă să-i scriu o poveste sau două pe săptămână.

Cum spiriduşii nu cred că au mai părăsit Islanda în ultima vreme şi nici nu au auzit de contul meu, nu-mi rămâne decât să mă bazez pe cei 300 de euro luaţi împrumut de la prietena mea Carmen. Da, am darul de a cheltui în avans bani pe care nu-i am. Nu e tocmai modul sănătos în care m-a crescut mama, dar nu mă pot dezobişnui de chestia asta orice aş face. Şi cum am prieteni buni şi darnici, viaţa mea e mereu arvunită. Nu că mi-ar părea rău.

Acum îmi pare chiar foarte bine, de fapt, pentru că suntem binedispuşi toţi trei, iar drumul se dovedeşte o reală plăcere. Nu oprim deloc până aproape de graniţă, unde trebuie să ne luăm vignete. Don’şoară, dezlipiţi frumos şi o treceţi o dată peste haină, că altfel nu o mai dezlipiţi veci de pe parbriz, îi explică Biei tipul care ne vinde vignieta. Nu îşi bate Bia capul să îşi treacă vignieta peste haină înainte de a o lipi, aşa cum aş face eu, care iau de bun orice sfat de genul ăsta. Lipeşte rapid vignieta pe parbriz, după care la drum!

Radu

Radu

Bianca

Bianca

Trecem prin vamă ca şi gâsca prin apă. Nimeni nu ne întreabă de sănătate, ceea ce mă face să mă simt un pic neglijată. Un sentiment ciudat, dar care trece repede cum ne depărtăm de graniţă. Alegem să nu intrăm pe autostradă pentru că am ocoli un pic şi oricum e mai fain să mergi pe drumurile naţionale. Mai vezi una-alta. Şi vedem, ce-i drept. În primul rând, ne sar în ochi zecile de bălţi de dimensiuni serioase formate pe câmp şi prin pădurici în urma ploilor.Ce faaain! Parcă sunt insule de mangrove, spune Bia când vede cum ies trunchiurile copacilor din apa murdară. Fain într-adevăr.

Mai puţin faine sunt însă curvele care stau la răscruce de drumuri. E plin de ele şi, din vreo douăzeci, una sau două arată bine. Cu ciorapi din plasă, fuste până în fund, cizme lungi şi bronzate excesiv, femeile cu pricina fumează relaxate pe marginea şoselei. Unele dintre ele şi-au adus şi câte un scăunel, să nu stea mereu în picioare. La astea nu le dăm prea mulţi clienţi. Oricum, nu vedem niciun tir oprind în dreptul vreuneia, aşa că bănuiesc că nu au avut o zi prea productivă. Cu toate astea nu cred că fetele ar vrea să lucreze niciun minut altceva, chiar dacă le-ai da un job “onorabil”. Nu le văd făcând nicicum pe menajerele sau pe lucrătoarele în fabrică. Şi nici nu-mi închipui drumurile din Ungaria fără de ele.

Din una în alta, pe la patru şi ceva ajungem la Budapesta. Cum nu intrasem pe autostradă şi nici nu o lăsasem pe Ioana, fata de pe GPS, să vorbească (avea o voce enervantă de-a dreptul), ne-am dat câteva ture aiurea pe străzile dintr-un cartier budapestan până ce, în final, am ajuns la Budapest Keleti Pályaudvar (Gara de Est din Budapesta). Ideea era să povestim cu cei de la punctul turistic din gară şi să ne trimită la un hostel ieftin, aşa cum mai făcuseră cu alte ocazii. De data asta, însă, tipul care era se serviciu nu ne-a oferit decât o singură variantă de hostel – Marco Polo, 22 de euro patul de persoană.

Scump, dom’le, scump, aşa că ne-am suit în maşină şi am pornit să căutăm singuri hosteluri. Primul de care am dat – Marco Polo, evident. Doar că la faţa locului patul era 16 euro, nu 22, cum ne anunţase băiatu’ cu pricina. Tot scump ni s-a părut, aşa că am plecat mai departe. Cum parcările în centrul Budapestei sunt destul de piperate, a fost o aventură destul de costisitoare căutatul ăsta. Şi enervantă în acelaşi timp pentru că deja eram obosiţi şi flămânzi. Ca norocu’ însă (musai să mă laud!) că am ochi bun şi nas de hosteluri faine şi ieftine. Aşa am păţit în Praga, când am găsit unul în centrul centrului, într-o universitate catolică, peste drum de biroul lui Havel, aşa am păţit şi acum când am dat cu coada ochiului peste cel mai frumuşel şi ieftin hostel posibil din inima Budapestei: Maverick, 12 euro pe noapte.

Intrare în hostel, curtea interioară

Intrare în hostel, curtea interioară

Odată cazaţi, ne-am lăsat bagajele în cameră, am mai băgat nişte euro pentru parcare şi am pornit să ne plimbăm şi să mâncăm oareşce. Nu ne-am dat prea mult pe străzi pentru că era frig şi bătea vântul. În plus, aveam toţi senzaţia acută că peste tot, oriunde te-ai întoarce, miroase a pipi (!). Am făcut vreo cinci poze, am ascultat nişte muzici interpretate de un ţigan român la pahare cu apă, după care ne-am oprit să mâncăm la o trattoria. Da, ideal era să încercăm (din nou) gulaşul unguresc la mama lui acasă, dar cum eram obosiţi, flămânzi şi fără chef de experimente, am ales cunoscutul. Lasagna şi spaghetti, adică. Bune-or fost şi de folos.

Ne-am târâit apoi picioarele până la hostel, dar fără să uităm a lua nişte doze de bere pe drum. Chipurile să bem în timp ce stăm de poveşti. N-a fost să fie. Cum ne-am pus în pat, cum am căzut eroic. Am încercat eu să scriu un post despre prima zi de călătorie, dar după primul paragraf mi s-au închis ochii. Şi aş fi dormit chiar bine dacă nu auzeam fiecare maşină de gunoi care trecea pe stradă şi golea pubelele. Şi, Doamne, multe au mai trecut!

(Va urma)

8

Mda…

Ca nu cumva să fiu relaxată în timp ce îmi caut job, am aflat azi că din iunie îmi pleacă şi chiriaşii. Se poate şi mai rău de atât bănuiesc, cum ar fi să fi plecat din luna asta. Dar nu vreau să mă gândesc la aceste lucruri deocamdată. Peste câteva zile am plecat spre Linz, aşa că don’t forget to breathe, vorba lui Murdoch. 🙂

PS: Promit să fiu mai povestitoare după ce voi trece graniţa!