18

Un fel de bilanţ

A trecut un an şi o lună de când am decis să renunţ la job şi să încerc să îmi construiesc viaţa altfel. Ar fi frumos dacă aş putea numi anul ăsta “sabatic”, însă mă tem că aş minţi. E drept că am fost scutită (mai bine spus, m-am scutit) de obligaţia de a munci, dar atât şi nimic mai mult. În timp ce alţii, într-un astfel de an, se iau şi se duc prin cele străinătăţuri, se relaxează, cunosc culturi şi oameni noi, experimentează tot felul de chestii, eu nu m-am despărţit de Cluj nici măcar un metru şi nu am avut parte de cine ştie ce aventuri.

De ce? Din două motive. Primul ar fi acela că schimbările semnificative în starea de sănătate alor mei nu mi-au dat libertatea de a pleca. Primele cinci luni le-am petrecut cu tata,  pe patul de moarte (ce ciudat mă simt când scriu cuvintele astea – “patul de moarte”…), iar următoarele luni au trecut îngrijorându-mă pentru inima tot mai slabită a maică-mii. Când lucrurile cu ea s-au stabilizat cât de cât şi aş fi putut părăsi pentru o anumită perioadă de timp (scurtă, totuşi) oraşul, mi-a fost imposibil să o fac din punct de vedere financiar.

Iar asta pentru că, în momentul în care am decis să renunţ la job, eu nu am avut nici măcar un leu pus deoparte. Nu am pus niciodată preţ pe bani, nu sunt genul cumpătat, care să strângă averi şi nici nu cred că o să fiu vreodată. Cheltuiesc cam tot ce câştig şi uneori în plus. Mai mult, odată cu demisia mea şi moartea tatii am pierdut brusc mai mult de jumătate din venituri, adică vreo mie de euro. Asta mi-a limitat drastic cheltuielile şi mişcările.

Nu că mi-ar părea rău. Nu-mi pare. În fapt, sunt şi acum perfect de acord cu ce spune, mai în glumă, mai în serios, prietena mea Elena: e cea mai mare prostie să ai job pe timp de criză deoarece munceşti mult pe bani puţini. Eu n-am avut job pe timp de criză, aşa că banii au fost şi mai puţini. 😀 Dar chiar dacă am învăţat să mă mulţumesc cu foarte, foarte puţin (din punct de vedere financiar), parcă ar fi vremea să îmi sporesc veniturile. Nu de alta, dar azi-mâine e aprilie şi bate Linzul la uşă şi ar fi o prostie să îl pierd din cauză că nu am bani de drum.

Partea proastă e că revista cu care se întrezărea până de curând oareşce colaborare bate pasul pe loc. Nu ştiu care sunt motivele, tot ce ştiu e că dacă ei nu pornesc odată treaba, eu nu primesc bani. Şi ei nu pornesc odată treaba. Not good. Asta mă obligă să îmi caut altceva, ceea ce deja e o problemă pentru mine. Nu vreau să mă mai înregimentez într-o redacţie în care nu cred, iar pe plan local nu cred în niciuna dintre redacţii (cu excepţia celor de la Adevărul, de la care am plecat şi care, chit că sunt oameni faini şi oneşti, au un ritm de lucru cu care nu mă mai identific).

Ideal ar fi să colaborez cu publicaţii din exterior. Aici intervine însă stilul meu de a fi. Mi-e ruşine să îmi trimit CV-uri şi să mă cer a lucra undeva. De când sunt în presă, adică din ’99, nu am făcut niciodată asta, de fiecare fiind chemată într-un loc sau altul. Chiar şi la revista cu care chipurile colaborez acum tot aşa am ajuns. M-a întrebat un prieten dacă nu vreau să scriu, eu am zis iniţial “Nu, pentru că ăia sunt mai deştepţi ca mine şi o să mă fac de râs”, el a zis “Calmează-te, o să faci faţă” şi aşa am acceptat. Altfel nu aş fi făcut asta, sinceră să fiu.

Sunt un pic cam proastă, nu? Mă rog, ar fi mai multe cuvinte care m-ar putea descrie mai bine, dar tot la prostie se reduce. Sau la situaţia “pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”. E drept că până acum perele au tot picat cu de la ele putere, dar poate ar trebui să scutur eu pomul de acum încolo. Mda. Greu mi-a fi. Nu vreau să mă panichez pentru că atunci cu siguranţă nu am să rezolv nimic. Mi-ar plăcea însă să fie cineva lângă mine şi să-mi spună ce să fac, când să fac şi cum să fac. Să mă ia de mână şi să mă îndrume. Şi nu vorbesc aici de Dumnezeu, ci de cineva în carne şi oase pe care să pot să-l şi înjur şi să dau vina în caz că nu ies treburile aşa cum am sperat. 

Am pretenţii prea mari? Probabil. Dar cum în afară de pretenţii nu mai am nimic, nu am mare lucru de pierdut, nu? 🙂

UPDATE:
În timp ce făceam duş mi-am dat seama că, în stilu-mi caracteristic, nu am pus punctul pe i. Iar punctul pe i e ăsta: CAUT JOB.

Ce ştiu să fac? Să scriu (şi unii spun că nu o fac chiar rău). Mai ştiu să documentez un subiect “la sânge” şi să-l editez, în caz că e scris de alţii. Sunt suficient de creativă cât să găsesc subiecte noi când lumea din jur pare să nu aibă nicio idee şi pot coordona (şi chiar îmi place să o fac) anumite departamente sau studenţii aflaţi în practică. Lucrez foarte bine în echipă şi mă supun şefilor mai deştepţi ca mine. Dacă însă eşti prost sau manipulativ şi încerci să-ţi faci jocurile prin mine, nu ne vom înţelege.

Sunt dedicată, onestă, prezint informaţia corect şi chiar dacă nu-mi place deloc personajul cu care stau de vorbă, reuşesc să mă detaşez şi să-l prezint echilibrat. Nu sunt genul care să scriu pentru foloase necuvenite şi nici în avantajul unui om politic sau altul. Dacă simt că nu rezonez cu subiectul propus, îl refuz de la bun început. Mă cert (da, mă cert, şi încă rău) cu oricine pentru chestiile în care cred, chiar dacă asta nu mi-a adus un renume prea bun. Nu amestec viaţa sentimentală cu profesia. Am făcut-o o singură dată, n-a fost cea mai bună mişcare, aşa că m-am lecuit.

Nu-mi place să fiu legată de un birou şi să mi se impună un anumit ritm de lucru. Îmi fac treaba şi fără să ţină cineva biciul pe mine şi ştiu foarte bine ce înseamnă un deadline. Nu sunt o persoană diplomată, sunt rea de gură şi nu tac dacă mă calci pe coadă, dar, una peste alta, sunt o achiziţie bună pentru că am învăţat presă de la cei mai buni: Mihnea, Fumi şi Dragoş şi nu mă abat de la ce m-au învăţat ei.

Ce vreau? Să mă duc cu plăcere la locul de muncă şi să văd că oamenilor din jur le pasă şi cred în ceea ce fac. Să nu mi se modifice informaţiile din texte după ce le predau, să nu mi se impună să scriu în folosul cuiva, să nu fiu nevoită să fac jocurile nimănui. Să mi se respecte munca şi să fiu recompensată pe măsură. Atât şi nimic mai mult.

17

De dragul Laviniei

Prietena mea, Lavinia, s-a căsătorit acum două săptămâni. Aproape peste noapte, ai putea spune, dat fiind că şi-a cunoscut soţul de-abia vara trecută şi s-au “cuplat” în noiembrie, dacă bine îmi aduc aminte. Partea bună e că amândoi au făcut o alegere mai mult decât izbutită. Partea rea, ca norocu’, nu există. 🙂

Evident că nunta nu putea trece fără să nu punem la cale o surpriză. Ar fi fost cam de plict. Aşa că ne-am gândit să facem un filmuleţ cu poze de-ale Laviniei (că ale ei ne erau la îndemână, soţul fiind din Sud şi prea departe de noi), aranjate în ordine cronologică, şi după filmuleţul să îi cântăm ceva.

La ce anume să cântăm am avut oareşce discuţii, dar Izabella, cea mai bună prietenă a miresei, ne-a explicat că Lavi are, de când era mică, o relaţie mai specială cu piesa lui Dinu Olăraşu – “N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit”. Sinceră să fiu, eu nu auzisem până atunci de piesa aia şi nici nu m-am dat în vânt după ea când am ascultat-o pentru că e al naibii de greu de cântat, da’ nah, nu era nunta mea. 😀

Aşa că, într-o seară, pe ascuns ca să nu afle Lavinia, ne-am adunat de-a fir în păr la Iza acasă, pentru repetiţii. Şi a fost super amuzant. Ne-am chinuit să învăţăm melodia vieţii, am gândit un scenariu şi ne-am râs pe rupte. După care am stabilit să ne mai vedem două seri la rând, să ne perfecţionăm. Doar că nu am apucat să facem asta din varii motive, aşa că la nuntă am intrat în joc cu o singură seară de repetiţii.

S-a dovedit că nu suntem chiar Corul Madrigal şi mă gândesc că şi din cauza asta a lăcrimat mireasa. Mai mult, cu toată strădania, surpriza serii nu am fost noi, ci Dinu Olăraşu, care, ca un făcut, avea concert în Cluj chiar atunci. Aşa că, după ce ne-am dat în stambă, mireasa a fost răpită şi dusă la concertul lui Olăraşu. Unde a mai ascultat o dată melodia cu pricina. Tot procesul ăsta al muncii a fost înregistrat frumos pe film de prietenul Moisescu şi pus pe youtube (mai puţin partea cu repetiţiile).

So, dacă aveţi chef să vedeţi o mireasă frumoasă de frumoasă şi să râdeţi de nişte ardeleni care cântă fals de fals, aruncaţi un ochi mai jos. Încă ceva: pe cartoanele ălea colorate scrie aşa: Mami, Buni, Câinele Ra, Copii, Mini Cooper, Pantofi, Rochii, Bani, Şi mai mulţi bani, Formentera, Insomnia, Alcool. Acestea sunt cele 12 “nu foarte multe” lucruri de care am zis noi, în glumă, că ar avea nevoie Lavinia ca să fie fericită. După care am întors foaia şi am zis LOVE. 🙂

14

Poftiţi la vot!

Sunt prinsă la mijloc şi nu ştiu ce să aleg. Prin februarie, la început, am decis să mă acreditez la festivalul de film de la Linz (Crossing Europe Filmfestival), care are loc între 12-17 aprilie. Dorinţa mea era să fac un articol în care să surprind în oglindă cele două festivaluri,  Linz-ul şi TIFF-ul. Oameni simpatici, cei de la Linz m-au acreditat şi mi-au mai dat şi cazare gratuită pe cele cinci zile.

La vreo două săptămâni după asta, aflu că din 20 martie se vor ţine la Cluj primele cursuri de pregătire a viitorilor profesionişti în lobby şi advocacy. Dat fiind că nu am făcut niciodată nimic altceva pe lângă job şi fiind cumva atrasă de idee, m-am înscris în speranţa că voi fi printre cei aleşi. Astăzi am fost anunţată că sunt printre cei aleşi. Şi m-au mai anunţat că trainingul s-a mutat în săptămâna 11-15 aprilie (!!).

Noah, acum eu ce fac? Unde mă duc? La filme la Linz sau la cursuri de lobby??? Habar nu am ce să aleg. Când mă gândesc la Linz mă umplu de fericire, deşi mă întreb dacă o să am destui bani, dat fiind că veniturile mele sunt încă extrem de limitate. Când mă gândesc la lobby mă umplu de curiozitate, deşi mă întreb dacă sunt croită pentru o chestie de genul ăsta şi dacă o să-mi placă să fac asta pe termen lung.

Iar dilema asta trebuie să o rezolv până mâine, la ora 16.00, ca să ştie oamenii cu lobby-ul o treabă. Aşa că faceţi bine şi daţi-mi o mână de ajutor. Supun la vot: Linz sau lobby?

UPDATE: Am decis. Va fi Linz (dacă nu intervine naibii altceva 🙂 ). Partea bună e că organizatorii cursurilor de lobby s-au arătat foarte amabili şi mi-au zis azi, din proprie iniţiativă, că mă păstrează în baza de date pentru cursurile din ianuarie, anul viitor. Numa’ bine mă mai maturizez şi eu între timp 🙂

PollPub.com Vote

Linz or lobby

Linz
lobby

View Results

Poll powered by PollPub.com Free Polls

0

Fişe de lectură

De la Stieg Larsson încoace m-am dedicat scriitorilor nordici, aşa că noua serie scoasă de Gazeta sporturilor pică numai bine. Până acum am citit patru din cele şase volume apărute la chioşcuri şi, deşi nu-mi stă în obicei, am chef astăzi să scriu despre ele. Să fim bine înţeleşi: ce fac eu acum nu e recenzie şi nici nu am pretenţie de aşa ceva, aşa că nu luaţi tot ce scriu drept literă de lege.

1. Prinţesa gheţurilor de Camilla Läckberg

Autoarea: Tipa asta, Camilla, are 37 de ani şi, înainte de a se pune pe scris, a fost director de marketing şi product manager. Fosta ei profesie nu se simte în scriitură, dar e evidentă atunci când e vorba de modul în care fata se vinde. E suficient să-i vezi site-ul pentru a-ţi da seama de asta. Unde mai pui că s-a mai şi măritat anul trecut cu un ofiţer de poliţie, Martin Melin, o vedetă în Suedia dat fiind că a fost primul câştigător al show-ului Survivor. Dacă asta nu e o mişcare de marketing bună, să te căsătoreşti cu o “sursă” ca să zic aşa, atunci nu ştiu care mai e. 🙂

Cartea: Cea mai bună dintre cele patru citite. Intriga e bine ţesută şi nu te lasă să ghiceşti criminalul din prima jumătate a cărţii. Scriitura e lină şi curată, dar nu seacă, Läckeberg reuşind să te facă foarte uşor să simţi atmosfera şi personajele. Descrierea locurilor şi prezentarea actorilor sunt dozate foarte bine, nu se insistă pe ce nu e de insistat, iar emoţiile nu sunt cenzurate, dar nici nu e inflaţie de ele. E un roman care se citeşte uşor, cu plăcere şi interes, dar are şi un mare defect: nu îţi rămâne în minte precum cele scrise de Stieg Larsson. Nu e genul de carte care să te bântuie, să te preocupe, să te răscolească, iar asta mă face să spun că nordicii au avut mare noroc că l-am citit prima oară pe Larsson, că altfel nu m-aş fi atins de restul.

2. Explozii în Stockholm de Liza Marklund

Autoarea: Suedeză şi ea, Marklund este cel de-al doilea scriitor din ţara cu pricina care a ajuns pe primul loc în topul New York Times a celor mai bine vândute cărţi. Primul care intrase în top fusese Stieg Larsson, evident. Jurnalistă la origini, Liza a luat premii peste premii cu cărţile sale şi a intrat de vreo două ori pe lista celor mai populare femei din Suedia. De altfel şi ea stă foarte bine cu marketingul, fiind co-proprietară a Piratförlaget, a treia editură ca importanţă din Suedia. În plus, Marklund este şi ambasador UNICEF. De asemenea, are şi ea site, dar nu la fel de izbutit ca al Camillei Läckeberg.

Cartea: În mod clar ştii că e scrisă de o ziaristă. Şi nu orice ziaristă, ci una plină de principii, care face presă dedicat, fără compromisuri şi cu mare grijă faţă de sentimentele şi imaginea “subiecţilor”. Cine vrea să ştie cum funcţionează o redacţie, cum se gândesc subiectele, ce înseamnă să fii fotoreporter la un tabloid, cum stă treaba cu tirajele, când dai un anumite articol de deschidere şi când nu şi alte amănunte de acest gen, poate liniştit să citească Explozii în Stockholm. E totul acolo. Nu spun însă că scriitura e nemaipomenită sau că intriga e de vis, că nu e aşa (m-am cam plictisit pe alocuri şi m-am şi prins repede cine e de vină pentru crime). Dar, una peste alta, o puteţi pune în geantă în vacanţă. Merge.

3. Eroare judiciară de Anne Holt

Autoarea: Norvegianca asta, avocată de profesie, a fost timp de vreo trei luni (noiembrie 1996 – februarie 1997) ministru al Justiţiei în Cabinetul Jagland, dar a demisionat din motive de sănătate. A lucrat şi în Departamentul de Poliţie din Oslo, şi a fost şi ziaristă vreun an. Ţinând cont de activitatea ei, nu i-a fost greu să-şi găsească subiectele viitoarelor cărţi. Debutul în literatură şi l-a făcut în 1993, personajul principal al cărţii sale fiind o lesbiană ofiţer de poliţie. Asta poate şi pentru că Anne Holt însăşi e lesbiană.

Cartea: Nu mi-a plăcut şi nu am terminat-o de citit, deşi nu mi-am dat seama cine e omul rău. E scrisă complicat, nu am putut urmări personajele (nu m-au ajutat nici numele şi nici felul în care erau creionate sau, mai exact, nu erau creionate), nu mi-a plăcut stilul, nu am fost ţinută cu sufletul la gură de intrigă etc. Singura chestie care mi-a plăcut şi mi-a rămas în cap este o declaraţie a Annei Holt scrisă pe coperta cărţii: Corupţia este de neconceput în Norvegia, din numeroase motive. În primul rând, nu există o tradiţie. Ar putea părea bizar, dar corupţia presupune, în fapt, un fel de tradiţie naţională. În rest, nimic memorabil în acest thriller, din păcate.

4. Oraşul borcanelor de Arnaldur Indridason

Autorul: Este fiul unuia dintre cei mai de seamă scriitori islandezi, Indriði G. Þorsteinsson, şi asta mă face să nu mă mir de drumul ales. Nu am reuşit să-i găsesc site-ul, bănuiesc că nu are, aşa că tot ce mai ştiu despre el e că are o diplomă în istorie, a fost o vreme ziarist şi critic de film, iar acum s-a dedicat scrisului. E căsătorit şi are trei copii.

Cartea: Simplă ca apa caldă. Nu ştiu de ce, dar din ţara oamenilor care deviază la propriu autostrăzi ca să nu deranjeze locuinţele elfilor şi zânelor, m-aş fi aşteptat la o poveste mai specială. Sau cel puţin care să mă sperie zdravăn şi să-mi facă pielea de găină. N-am avut parte de aşa ceva. Am citit-o până la capăt, pentru că într-un fel ciudat, aşa simplă cum a fost, mi-a plăcut, dar nu ştiu încă dacă aş mai da banii pe alte volume de-a lui Indridason. Mai e de spus că marele avantaj al acestui thriller faţă de celelalte volume scrise de nordici e uşurinţa cu care reţii numele personajelor, iar asta din cauză că islandezii folosesc doar prenume, ei neavând nume de familie specific. Numele de familie se formează din prenumele tatălui cu terminaţia -son pentru băiat şi -dottir pentru fiică. Tot e bine că am aflat măcar atâta lucru, nu? 🙂

Astea ar fi cele patru romane. Sper să mă ţină cheful şi să scriu şi despre celelalte şase pe măsură ce le citesc. Şi mai sper să găsesc un alt scriitor nordic care să-l bată pe Larsson, aşa, de ciudă. 🙂

6

Despre U şi CFR, cu drag

Nu că aş fi o microbistă înrăită, că nu sunt. Mă uit la meciuri doar atunci când este vreun Campional Mondial şi efervescenţa socială îmi creează condiţiile emoţionale propice vizionării, ca să zic aşa. Altfel, nu pun mare preţ pe astfel de lucruri şi nu sunt fanul niciunei echipe de fotbal. Mă rog, dacă ar fi să păstrez tradiţia familiei din partea lui tata, aş ţine cu Rapid, dar nu prea o fac. Cu toate astea, când vine vorba de fotbal în oraşul de pe Someş am un mare of: nu mă împac deloc, da’ DELOC, cu ideea că fanii celor două echipe, U şi CFR, se detestă în halul în care o fac.

Indiferent câte explicaţii am primit pe tema asta din partea celor două părţi, nu am reuşit să le văd vreo logică şi să le accept. Evident că dragostea pentru o echipă sau alta nu stă în logică, dar vine o vreme când ai nevoie şi de un pic de raţiune ca să faci lucrurile să meargă înainte. Or ce se întâmplă acum în materie de dragoste pentru U şi CFR e dovadă de multă prostie şi foarte puţină înţelegere, iar asta trage oraşul înapoi. Şi pe mine odată cu el, ca locuitor al lui.

Dacă acest conflict ar rămâne la nivel de arenă, nu m-ar deranja, dar din păcate se extinde peste tot, ca o caracatiţă cu mii de braţe. Nu ai să vezi un om de afaceri dedicat Universităţii care să îşi facă reclamă la CFR, sau invers, indiferent în câte ligi şi campionate europene ajunge echipa cu pricina. E dovadă de prostie în materie de business asta? Cu mâna pe inimă spun că este. E o prostie şi faptul că fanii celor două echipe, mă refer la aşa-zisul “nucleu dur”, nu calcă unul pe stadionul celuilalt, pierzând din vedere că anulează în acest fel tocmai menirea şi frumuseţea fotbalului.

Ne dorim Clujul Capitală Europeană în 2020, dar noi nu avem nici în clin, nici în mânecă cu multiculturalismul, toleranţa, spiritul comunitar, iar asta se vede cel mai bine când vine vorba de fotbal. Ce Capitală Europeană putem dovedi că suntem câtă vreme membrii celor două galerii sunt capabili să ia piatra din caldarâm şi să-şi spargă capetele, nu înainte de a se înjura de mamă şi de toţi sfinţii în centrul oraşului? Sau de ce toleranţă dăm dovadă când galeria unei echipe, în virtutea unei istorii emoţionale, scrie petiţii prin care echipei adversare să-i fie interzis accesul pe stadionul plătit din banii tuturor cetăţenilor?!? Cât de rudimentar poţi gândi ca să faci un astfel de gest care îţi întoarce oraşul în timp cu 100 de ani?

Nu militez aici pentru unirea celor două echipe, pentru că, sincer, nu mi-ar plăcea. Vreau să rămână în continuare două echipe, pentru că ideea de competiţie poate fi un motor foarte bun de dezvoltare al Clujului, dacă este tratată cu cap. Ce aş vrea însă este să se termine odată cu ura asta stupidă şi primitivă, care îi mână în luptă pe unii şi pe alţii. La urma urmei, şi la U în echipă sunt jucători de aceeaşi etnie ca a finanţatorului CFR-ului, aşa că textul cu maghiarii contra românilor nu se susţine. Nu sunt unii mai breji ca alţii, dacă îi iei la bani mărunţi.

Ideea este ca fanii să stea măcar cinci minute pe cur şi să judece situaţia, raportându-se la întreaga comunitate clujeană. Să se gândească dacă atitudinea lor face, pe termen lung, vreun bine oraşului şi locuitorilor lui. Pentru că, vor nu vor, nu trăiesc într-o bulă de plastic unde numai ce doresc ei contează. În momentul în care energiile investite în toată această rivalitate se convertesc într-un sens pozitiv, toţi avem de câştigat. Financiar, cultural, emoţional şi din orice punct de vedere priveşti. Pentru că, nu-i aşa?, una e să ştii că poţi crea evenimente fotbalistice într-un oraş tolerant şi deschis, şi alta într-unul al urii şi al bigotismului.

Acestea fiind zise, mai am o dorinţă, aşa, în spiritul toleranţei de care tocmai discutam: mi-ar plăcea să văd un calendar comun cu fotbaliştii celor două echipe, făcut după modelul calendarelor Dieux du Stade cu ruygbiştii francezi. Şi, de ce nu, un calendar comun cu fanii celor două galerii. Poate de aici ar trebui începută o campanie de îndreptare a lucrurilor şi de stingere a urii. Dezbrăcaţi-vă de ură şi prejudecăţi, domnilor, odată ce vă dezbăcaţi de haine!

Visez frumos? Poate că. Dar e dreptul meu să o fac şi nu o să cedez cu una, cu două. Nu de alta, dar vreau să trăiesc într-un oraş cu oameni frumoşi, cu care să mă mândresc, nu de care să îmi fie ruşine. Se aude acolo, în tribune? 🙂

Şi pentru că toţi călcăm ca pe sârmă când vine vorba de acest subiect…

9

Femeia de 40 de ani şi cele 40 de chestii obligatorii

Acum câţiva ani citisem în ceva revistă de femei o listă cu 30 de chestii pe care o femeie de 30 de ani trebuie să le ştie şi să le aibă. Mi-am amintit de faza asta pentru că ieri o prietenă mi-a spus să îmi iau un jupon pe sub rochia pe care o voi purta azi la nunta Laviniei în caz că mi se lipeşte de ciorapi, iar eu mi-am dat seama că am 40 de ani şi nu am avut niciodată un jupon. Aşa că mi-am zis să fac şi eu listă cu 40 de chestii pe care, zic eu, o femeie de 40 de ani trebuie să le aibă şi să le ştie.

Dacă ai 40 de ani, ar trebui să AI:

1. Un jupon, pentru că va veni o nuntă la care vei avea nevoie de el.

2. Un parfum care să te definească şi care să fie asociat de cei din jur cu imaginea şi personalitatea ta.

3. Un cont în bancă.

4. O adresă de mail personală şi una de business.

5. O prietenă la care să te poţi duce să te plângi atunci când nimeni nu mai are nervi pentru problemele tale.

6. Un prieten cu care să poţi face sex fără obligaţii.

7. Un alt prieten care să-ţi dea sfaturi fără să vrea să se culce cu tine.

8. Un loc în care să te retragi atunci când nu ai chef de oameni.

9. Un medic stomatolog bun.

10. O saltea foarte bună în patul de dormit.

11. O bormaşină ca să nu fi nevoită să apelezi la bărbaţi pentru orice nimic.

12. O rochie neagră.

13. O asigurare de viaţă cuplată cu o pensie privată.

14. Un dildo în cazul în care e bolnav sau plecat din oraş prietenul cu care faci sex fără obligaţii.

15. O sticlă de vin în cămară pentru zile bune şi o ciocolată în sertar pentru zile negre.

16. Un epilator.

17. Un animal de companie.

18. Curajul de a spune NU.

19. Încredere în tine.

20. Puterea de a face haz de necaz.

Dacă ai 40 de ani, ar trebui să ŞTII:

1. Că nu tot ce zboară se mănâncă.

2. Că e absolut obligatoriu să-ţi faci anual un test Papanicolau şi o ecografie mamară.

3. Că timpul nu mai e atât de îngăduitor cu tine şi trebuie să fii mult mai atentă la ce şi cât mănânci.

4. Cum să trăieşti singură şi împăcată cu tine, chiar dacă nu îţi place situaţia.

5. Cum să te cerţi cu o prietenă fără să îţi strici prietenia cu ea.

6. Când să spui şi când să ţii pentru tine anumite lucruri.

7. Cum să îl faci pe un bărbat să se simtă deştept fără să pari tu cea proastă.

8. Cum să te desparţi de un iubit fără scandal.

9. Că puţină lume îţi oferă ceva fără să-ţi ceară întreit înapoi.

10. Că un bărbat nu te sună pentru că nu-l interesezi, nu pentru că i s-a terminat cartela sau ţi-a pierdut numărul.

11. Cum să accepţi un compliment cu graţie.

12. Că pentru anumite lucruri uneori e prea târziu.

13. Când să laşi de la tine.

14. Că vremea fustelor mini a trecut.

15. Că unele lucruri e mai bine să nu cauţi să le ştii.

16. Cum să-l faci pe un bărbat să te iubească.

17. Că un sutien bun face minuni.

18. Că sms-urile sunt pentru copii. Când au ceva de zis, adulţii se sună.

19. Că, indiferent de ce spun, oamenii nu se schimbă.

20. Că 40 e, de fapt, noul 30.

11

Jurnalism “la rece”

De obicei nu fac asta, dar acum nu am încotro. Textul care urmează a fost scris acum câteva săptămâni pentru numărul 0, “la rece”, al revistei la care colaborez. Cum site-ul revistei nu e încă finalizat, iar oamenii cu care am vorbit vor să se citească, sunt nevoită să pun textul integral aici. E lung (20.000 de semne), dar m-aş bucura dacă aţi avea răbdare să-l citiţi pentru că m-am străduit destul de mult la el (gândiţi-vă doar că a trebuit inclusiv să ciulesc urechile ca să le înţeleg franceza :D). So, enjoy!


Mireasmă de iasomie tunisiană peste Cluj

„Nu m-am aşteptat să înceapă revoluţia sau să plece Ben Ali, dar, aşa cum spune un cântec de-al trupei Holograf care îmi place foarte mult, Vine o zi.… Vine o zi când se va sfârşi şi nimeni n-a şti când va fi”, spune, într-o română cu nuanţe ardelene, bărbatul de 28 de ani.

E vesel şi vorbăreţ, iar puloverul roz, marca Polo, pe care îl poartă peste cămaşă pare să îi scoată în evidenţă buna dispoziţie. Dacă nu ar avea tenul smead, nu te-ai gândi că e arab, atât de bine vorbeşte româneşte. Când îl lauzi pentru fluenţă, îţi spune mândru că a învăţat singur, în şase luni, şi că e un vorbitor la fel de abil de franceză, engleză, italiană, rusă şi germană. „Rusă am învăţat-o pentru că am avut câţiva ani o iubită de acolo”, adaugă el, râzând.

Amintiri despre Bourguiba

Heny Khelifi, foto: Călin Ilea

Heny Khelifi, foto: Călin Ilea

Heny Khelifi (foto) e unul dintre cei 831 de tunisieni din Cluj – cea mai mare comunitate de străini din judeţ, dintre care 723 sunt înscrişi la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF). Heny a terminat medicina în Franţa, dar în 2007 a venit aici pentru un rezidenţiat în chirurgie buco-maxilo-facială. „Am ales Clujul pentru că şcoala e renumită în Europa şi pentru că am auzit că ardeleanul e mai liniştit”, explică Heny.

Cu toate performanţele universităţii clujene, el recunoaşte însă că numărul tunisienilor care vin să studieze aici e în scădere, din cauza scumpirii taxelor şcolare. „Acum doi ani erau peste 1.200 de studenţi tunisieni, dar acum sunt în jur de 700, pentru că taxa a crescut de la 3.900 de dolari la 5.000 de euro. Cu siguranţă, în doi-trei ani vor fi şi mai puţini”, explică Heny care, de un an, e liderul Comunităţii Studenţilor Tunisieni din România.

Deşi s-a născut cu numai şase ani înainte ca preşedintele Habib Bourguiba să fie înlăturat de la putere de către Ben Ali, medicinistul tunisian ştie destul de multe lucruri despre acel regim. „Bourguiba a fost primul lider arab care, în ‘67, a eliberat femeia şi a impus studii egale pentru femei şi bărbaţi. Şcoala era gratis pentru oricine şi, dacă părinţii nu te lăsau să mergi la şcoală, puteau face chiar şi închisoare. Tot Bourguiba a limitat la trei numărul maxim de copii după căsătorie, pentru că la noi era ca la iepuri, câte 11-12 copii la o familie”, spune el, râzând.

Heny îşi aminteşte foarte precis şi ziua în care Ben Ali a ajuns preşedintele ţării sale: „Mama ne-a spus că, la şapte dimineaţa, se anunţase la radio că, din cauza problemelor medicale, Bourguiba nu mai poate fi preşedinte şi locul lui va fi luat de prim-ministrul Zine El Abidine Ben Ali. Ne-am mirat toţi, pentru că Bourguiba fusese ales pe viaţă”.

Turiştii, ţinuţi la distanţă de nemulţumiri

În primii ani după ce Ben Ali a preluat puterea, lucrurile au mers la fel ca pe vremea lui Bourguiba, povesteşte Heny. „Ben Ali a terminat ce a început Bourguiba. Adevărul e că a muncit. A făcut infrastructură, autostrăzi, aeroporturi… Pe 145.000 de kilometri pătraţi avem şase aeroporturi. Ăsta e un lucru foarte important, pentru că turistul din Europa merge direct la staţiune, iar, din Tunisia, în 30 de minute ajungi cu avionul pe continentul european”.

De altfel, turismul era foarte bine pus la punct şi Tunisia atrăgea vizitatori din toată lumea. Însă, dintre românii care îşi petreceau concediul acolo, puţini aveau habar, spre exemplu, că Tunisia figura pe lista celor mai ostile 10 ţări din lume în ceea ce priveşte libertatea presei sau că, potrivit Departamentului de Stat al SUA, era unul dintre statele care folosesc „tactici violente de interogare”.

Nici Heny şi nici alţi tunisieni aflaţi la studii în Cluj nu se miră că turiştii români, şi nu numai ei, erau ţinuţi departe de problemele politice. „Străinii nu simţeau nimic pentru că zonele turistice erau bine întreţinute şi oamenii de rând nu discutau despre preşedinte. Nu aveau voie să o facă. Aşa că turiştii vedeau Tunisia ca pe un paradis şi nu exista unul care să nu vrea să revină, indiferent că era german, francez, olandez, rus sau român”, spune Heny.

Hammada Ouesse Karim, foto: Căin Ilea

Hammada Ouesse Karim, foto: Căin Ilea

„Înainte de revoluţie, oamenii nu vorbeau despre politică sau preşedinte, pentru că era interzis. Nu era oficial interzis, dar erau tot felul de zvonuri despre problemele pe care le aveau cei care făceau asta”, îl completează Hammada Ouesse Karim (foto), student în primul an la Facultatea de Agricultură a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj. Karim are 20 de ani şi provine dintr-o familie de fermieri din zona oraşului Nabeul, spre deosebire de Heny, care se trage dintr-o familie de intelectuali cu tradiţie medicală.

Diferenţele sociale dintre ei nu se observă deloc, dar experienţele de viaţă sunt totuşi diferite. În timp ce Heny nu a simţit îndeaproape represiunea politică, iar tot ce ştie despre asta e la nivel de zvon, Karim a intrat în contact direct cu persoane persecutate de regim.

„Cel mai bun prieten al meu, care acum e în Franţa, pe la 19 ani şi-a lăsat barbă. La noi însă era interzis să porţi barbă. Nu oficial, dar apăreau probleme dacă aveai. Aşa că, într-o zi, pe la cinci dimineaţa, au venit poliţiştii la el acasă, l-au ridicat şi l-au dus la închisoare. Timp de patru zile nu am ştiut unde e, după care l-au eliberat, bătut şi ras. Mi-a zis pe urmă că fusese închis la Ministerul de Interne”, povesteşte Karim.

El îşi aminteşte cum un doctor din cartierul lui era deseori ridicat de poliţişti şi închis pentru că era credincios şi citea multe cărţi religioase: „Îi confiscau cărţile, îi căutau prin computer, iar după câteva zile îi dădeau drumul. Asta se repeta la un anumit interval de timp”.

20 de lei pentru jumătate de oră de aplauze

Persecuţiile religioase la care erau supuşi tunisienii sunt cunoscute şi de Meha Amara (foto), studentă în anul I la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai”. „Nu aveam dreptul să mergem la moschee. Nu era o chestie oficială, dar se vorbea că, dacă mergi prea mult la rugăciune, rişti să te ridice Poliţia. În plus, femeile nu aveau voie să-şi acopere faţa cu văl”, spune Meha, o frumoasă tunisiană care, la 18 ani, a decis să devină contabilă, la fel ca mama ei.

Meha Amara, foto: Călin Ilea

Meha Amara, foto: Călin Ilea

Foarte bună vorbitoare de franceză şi engleză, asemeni lui Karim şi Heny, Meha recunoaşte că femeile tunisiene sunt mult mai libere şi au mai multe drepturi decât cele din alte ţări arabe: „Avem aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. La noi, toate femeile învaţă şi lucrează la egalitate cu bărbaţii. Nu se va schimba acest lucru, chiar dacă a venit revoluţia”.

„Femeile tunisiene sunt foarte hotărâte. În toate oraşele din Tunisia au ieşit pe stradă la revoluţie alături de bărbaţi şi au spus răspicat că nu doresc un guvern fundamentalist islamic. Femeile noastre au drept de vot din 1954 şi îşi cunosc foarte bine locul în societate. Mie, sincer, mi-e mai teamă de ele decât de românce”, o completează, râzând, Heny.

Deşi îi recunosc fostului preşedinte Ben Ali unele realizări, cei trei tineri tunisieni spun că situaţia a început să se deterioreze în momentul în care soţia acestuia, Leila, şi familia ei au transformat economia ţării într-o afacere de familie. „Cine voia un loc de muncă la stat trebuia să se întâlnească şi să mituiască pe cineva din apropiaţii lor. Salariile erau din ce în ce mai mici şi tot mai mulţi şomeri”, spune rezidentul la medicină. „Pe vremea lui Bourguiba existau trei clase sociale şi se vedea asta. Toată lumea trăia bine şi nu era opresiune. Acum nu mai e aşa. În ultimii cinci ani mai ales, clasa de mijloc s-a împuţinat foarte tare, iar cea de jos s-a mărit şi a sărăcit tot mai mult”, mai spune Heny.

Când vine vorba de cultul personalităţii dictatorului Ben Ali, imaginile sunt destul de asemănătoare cu cele din România ceauşistă. „Se vedea peste tot cine e preşedintele Tunisiei. Te duceai la frizer, poza lui Ben Ali, te duceai la măcelărie, poza lui. Peste tot numai el”, îşi aminteşte Heny. De asemenea, ziua de 7 noiembrie, când Ben Ali a preluat puterea, se sărbătorea anual cu fast, felicitările curgând non-stop din toate zonele ţării.

“Cu această ocazie, preşedintele mergea în zonele sărace şi era aşteptat de oameni cu steaguri şi portrete, care îl aplaudau. De fapt, erau plătiţi să-l aplaude, mai ales cei bătrâni. Li se dădea echivalentul a 20 de lei pentru o juma’ de oră de aplaudat”, spune Ben Marzouk Radhouane, student la Medicină în anul III.

„Bunicul meu a fost Hannibal!”

Evenimentele din ţara natală i-a prins pe toţi patru la Cluj, dar asta nu i-a împiedicat să ţină legătura cu părinţii şi prietenii din Tunisia, prin telefon şi pe internet. „Am aflat că a început revoluţia de la un prieten de pe Facebook, chiar în ziua când Mohamed Bouziz şi-a dat foc. Am sunat-o pe mama, dar mi-a zis să nu vorbim politică, pentru că toate telefoanele sunt sub control. În zilele următoare am discutat cu prietenii pe net şi la telefon şi îmi ziceau ce se întâmplă şi cum evoluează lucrurile. Nici nu m-am gândit că o să se termine aşa. Credeam că va fi ceva de mică întindere, se va termina şi viaţa va merge ca înainte. După ce a plecat Ben Ali, m-am temut să nu se întâmple ceva rău şi restul statelor arabe să invadeze Tunisia”, mărturiseşte Karim.

Studenţii tunisieni sunt convinşi că, fără internet, revoluţia din ţara lor nu ar fi avut aceeaşi forţă. Aproximativ 18% dintre tunisieni au conturi pe Facebook şi au postat în permanenţă mesaje şi chemări în stradă, iar pe Youtube au difuzat videoclipuri şi imagini de la manifestaţii. „Vreau să mulţumesc omului care a inventat internetul, pentru că spaţiul virtual a a participat foarte mult la îndepărtarea lui Ben Ali”, punctează Heny. „Sunt rapperi, precum El General, care au scris cântece împotriva regimului şi le-au pus pe Youtube să le vadă lumea. Asta i-a mobilizat pe oameni şi le-a dat încredere”, îl completează Karim.

Deşi nu au reuşit să plece acasă în timpul revoluţiei, „clujenii” din Tunisia îşi doresc foarte tare să fie alături de cei dragi, pentru a-i ajuta să-şi păzească bunurile. „În fiecare zi lumea iese în stradă să îşi apere casele de hoţi. Se spune că sunt oameni şi hoţi de-ai lui Ben Ali, trimişi pe stradă să inspire frică şi să facă pagube”, spune Karim. „Tatăl meu are 60 de ani şi stă în faţa casei ca să o protejeze. Tunisianul nu e laş. Rămâne acolo şi moare acolo. Aş vrea să fiu lângă băieţii mei din cartier, sunt 100 de băieţi, împărţiţi în găşti, şi fiecare gaşcă stă într-un colţ de stradă ca să nu fure cineva ceva”, zice şi Heny.

Astăzi, după aproape două luni de la izbucnirea revoluţiei, ei sunt mulţumiţi că au scăpat de Ben Ali şi pot discuta liber despre orice, dar privesc viitorul cu oarecare teamă. Îşi doresc alegeri libere, un sistem multipartinic şi eradicarea corupţiei la toate nivelurile, dar ştiu foarte bine că pentru asta mai au de luptat. „Vom ajunge să avem toate astea pentru că, la urma urmei, bunicul meu a fost Hannibal, iar ţara mea e Cartagina, e istoria, e puterea!”, încheie trufaş liderul Comunităţii Studenţilor Tunisieni din România. Şi, înainte ca ecoul vorbelor lui să se şteargă, parcă auzi tropote de elefanţi neînfrânţi…

***

bojita

Cum au ajuns tunisienii la Cluj

Venirea tunisienilor în număr mare la Cluj nu este o întâmplare, ci rezultatul unei campanii iniţiate în urmă cu 10 ani de reprezentanţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF). „Prin 2000, erau mai mulţi studenţi tunisieni în Timişoara. La un moment dat însă, am fost sunat de ambasadorul României în Tunis care m-a întrebat dacă nu suntem dispuşi să avem şi noi studenţi tunisieni. Pe atunci, noi nu aveam acreditare pentru linie de limbă franceză, dar am depus dosarul şi în 2001 am fost acreditaţi pentru medicină, farmacie şi medicină dentară. Apoi, doamna decan Loghin şi cu mine ne-am deplasat, pe rând, în Tunisia şi am avut întâlniri cu părinţii şi absolvenţii de liceu, le-am prezentat condiţiile de studii, condiţiile sociale, ce le oferă Clujul universitar, le-am lăsat pliante… Aşa a început totul”, explică prof. dr. Marius Bojiţă (foto), preşedintele UMF.

Astăzi, tunisienii sunt cea mai mare comunitate de străini din Cluj – 831 de persoane, potrivit Serviciului pentru Imigrări al judeţului. Ei sunt urmaţi de turci (553 de persoane) şi italieni (361 de persoane). Cea mai mare parte dintre tunisieni (723) sunt studenţi la UMF, nouă urmează cursurile Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), iar alţi doi sunt studenţi la USAMV.

***

Revoluţia iasomiei – un nume controversat

Când face referire la protestele tunisienilor, presa occidentală preferă să le numească drept Revoluţia Iasomiei. Tunisienii însă nu sunt de acord cu acest lucru; filosoful Youssef Seddik consideră, spre exemplu, că numele este impropriu, pe motiv că violenţele de pe străzi ar fi avut o intensitate la fel de mare ca acelea din ziua căderii Bastiliei. Nici studenţii tunisieni din Cluj nu pun mare preţ pe felul în care ziarele europene definesc revoluţia din ţara lor.

„Noi nu o numim aşa, ci Revoluţia Demnităţii sau Revoluţia Poporului Tunisian. Chestia cu iasomia e numele dat de presa occidentală, pentru că iasomia e foarte populară în Tunisia. E un simbol naţional. Sunt multe suveniruri din argint în formă de flori de iasomie pe care le cumpără turiştii”, explică Heny Khelifi.

Un articol din The Independent arată însă că numele de Revoluţia Iasomiei a fost revendicat de Zied El Hani, un jurnalist tunisian de la ziarul Essahafa, care susţine că a fost primul care a denumit revoluţia astfel, într-o postare scrisă în 13 ianuarie pe blogul său, journaliste-tunisien-110.blogspot.com.

***

Zine-Ben-Ali Ben Ali, dictatorul tunisian

Zine al-Abidine Ben Ali (foto) a condus Tunisia timp de 23 de ani, după ce, în 1987, l-a înlăturat de la putere pe Habib Bourguiba, fondatorul Tunisiei moderne. El urmase cursurile Şcolii militare de la Saint-Cyr (Franţa) şi ale celei de artilerie antiaeriană din Texas (SUA).

Cariera sa militară începe în 1964, iar ca tânăr ofiţer înfiinţează Departamentul Militar de Securitate, pe care îl conduce timp de 10 ani. Apoi ajunge ataşat militar în Maroc şi Spania şi director general al Securităţii Naţionale. În 1980 e numit ambasador în Polonia, iar după patru ani, ministru al Securităţii Naţionale, ministru de Interne şi apoi premier.

A obţinut preşedinţia la o lună şi jumătate după ce a fost numit prim-ministru. În urma revoluţiei din decembrie 2010, a părăsit Tunisia, refugiindu-se în Arabia Saudită. După plecarea sa din ţară, justiţia tunisiană a emis un mandat internaţional de arestare pe numele lui şi al soţiei lui. În acelaşi timp, a fost dat în judecată de avocatul Allala al-Rajichi pentru rele tratamente aplicate lui Habib Bourguiba (bătăi, înfometare, lipsa îngrijirii medicale) şi întemniţarea acestuia până la moarte.

***

bourguiba

Bourguiba, preşedintele fondator

Habib Bourguiba (foto) a fost preşedinte al Tunisiei între 1957 şi 1987. A studiat Dreptul şi Ştiinţele Politice la Sorbona, aici intrând în contact cu algerieni şi marocani care luptau pentru obţinerea independenţei. În 1932 a fondat un ziar naţionalist – L’Action Tunisienne, iar doi ani mai târziu a înfiinţat Partidul Socialist Desturian, devenind astfel figura cea mai importantă în mişcarea pentru eliberarea Tunisiei. După ce a fost închis de francezi timp de trei ani, a negociat în 1956 termenii independenţei. În anul următor, monarhia tunisiană a fost abolită, iar Bourguiba a devenit preşedinte.

În timpul celor 30 de ani de mandat a alocat cea mai mare parte a bugetului pentru educaţie şi sănătate. A fost ales preşedinte pe viaţă în 1975, dar a fost înlăturat de la putere de primul ministru Ben Ali în 7 noiembrie 1987, sub pretextul vârstei înaintate şi al problemelor medicale. Bourguiba a rămas sub arest timp de 13 ani, la locuinţa sa din Monastir, unde a şi murit în aprilie 2000.

***

Cronologia evenimentelor

17 decembrie 2010 – Mohamed Bouziz, un tânăr de 26 de ani licenţiat în informatică care vindea fructe şi legume pe stradă, îşi dă foc în faţa prefecturii din Sidi Bouzid, după ce o poliţistă locală îi confiscă marfa, îl pălmuieşte şi îl umileşte înjurându-l de tată. Înainte de a se sinucide, tânărul încearcă să facă o plângere către biroul guvernatorului, dar oficialităţile nu-l bagă în seamă.

18 decembrie 2010 – Ca urmare a gestului lui Bouziz, zeci de protestari ies pe străzile din Sidi Bouzid pentru a condamna politica economică a Guvernului, corupţia de tip mafiot şi lipsa libertăţii de expresie.

19 decembrie 2010 – Protestele continuă. Forţe suplimentare de poliţie sunt scoase în stradă pentru a împrăştia manifestanţii.

20 decembrie 2010 – F. Hamadi, femeia poliţist care i-a confiscat marfa lui Bouziz, precum şi Mohamed Saleh Messaoudi, guvernatorul oraşului Sidi Bouzid sunt suspendaţi din funcţie. Unele rapoarte spun că F. Hamadi a fost arestată din ordinul preşedintelui Ben Ali şi încarcerată într-o închisoare din alt oraş.

22 decembrie 2010 – Hussein Nagi Felhi, un alt tânăr şomer cu diplomă de studii universitare, se urcă pe un stâlp de înaltă tensiune din Sidi Bouzid, strigă lozinci împotriva regimului, după care se aruncă pe cabluri, electrocutându-se. Gestul lui este urmat de noi demonstraţii violente din partea tunisienilor. Protestatarii incendiază secţii de poliţie, gări şi clădiri oficiale. Poliţia răspunde cu foc şi mai mulţi tunisieni sunt ucişi.

27 decembrie 2010 – Protestele ajung pe străzile capitalei Tunis şi în oraşele Sousse, Sfax şi Meknassy, mii de oameni ieşind din case în solidaritate cu cei din Sidi Bouzid.

28 decembrie 2010 – Preşedintele Zine El Abidine Ben Ali îl vizitează în spitalul din Ben Arous pe Mohamed Bouziz, în ideea de a linişti spiritele. De asemenea, el are o intervenţie televizată în care îi condamnă pe protestatari numindu-i „extremişti şi mercenari”.

29 decembrie 2010 – Preşedintele Ben Ali demite şi schimbă mai mulţi miniştri, în frunte cu ministrul comunicaţiilor Oussama Romdhani.

30 decembrie 2010 – Poliţia împrăştie în mod paşnic manifestaţiile de stradă care au loc în Monastir, Sbikha şi Chebba.

3 ianuarie 2011 – Protestele din Thala degenerează în violenţă, manifestanţii atacând sediul local al partidului de guvernământ.

4 ianuarie 2010 – După 18 zile de la gestul său, Mohamed Bouziz moare în Centrul de Traume şi Arsuri din Ben Arous. Peste 5.000 de persoane iau parte la procesiunea funerară care are loc în Sidi Bouzid.

6 ianuarie 2010 – 95% din cei 8.000 de avocaţi tunisieni intră în grevă în semn de protest faţă de faptul că avocaţii participanţi la proteste au fost bătuţi de forţele de ordine. A doua zi, profesorii li se alătură greviştilor.

9 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă că se vor crea 300.000 de noi locuri de muncă, fără să dea mai multe detalii explicative.

10 ianuarie 2010 – Guvernul tunisian anunţă închiderea pe termen nedefinit al şcolilor şi universităţilor. Protestele de pe străzi continuă.

13 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă că nu va mai candida la un al şaselea mandat în 2014, promite libertate presei şi ordonă poliţiei să nu mai tragă în protestatari.

14 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă demiterea Guvernului şi dizolvarea Parlamentului şi declară stare de urgenţă, urmând ca în 6 luni să fie alegeri anticipate. În aceeaşi noapte, Ben Ali părăseşte ţara şi primeşte azil în Arabia Saudită, după ce Franţa refuză să-l primească.

15 ianuarie 2011 – Televiziunea naţională anunţă plecarea lui Ben Ali şi preluarea puterii de către prim-ministrul Mohamed Ghannouchi. Tunisienii nu sunt de acord cu accederea lui Ghannouchi la funcţie şi continuă protestele stradale. Până la această dată bilanţul violenţelor ajunsese la 150 de morţi.

22 ianuarie 2011 – Prim-ministrul Ghannouchi promite public că va demisiona după ce vor avea loc alegerile anticipate. Protestele totuşi continuă.