A trecut un an şi o lună de când am decis să renunţ la job şi să încerc să îmi construiesc viaţa altfel. Ar fi frumos dacă aş putea numi anul ăsta „sabatic”, însă mă tem că aş minţi. E drept că am fost scutită (mai bine spus, m-am scutit) de obligaţia de a munci, dar atât şi nimic mai mult. În timp ce alţii, într-un astfel de an, se iau şi se duc prin cele străinătăţuri, se relaxează, cunosc culturi şi oameni noi, experimentează tot felul de chestii, eu nu m-am despărţit de Cluj nici măcar un metru şi nu am avut parte de cine ştie ce aventuri.
De ce? Din două motive. Primul ar fi acela că schimbările semnificative în starea de sănătate alor mei nu mi-au dat libertatea de a pleca. Primele cinci luni le-am petrecut cu tata, pe patul de moarte (ce ciudat mă simt când scriu cuvintele astea – „patul de moarte”…), iar următoarele luni au trecut îngrijorându-mă pentru inima tot mai slabită a maică-mii. Când lucrurile cu ea s-au stabilizat cât de cât şi aş fi putut părăsi pentru o anumită perioadă de timp (scurtă, totuşi) oraşul, mi-a fost imposibil să o fac din punct de vedere financiar.
Iar asta pentru că, în momentul în care am decis să renunţ la job, eu nu am avut nici măcar un leu pus deoparte. Nu am pus niciodată preţ pe bani, nu sunt genul cumpătat, care să strângă averi şi nici nu cred că o să fiu vreodată. Cheltuiesc cam tot ce câştig şi uneori în plus. Mai mult, odată cu demisia mea şi moartea tatii am pierdut brusc mai mult de jumătate din venituri, adică vreo mie de euro. Asta mi-a limitat drastic cheltuielile şi mişcările.
Nu că mi-ar părea rău. Nu-mi pare. În fapt, sunt şi acum perfect de acord cu ce spune, mai în glumă, mai în serios, prietena mea Elena: e cea mai mare prostie să ai job pe timp de criză deoarece munceşti mult pe bani puţini. Eu n-am avut job pe timp de criză, aşa că banii au fost şi mai puţini. 😀 Dar chiar dacă am învăţat să mă mulţumesc cu foarte, foarte puţin (din punct de vedere financiar), parcă ar fi vremea să îmi sporesc veniturile. Nu de alta, dar azi-mâine e aprilie şi bate Linzul la uşă şi ar fi o prostie să îl pierd din cauză că nu am bani de drum.
Partea proastă e că revista cu care se întrezărea până de curând oareşce colaborare bate pasul pe loc. Nu ştiu care sunt motivele, tot ce ştiu e că dacă ei nu pornesc odată treaba, eu nu primesc bani. Şi ei nu pornesc odată treaba. Not good. Asta mă obligă să îmi caut altceva, ceea ce deja e o problemă pentru mine. Nu vreau să mă mai înregimentez într-o redacţie în care nu cred, iar pe plan local nu cred în niciuna dintre redacţii (cu excepţia celor de la Adevărul, de la care am plecat şi care, chit că sunt oameni faini şi oneşti, au un ritm de lucru cu care nu mă mai identific).
Ideal ar fi să colaborez cu publicaţii din exterior. Aici intervine însă stilul meu de a fi. Mi-e ruşine să îmi trimit CV-uri şi să mă cer a lucra undeva. De când sunt în presă, adică din ’99, nu am făcut niciodată asta, de fiecare fiind chemată într-un loc sau altul. Chiar şi la revista cu care chipurile colaborez acum tot aşa am ajuns. M-a întrebat un prieten dacă nu vreau să scriu, eu am zis iniţial „Nu, pentru că ăia sunt mai deştepţi ca mine şi o să mă fac de râs”, el a zis „Calmează-te, o să faci faţă” şi aşa am acceptat. Altfel nu aş fi făcut asta, sinceră să fiu.
Sunt un pic cam proastă, nu? Mă rog, ar fi mai multe cuvinte care m-ar putea descrie mai bine, dar tot la prostie se reduce. Sau la situaţia „pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”. E drept că până acum perele au tot picat cu de la ele putere, dar poate ar trebui să scutur eu pomul de acum încolo. Mda. Greu mi-a fi. Nu vreau să mă panichez pentru că atunci cu siguranţă nu am să rezolv nimic. Mi-ar plăcea însă să fie cineva lângă mine şi să-mi spună ce să fac, când să fac şi cum să fac. Să mă ia de mână şi să mă îndrume. Şi nu vorbesc aici de Dumnezeu, ci de cineva în carne şi oase pe care să pot să-l şi înjur şi să dau vina în caz că nu ies treburile aşa cum am sperat.
Am pretenţii prea mari? Probabil. Dar cum în afară de pretenţii nu mai am nimic, nu am mare lucru de pierdut, nu? 🙂
UPDATE:
În timp ce făceam duş mi-am dat seama că, în stilu-mi caracteristic, nu am pus punctul pe i. Iar punctul pe i e ăsta: CAUT JOB.
Ce ştiu să fac? Să scriu (şi unii spun că nu o fac chiar rău). Mai ştiu să documentez un subiect „la sânge” şi să-l editez, în caz că e scris de alţii. Sunt suficient de creativă cât să găsesc subiecte noi când lumea din jur pare să nu aibă nicio idee şi pot coordona (şi chiar îmi place să o fac) anumite departamente sau studenţii aflaţi în practică. Lucrez foarte bine în echipă şi mă supun şefilor mai deştepţi ca mine. Dacă însă eşti prost sau manipulativ şi încerci să-ţi faci jocurile prin mine, nu ne vom înţelege.
Sunt dedicată, onestă, prezint informaţia corect şi chiar dacă nu-mi place deloc personajul cu care stau de vorbă, reuşesc să mă detaşez şi să-l prezint echilibrat. Nu sunt genul care să scriu pentru foloase necuvenite şi nici în avantajul unui om politic sau altul. Dacă simt că nu rezonez cu subiectul propus, îl refuz de la bun început. Mă cert (da, mă cert, şi încă rău) cu oricine pentru chestiile în care cred, chiar dacă asta nu mi-a adus un renume prea bun. Nu amestec viaţa sentimentală cu profesia. Am făcut-o o singură dată, n-a fost cea mai bună mişcare, aşa că m-am lecuit.
Nu-mi place să fiu legată de un birou şi să mi se impună un anumit ritm de lucru. Îmi fac treaba şi fără să ţină cineva biciul pe mine şi ştiu foarte bine ce înseamnă un deadline. Nu sunt o persoană diplomată, sunt rea de gură şi nu tac dacă mă calci pe coadă, dar, una peste alta, sunt o achiziţie bună pentru că am învăţat presă de la cei mai buni: Mihnea, Fumi şi Dragoş şi nu mă abat de la ce m-au învăţat ei.
Ce vreau? Să mă duc cu plăcere la locul de muncă şi să văd că oamenilor din jur le pasă şi cred în ceea ce fac. Să nu mi se modifice informaţiile din texte după ce le predau, să nu mi se impună să scriu în folosul cuiva, să nu fiu nevoită să fac jocurile nimănui. Să mi se respecte munca şi să fiu recompensată pe măsură. Atât şi nimic mai mult.
Fata mosului,
Te-am mai vazut pe voxpublica, niste articole misto despre Susman…
1. In vremurile pe care le traim, daca ai un job trebuie sa tii cu dintii de el indiferent cit de mult ai detesta ambianta, colegii, sefii, munca pe care trebuie sa o faci.
2. NU demisionezi, impinsa de fumuri adolescentine, inainte de a avea un alt job doar ca sa te dai mare sau ca sa stirnesti admiratia prietenilor. Care, oricum, nu te vor tine pe banii lor fiindca tu ai fost barbata si i-ai zis-o dobitocului ala care isi bate joc de oameni. Demnitatea, chiar si orgoliul masurat, sint chestii foarte frumoase. Insa numai pentru cine si le poate permite.
3. Sint putini cei care au fost atit de precoci intelectual incit sa isi fi ales o meserie care sa fie, in acelasi timp, si hobby-ul lor si sa mai fie si de un oarecare viitor, adica sa nu dispara in 10 ani de la terminarea studiilor.
4. Majoritatea fac munci de cacat. Ce dreaq il tine pe unul sa munceasca la morga, la pompe funebre, la spalat batrinii la cur, la stors si pansat abcese, la scos dinti din gura, in minerit, in putoarea din fermele zootehnice, intr-o bucatarie de McDo? Sint milioane de oameni care si-au cistigat piinea muncind toata viata lor nenorocita in trei schimburi in fabrici de suruburi sau confectionind chiloti pentru export.
5. Cind iti dai demisia, ai grija sa ramii in relatii cordiale cu fostul angajator chiar daca ai prefera sa ii spargi capul cu o vaza. Spune-i ca nu pleci fiindca nu ti-a placut job-ul, ci fiindca
– vrei sa fii mai aproape de casa, sau
– ai un copil mic care…, sau o mama care…, sau
– you are looking for new challenges (asta e cea mai tare si blocheaza oponentul fara sa il insulte), sau
– alte chestii puternic neutre
E mult mai bine asa, fiindca unii iti vor cere referinte in viitor. In plus, nu e sigur ca noul job va fi atit de minunat pe cit ti s-a nazarit. S-ar putea sa fie mult mai rau decit cel pe care l-ai parasit. Si-atunci, daca nu ai plecat trintind usa, poate ai o sansa sa revii in iadul ala mai putin fierbinte decit cel nou.
6. Discutam, acum citiva ani, cu un italian in America. Head hunter. 40 de ani, mic, nasul maricel si coroiat, volubil, argint viu. Imi zice: „Daca, la un moment dat, nu imi mai merge afacerea, nu am nici o retinere sa fac orice alta munca. Absolut orice. Am un copil de crescut si de hranit. Final dot.”
Am lucrat citiva ani cot la cot cu un grec. Inalt, atletic si cu o moaca cu care ar fi avut toate sansele sa ia roluri mari la Hollywood. Era un ciudat printre soriceii mici, grasi, complexati, inhibati, uriti, muncind disperati in cubiculele capitalismului salbatic. Pina intr-o zi cind ne-a trimis un email sa ne zica SAYONARA. Dupa vreo 15 ani in care a incercat sa faca ce ii placea, a decis ca totu-i cacat daca nu vin si banii. Si cistiga, totusi, vreo 80-90 de mii pe an. Dar nu era din prima generatie de imigranti (ca mine, sau ca alti romani) care se multumesc cu putin. Asa ca si-a lasat hobby-ul si a acceptat un post de general manager la un mare (si bun spre foarte bun) restaurant grecesc.
Fata mosului,
Cautarea unui job e un full time job. Trebuie sa ii dedici minimum 8 ore pe zi. Ai grija, ca esti complet dusa cu sorcova si ai pierdut contactul cu realitatea. Ma refer la ineptia urmatoare:
„Aici intervine însă stilul meu de a fi. Mi-e ruşine să îmi trimit CV-uri şi să mă cer a lucra undeva. De când sunt în presă, adică din ‘99, nu am făcut niciodată asta, de fiecare fiind chemată într-un loc sau altul.”
Am trecut prin asa ceva si d’aia incerc sa te fac sa pricepi ca gresesti. Mi-a fost foarte greu sa accept ca sint o simpla marfa, dar din momentul in care mi-am clarificat raporturile cu lumea inconjuratoare, cu putin cinism incropit cu chinuri indescriptibile si ceva machiavellism luat din carti (ca din familie nu am mostenit parsivenii de genul asta), mi-am gasit si eu un loc in lumea asta in care, date fiind conditionarile mele culturale, ar fi trebuit sa devin un loser.
Scrie-ti un CV ca lumea si trimite-l in toate zarile. Zilnic, de cite ori apare o ocazie. Mergi la interviuri. In nici un caz sa nu pui in el prostiile pe care le insiri in textul tau de mai sus dupa „Ce stiu sa fac?”. Nu intereseaza pe nimeni ce vrei tu, ce simti tu, ce ti-ar placea tie. Cei care te-ar putea angaja sint interesati de ce ar putea sa obtina de la tine ca sa le mearga afacerea, nu cum sa faca ei ca tu sa te simti bine. CV-ul trebuie sa fie scurt si sa prezinte atuurile tale. Ce ai de oferit. Maximum doua pagini. Cine vrea informatii suplimentare, sa te invite la o discutie. Du-te si la interviuri cu angajatori pentru care esti hotarita sa nu lucrezi. E un antrenament bun si iti va folosi ulterior. Fetele de la HR sint niste cretinutze care pun cam aceleasi intrebari. Trebuie sa descoperi raspunsurile pe care le asteapta ca sa treci de ele si sa ajungi sa discuti si cu oameni mai destupati la cap. In orice caz, in tot procesul asta:
1. Nu lasi garda jos nici o secunda
2. Nu iti dezvalui slabiciunile si dorintele secrete
3. Nu povestesti despre necazurile personale
4. Daca poti sa raspunzi cu DA sau NU, asa sa raspunzi. Nu te intinde la vorba.
5. Nu divaga. Nu te lansa in istorisiri pentru a parea interesanta.
6. Nu uita ca oamenii care vorbesc putin par mai inteligenti decit cei care isi dau cu parerea despre orice.
Cred ca ai nevoie si de un mic training pentru a cistiga putin in agresivitate. Iti propun sa te uiti la cele 3 filmulete de cite 2 minute inspirate de Machiavelli pe care le gasesti pe unul din cele mai bune canale de pe Youtube:
http://www.youtube.com/user/NXSchell
10 laws of power
10 more laws of power
10 other laws of power
Daca vrei, te ajut sa iti faci un CV ca in America. Ai adresa mea de email si totul va fi strict confidential.
Comentariile astea doua, mult prea lungi, sint expresia slabiciunii mele pentru Cluj si clujeni. Sint, la capitolul patriotism local/de trib, mai rau ca evreii.
P.S. Daca esti credincioasa, du-te la biserica! Roaga-te! Face bine.
🙂 foarte mulţumesc de sfaturi. unele dintre ele le ştiu şi le-am şi aplicat în urmă cu 11 ani când m-am angajat în presă (*aici e o poveste de spus). 🙂 şi nici acum nu-s complet ruptă de realitate, crede-mă, chiar dacă pare că trăiesc sub un glob de sticlă sau că-s dusă cu sorcova. 😀
să lămurim întâi un aspect: nu am demisionat certându-mă, sau din orgoliu, fumuri sau mai ştiu eu ce şi sunt în relaţii foarte bune cu cei de unde am plecat. am demisionat pt că nu mai aveam energia să fac ce făceam şi nu mă mai regăseam pe moment în meseria care îmi place fooooarte mult. eram blocată în proiect şi aveam nevoie de o redefinire. se întâmplă şi la case mai mari. în plus, chestia asta s-a suprapus cu boala lui taică-meu şi a trebuit să stau cu el zi şi noapte. aşa că demisia a fost soluţie calculată, mă rog, cât o poate calcula o femeie din zodia Gemenilor, ca mine. 🙂
cât despre CV, am unul Europass, completat la marele fix. nu asta ar fi problema, ci să trec eu peste un anumit blocaj interior. trebuie să înţelegi că felul în care am scris aici despre ce pot şi ce vreau a fost o descărcare emoţională, nu un exemplu de cum m-aş prezenta în faţa unui potenţial angajator. la urma urmei, ăsta e un blog personal, plin de pitici şi emoţii, nu? 🙂
aş vrea să reţii în final că nu fac, totuşi, lucruri chiar legată la ochi, deşi recunosc că uneori e bine să mă scuture cineva aşa cum ai făcut-o tu acum. mulţumesc din nou. 🙂
*povestea de care ziceam: în ’98, după ce mi-am dat definitivatul în învăţământ, am decis că nu voi merge în fiecare toamnă la Inspectorat ca să mă milogesc pt un post, aşa că am luat un ziar şi am căutat joburi. am găsit un anunţ prin care se căuta o secretară la o firmă. nu scria care e profilul firmei sau altceva. mi-am depus CV-ul şi m-am prezentat la interviu, nu înainte de a citi două cărţi mici, roşii, pe care le mai am şi acum „Interviul perfect” de Max Eggert şi „Relaţiile perfecte cu clienţii” de Ted Johns.
au fost câteva zeci de persoane pe postul ăla, dar am fost alese două. mi s-a povestit mai apoi de ce: prima fată pentru că se potrivea perfect jobului, iar eu pt că îl întrebasem în timpul interviului pe managerul de proiect (nimerisem la primul ziar local al trustului Ringier, am uitat să-ţi spun), un elveţian, Dieter Mittler, dacă din postul meu se poate avansa. aşa că, timp de vreo trei luni am împărţit jobul de secretară, după care mi s-a pus în braţe şi pagina de Utile – trebuia să o gândesc de la cap la coadă şi să o updatez zilnic. apoi, cu totul întâmplător, am fost pusă să scriu un text şi redactorului şef adjunct i-a plăcut. aşa am ajuns ziaristă. 🙂
Ufff… Mi-era frica sa nu o iei prea personal. 🙂
Mi-am dat seama ca sint vorbe de claca/blog, dar am profitat de „ocazie” fiindca sint multi fara job in ziua de azi si riscul e sa lase bratele in jos dupa citeva luni pe bara, esuind in depresie si abulie. Greu sa mai iesi din asa ceva. Am citit in ultimii doi ani de prea multe cazuri de tati de familie americani care s-au sinucis dupa ce si-au impuscat nevasta si copiii fiindca pierdusera si ultima speranta. Recent, o femeie divortata, de mult timp fara job, si-a luat cei doi copii intr-o noapte si a asteptat in fata unei treceri peste calea ferata. Cind a vazut apropiindu-se trenul, si-a pus vanul in fata lui si si-a rezolvat problema.
E important sa fie cineva prin preajma victimelor „civilizatiei” noastre si sa ii zgiltiie pe nefericiti inainte sa faca o prostie. Am incercat si eu sa le transmit celor mai tineri care te viziteaza ceea ce am invatat de la altii mai batrini decit mine.
Iti tin pumnii!
Lady Io: meeeersiii!! sper să se arate ceva onorabil cât de curând. mi-ar plăcea ca lucrurile în Cluj să se dezvolte mai mult. spre exemplu, să existe o revistă glossy de femei gen Tabu, Tango sau mai ştiu eu care, la care să pot lucra. sau să fie un investitor privat, fără interese politice, care din pasiune pt presa onestă să bage bani într-un ziar online. doar că nu tot ce visez eu se poate… din păcate. 🙁
Ceasul Rău: păi, nu aveai de ce să te iei de mine la modul personal, nu? mi-am dat seama că eşti bineintenţionat, altfel nu ai fi scris atât de mult şi de detaliat. sper şi eu să citească şi alţii şi să îi ajute ce le-ai zis pt că sunt chestii de bun simţ. 🙂
Cu toata tristetea, nu cred ca poti gasi jobul asta in Cluj… 🙁
mda. ştiu… 🙁
referitor la „daca ai un job trebuie sa tii cu dintii de el” eu am o singura intrebare: ce faci daca, in demersul asta capos, nu te mai tin tocmai dintii??
🙂 mergi la stomatolog. tu deja ai experienţa asta 😀
stai, ca acuma imi dau seama ca poate treaba cu dintii e un semn 🙂
iti tin pumnii sa porneasca revista aia de care zici sau, daca nu, sa se intample altceva fain, job-related.
mulţam, amalia, dar lucrurile nu par să meargă bine, ci din ce în ce mai rău, din păcate. astăzi m-am trezit şi că nu voi mai avea nici chiriaşi din luna iunie. nici nu-i bine să mă gândesc…
greu cu standardele astea in redactiile clujene..aici ai pus punctul pe o buba la care meditez si eu dar solutia nu e la noi ci la proprietarii de media. Stii ca nu am fost de acord cu gestul tau de a pleca de la Adeverul…nu il inteleg nici acum… dar sunt alaturi de tine total!
nu greu, tibi, ci foooooarte greu. 🙂
Stiu cat de greu e sa fii in situatia de a cauta ceva si de a spera ca ce va aparea la orizont iti va aduce satisfactie. Si mai stiu ca e foarte usor sa te apuce disperarile cand lucrurile nu merg deloc in directia buna. Dar cred ca ai pus punctul pe i, in ideea de a iti arunca privirile in afara Clujului. Nu te auto-limita, unul dintre cele mai importante lucruri cand cauti un job e sa fii flexibila. Iti tin pumnii si ma bucur ca ai luat pozitiv ce a scris Ceasul Rau, ca cam aceleasi chestii ma gandeam sa ti le scriu si eu….
Capul sus!
Laura, deşi nu te cunosc prea bine, te înţeleg prea bine. Sau aşa cred, cel puţin 🙂 Baftă multă! apropo de chirie, poţi da nişte detalii pe blog? poate găsesc sau văd alţi interesaţi…
Departe: mulţam. o să încerc să stau departe de disperare, pe cât posibil. sper să-mi şi iasă 😀
Daria: să fie! 🙂 despre chirie: e demisol, 100 mp împărţiţi în mai multe camere, vizavi de Primărie, pe straduţa care o ia spre Parcul Central. se eliberează din iunie. acum acolo funcţionează Asociaţia de Autism Transilvania, aşa că locul e îngrijit şi frumuşel. mersi de interes 🙂