Blogul Licuricei

Marţi, 12 aprilie

La şapte dimineaţa am fost în picioare, binedispuşi şi cu chef de călătorie. Mai puţin Bia, care îi înjura pe vecinii noştri de cameră. Dacă eu am auzit toate zgomotele de afară, ea le-a auzit pe toate cele din interior. Şi am înţeles că nu au fost deloc puţine.  Am făcut un duş rapid, ne-am îmbrăcat, am băut o cafea scurtă, după care ne-am dus spre maşină. Cu inima strânsă, ce-i drept, dat fiind că parcarea nu era plătită decât până la şase dimineaţa. Spre norocul nostru, nu ne-a ridicat nimeni maşina şi nici nu ne-a amendat. Bucurându-ne de soarele de afară şi închipuindu-ne că am scăpat de vremea urâtă, la 9.00 eram deja ieşiţi din capitala vechiului imperiu.

Doar că internetul nu minte. N-a trecut mai mult de o oră de mers când a început să toarne cu găleata. Colac peste pupăză, ştergătorul de parbriz de pe partea lui Radu, a şoferului adică, s-a stricat, aşa că la prima benzinărie am tras pe dreapta. De bună seamă că există un Dumnezeu al românilor plecaţi peste graniţă, că altfel nu-mi explic cum am oprit fix în faţa unei maşini de Bacău, al cărui şofer ne-a şi sărit din proprie iniţiativă în ajutor, când a văzut că ne tot uităm la ştergătorul ăla ca mâţa în calendar. A luat el frumos trusa de scule, a scos o cheie de 13 şi s-a apucat să strângă nu ştiu ce şurub acolo. În cinci minute era gata totul.

Numa’ bine după ce a rezolvat problema a început iar ploaia. Şi a plouat aproape tot drumul până aproape de Linz, de credeam că nu se mai opreşte. De data asta am mers pe autostradă şi nu am văzut mare lucru din Austria, dar suficient cât să-mi dau seama că, spre deosebire de unguri, austriecii şi-au arat ogoarele şi şi-au semănat ce au avut de semănat. Ba au mai pus şi nişte azotaţi pentru că plutea peste toată ţara un miros destul de puternic de îngrăşământ.

Cum am lăsat-o pe Johanna să ne ghideze (s-a dovedit că varianta germană a Ioanei e mai puţin vorbăreaţă şi are o voce care nu te zgârâie pe creier), am ajuns în faţa hotelului din Linz fără nici cea mai mică problemă. La 14.00 eram deja cazaţi, iar camerele s-au dovedit a fi colorate şi vesele. Mai puţin veselă era însă vremea. În continuare ploaie, frig şi vânt, exact cum spuseseră previziunile.

Primul lucru pe care l-am făcut, odată cazaţi, a fost să ne luăm acreditările de la centrul de presă, aflat la cinci minute de hotel. Iar primul lucru care ne-a izbit, şi continuă de atunci să ne mire, e că în Linz nu sunt oameni pe stradă. De-abia vezi câte unul sau doi, ici-colo. Nu am văzut nici la prânz, nici seara şi nici măcar azi-dimineaţă (miercuri) prea multă lume. E drept că oraşul, al treilea ca mărime din Austria, nu are decât vreo 190.000 de locuitori, dar străzile sunt aproape pustii. Şi, sinceră să fiu, nici maşini nu sunt chiar atât de multe. E linişte şi pace la Linz.

Un pic mai multă agitaţie s-a dovedit a fi la OK Offense Kulturhaus Oberösterreich, pe scurt OK Centrum (foto), cartierul general al festivalului. Mai multă nu înseamnă, totuşi, cine ştie ce lume. Obişnuite cu TIFF, unde din prima până în ultima zi de festival, e o agitaţie şi o efervescenţă continuă, am fost uşor şocate să vedem cât de cuminte, ca să zic aşa, e lumea pe aici. E drept că festivalul nu are o aşa mare amploare ca TIFF-ul, dar orşicât.

Ce am remarcat, în schimb, e că stau foarte bine la capitolul marketare: au zeci de pliante, hărţi, reviste, brichete, cârpe de şters ochelarii, pixuri şi alte cele cu festivalul. Nu au în schimb decât foarte puţine afişe prin oraş şi niciun banner pe străzi. Doar câteva steaguri discrete în faţa OK Centrum şi în faţa cinematografelor. Altfel, oameni foarte de treabă austriecii ăştia. Ne-au asigurat cazarea şi micul dejun şi ne-au mai dat şi câteva bonuri de masă, de suc şi de bere (una pe zi, nu mai multe, nu vă faceţi idei!) pentru cele cinci zile de stat aici. Practic, banii mei luaţi împrumut pot fi daţi liniştiţi pe haine. 

Cât despre filme… Din câte am observat, ediţia din acest an a festivalului stă sub semnul Easternurilor, adică a filmelor de tip western făcute în vechiul bloc sovietic. Austriecii le-au numit în program Red Westerns. Ca urmare, filmul de deschidere a fost Chingachgook, Die Grosse Schlange, făcut în RDG în 1967. Ciocolată de film! Dat fiind că actorul principal era cel care îl jucase şi pe Winnetou, era clar că vroiam să-l văd, chit că nu era tradus în engleză. Cum în generală am făcut un an de germană, mi-am zis că ceva-ceva tot oi înţelege eu.

Doar că Bia m-a deturnat de la scopul meu iniţial şi m-a convins să mă duc cu ea la un alt film, Brownian Movement, făcut de nu ştiu ce super regizoare olandeză. Mare greşeală. Ne-am plictisit cumplit. Şi, după aplauzele anemice de la sfârşit, am crezut că şi restul sălii s-a plictisit. Dar, surpriză, austriecilor le-a plăcut, de fapt. Dacă să aplauzi din vârful palmelor un minut, şi asta de-abia după ce se termină genericul, înseamnă să-ţi placă un film, atunci cum se numeşte ce fac românii noştri la TIFF, când aplaudă frenetic minute în şir, imediat după ultimul cadru? Orgasm cinematografic? 

(Va urma)