Blogul Licuricei

De obicei nu fac asta, dar acum nu am încotro. Textul care urmează a fost scris acum câteva săptămâni pentru numărul 0, „la rece”, al revistei la care colaborez. Cum site-ul revistei nu e încă finalizat, iar oamenii cu care am vorbit vor să se citească, sunt nevoită să pun textul integral aici. E lung (20.000 de semne), dar m-aş bucura dacă aţi avea răbdare să-l citiţi pentru că m-am străduit destul de mult la el (gândiţi-vă doar că a trebuit inclusiv să ciulesc urechile ca să le înţeleg franceza :D). So, enjoy!

Mireasmă de iasomie tunisiană peste Cluj

„Nu m-am aşteptat să înceapă revoluţia sau să plece Ben Ali, dar, aşa cum spune un cântec de-al trupei Holograf care îmi place foarte mult, Vine o zi.… Vine o zi când se va sfârşi şi nimeni n-a şti când va fi”, spune, într-o română cu nuanţe ardelene, bărbatul de 28 de ani.

E vesel şi vorbăreţ, iar puloverul roz, marca Polo, pe care îl poartă peste cămaşă pare să îi scoată în evidenţă buna dispoziţie. Dacă nu ar avea tenul smead, nu te-ai gândi că e arab, atât de bine vorbeşte româneşte. Când îl lauzi pentru fluenţă, îţi spune mândru că a învăţat singur, în şase luni, şi că e un vorbitor la fel de abil de franceză, engleză, italiană, rusă şi germană. „Rusă am învăţat-o pentru că am avut câţiva ani o iubită de acolo”, adaugă el, râzând.

Amintiri despre Bourguiba

Heny Khelifi (foto) e unul dintre cei 831 de tunisieni din Cluj – cea mai mare comunitate de străini din judeţ, dintre care 723 sunt înscrişi la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF). Heny a terminat medicina în Franţa, dar în 2007 a venit aici pentru un rezidenţiat în chirurgie buco-maxilo-facială. „Am ales Clujul pentru că şcoala e renumită în Europa şi pentru că am auzit că ardeleanul e mai liniştit”, explică Heny.

Cu toate performanţele universităţii clujene, el recunoaşte însă că numărul tunisienilor care vin să studieze aici e în scădere, din cauza scumpirii taxelor şcolare. „Acum doi ani erau peste 1.200 de studenţi tunisieni, dar acum sunt în jur de 700, pentru că taxa a crescut de la 3.900 de dolari la 5.000 de euro. Cu siguranţă, în doi-trei ani vor fi şi mai puţini”, explică Heny care, de un an, e liderul Comunităţii Studenţilor Tunisieni din România.

Deşi s-a născut cu numai şase ani înainte ca preşedintele Habib Bourguiba să fie înlăturat de la putere de către Ben Ali, medicinistul tunisian ştie destul de multe lucruri despre acel regim. „Bourguiba a fost primul lider arab care, în ‘67, a eliberat femeia şi a impus studii egale pentru femei şi bărbaţi. Şcoala era gratis pentru oricine şi, dacă părinţii nu te lăsau să mergi la şcoală, puteau face chiar şi închisoare. Tot Bourguiba a limitat la trei numărul maxim de copii după căsătorie, pentru că la noi era ca la iepuri, câte 11-12 copii la o familie”, spune el, râzând.

Heny îşi aminteşte foarte precis şi ziua în care Ben Ali a ajuns preşedintele ţării sale: „Mama ne-a spus că, la şapte dimineaţa, se anunţase la radio că, din cauza problemelor medicale, Bourguiba nu mai poate fi preşedinte şi locul lui va fi luat de prim-ministrul Zine El Abidine Ben Ali. Ne-am mirat toţi, pentru că Bourguiba fusese ales pe viaţă”.

Turiştii, ţinuţi la distanţă de nemulţumiri

În primii ani după ce Ben Ali a preluat puterea, lucrurile au mers la fel ca pe vremea lui Bourguiba, povesteşte Heny. „Ben Ali a terminat ce a început Bourguiba. Adevărul e că a muncit. A făcut infrastructură, autostrăzi, aeroporturi… Pe 145.000 de kilometri pătraţi avem şase aeroporturi. Ăsta e un lucru foarte important, pentru că turistul din Europa merge direct la staţiune, iar, din Tunisia, în 30 de minute ajungi cu avionul pe continentul european”.

De altfel, turismul era foarte bine pus la punct şi Tunisia atrăgea vizitatori din toată lumea. Însă, dintre românii care îşi petreceau concediul acolo, puţini aveau habar, spre exemplu, că Tunisia figura pe lista celor mai ostile 10 ţări din lume în ceea ce priveşte libertatea presei sau că, potrivit Departamentului de Stat al SUA, era unul dintre statele care folosesc „tactici violente de interogare”.

Nici Heny şi nici alţi tunisieni aflaţi la studii în Cluj nu se miră că turiştii români, şi nu numai ei, erau ţinuţi departe de problemele politice. „Străinii nu simţeau nimic pentru că zonele turistice erau bine întreţinute şi oamenii de rând nu discutau despre preşedinte. Nu aveau voie să o facă. Aşa că turiştii vedeau Tunisia ca pe un paradis şi nu exista unul care să nu vrea să revină, indiferent că era german, francez, olandez, rus sau român”, spune Heny.

„Înainte de revoluţie, oamenii nu vorbeau despre politică sau preşedinte, pentru că era interzis. Nu era oficial interzis, dar erau tot felul de zvonuri despre problemele pe care le aveau cei care făceau asta”, îl completează Hammada Ouesse Karim (foto), student în primul an la Facultatea de Agricultură a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj. Karim are 20 de ani şi provine dintr-o familie de fermieri din zona oraşului Nabeul, spre deosebire de Heny, care se trage dintr-o familie de intelectuali cu tradiţie medicală.

Diferenţele sociale dintre ei nu se observă deloc, dar experienţele de viaţă sunt totuşi diferite. În timp ce Heny nu a simţit îndeaproape represiunea politică, iar tot ce ştie despre asta e la nivel de zvon, Karim a intrat în contact direct cu persoane persecutate de regim.

„Cel mai bun prieten al meu, care acum e în Franţa, pe la 19 ani şi-a lăsat barbă. La noi însă era interzis să porţi barbă. Nu oficial, dar apăreau probleme dacă aveai. Aşa că, într-o zi, pe la cinci dimineaţa, au venit poliţiştii la el acasă, l-au ridicat şi l-au dus la închisoare. Timp de patru zile nu am ştiut unde e, după care l-au eliberat, bătut şi ras. Mi-a zis pe urmă că fusese închis la Ministerul de Interne”, povesteşte Karim.

El îşi aminteşte cum un doctor din cartierul lui era deseori ridicat de poliţişti şi închis pentru că era credincios şi citea multe cărţi religioase: „Îi confiscau cărţile, îi căutau prin computer, iar după câteva zile îi dădeau drumul. Asta se repeta la un anumit interval de timp”.

20 de lei pentru jumătate de oră de aplauze

Persecuţiile religioase la care erau supuşi tunisienii sunt cunoscute şi de Meha Amara (foto), studentă în anul I la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai”. „Nu aveam dreptul să mergem la moschee. Nu era o chestie oficială, dar se vorbea că, dacă mergi prea mult la rugăciune, rişti să te ridice Poliţia. În plus, femeile nu aveau voie să-şi acopere faţa cu văl”, spune Meha, o frumoasă tunisiană care, la 18 ani, a decis să devină contabilă, la fel ca mama ei.

Foarte bună vorbitoare de franceză şi engleză, asemeni lui Karim şi Heny, Meha recunoaşte că femeile tunisiene sunt mult mai libere şi au mai multe drepturi decât cele din alte ţări arabe: „Avem aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. La noi, toate femeile învaţă şi lucrează la egalitate cu bărbaţii. Nu se va schimba acest lucru, chiar dacă a venit revoluţia”.

„Femeile tunisiene sunt foarte hotărâte. În toate oraşele din Tunisia au ieşit pe stradă la revoluţie alături de bărbaţi şi au spus răspicat că nu doresc un guvern fundamentalist islamic. Femeile noastre au drept de vot din 1954 şi îşi cunosc foarte bine locul în societate. Mie, sincer, mi-e mai teamă de ele decât de românce”, o completează, râzând, Heny.

Deşi îi recunosc fostului preşedinte Ben Ali unele realizări, cei trei tineri tunisieni spun că situaţia a început să se deterioreze în momentul în care soţia acestuia, Leila, şi familia ei au transformat economia ţării într-o afacere de familie. „Cine voia un loc de muncă la stat trebuia să se întâlnească şi să mituiască pe cineva din apropiaţii lor. Salariile erau din ce în ce mai mici şi tot mai mulţi şomeri”, spune rezidentul la medicină. „Pe vremea lui Bourguiba existau trei clase sociale şi se vedea asta. Toată lumea trăia bine şi nu era opresiune. Acum nu mai e aşa. În ultimii cinci ani mai ales, clasa de mijloc s-a împuţinat foarte tare, iar cea de jos s-a mărit şi a sărăcit tot mai mult”, mai spune Heny.

Când vine vorba de cultul personalităţii dictatorului Ben Ali, imaginile sunt destul de asemănătoare cu cele din România ceauşistă. „Se vedea peste tot cine e preşedintele Tunisiei. Te duceai la frizer, poza lui Ben Ali, te duceai la măcelărie, poza lui. Peste tot numai el”, îşi aminteşte Heny. De asemenea, ziua de 7 noiembrie, când Ben Ali a preluat puterea, se sărbătorea anual cu fast, felicitările curgând non-stop din toate zonele ţării.

„Cu această ocazie, preşedintele mergea în zonele sărace şi era aşteptat de oameni cu steaguri şi portrete, care îl aplaudau. De fapt, erau plătiţi să-l aplaude, mai ales cei bătrâni. Li se dădea echivalentul a 20 de lei pentru o juma’ de oră de aplaudat”, spune Ben Marzouk Radhouane, student la Medicină în anul III.

„Bunicul meu a fost Hannibal!”

Evenimentele din ţara natală i-a prins pe toţi patru la Cluj, dar asta nu i-a împiedicat să ţină legătura cu părinţii şi prietenii din Tunisia, prin telefon şi pe internet. „Am aflat că a început revoluţia de la un prieten de pe Facebook, chiar în ziua când Mohamed Bouziz şi-a dat foc. Am sunat-o pe mama, dar mi-a zis să nu vorbim politică, pentru că toate telefoanele sunt sub control. În zilele următoare am discutat cu prietenii pe net şi la telefon şi îmi ziceau ce se întâmplă şi cum evoluează lucrurile. Nici nu m-am gândit că o să se termine aşa. Credeam că va fi ceva de mică întindere, se va termina şi viaţa va merge ca înainte. După ce a plecat Ben Ali, m-am temut să nu se întâmple ceva rău şi restul statelor arabe să invadeze Tunisia”, mărturiseşte Karim.

Studenţii tunisieni sunt convinşi că, fără internet, revoluţia din ţara lor nu ar fi avut aceeaşi forţă. Aproximativ 18% dintre tunisieni au conturi pe Facebook şi au postat în permanenţă mesaje şi chemări în stradă, iar pe Youtube au difuzat videoclipuri şi imagini de la manifestaţii. „Vreau să mulţumesc omului care a inventat internetul, pentru că spaţiul virtual a a participat foarte mult la îndepărtarea lui Ben Ali”, punctează Heny. „Sunt rapperi, precum El General, care au scris cântece împotriva regimului şi le-au pus pe Youtube să le vadă lumea. Asta i-a mobilizat pe oameni şi le-a dat încredere”, îl completează Karim.

Deşi nu au reuşit să plece acasă în timpul revoluţiei, „clujenii” din Tunisia îşi doresc foarte tare să fie alături de cei dragi, pentru a-i ajuta să-şi păzească bunurile. „În fiecare zi lumea iese în stradă să îşi apere casele de hoţi. Se spune că sunt oameni şi hoţi de-ai lui Ben Ali, trimişi pe stradă să inspire frică şi să facă pagube”, spune Karim. „Tatăl meu are 60 de ani şi stă în faţa casei ca să o protejeze. Tunisianul nu e laş. Rămâne acolo şi moare acolo. Aş vrea să fiu lângă băieţii mei din cartier, sunt 100 de băieţi, împărţiţi în găşti, şi fiecare gaşcă stă într-un colţ de stradă ca să nu fure cineva ceva”, zice şi Heny.

Astăzi, după aproape două luni de la izbucnirea revoluţiei, ei sunt mulţumiţi că au scăpat de Ben Ali şi pot discuta liber despre orice, dar privesc viitorul cu oarecare teamă. Îşi doresc alegeri libere, un sistem multipartinic şi eradicarea corupţiei la toate nivelurile, dar ştiu foarte bine că pentru asta mai au de luptat. „Vom ajunge să avem toate astea pentru că, la urma urmei, bunicul meu a fost Hannibal, iar ţara mea e Cartagina, e istoria, e puterea!”, încheie trufaş liderul Comunităţii Studenţilor Tunisieni din România. Şi, înainte ca ecoul vorbelor lui să se şteargă, parcă auzi tropote de elefanţi neînfrânţi…

***

Cum au ajuns tunisienii la Cluj

Venirea tunisienilor în număr mare la Cluj nu este o întâmplare, ci rezultatul unei campanii iniţiate în urmă cu 10 ani de reprezentanţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF). „Prin 2000, erau mai mulţi studenţi tunisieni în Timişoara. La un moment dat însă, am fost sunat de ambasadorul României în Tunis care m-a întrebat dacă nu suntem dispuşi să avem şi noi studenţi tunisieni. Pe atunci, noi nu aveam acreditare pentru linie de limbă franceză, dar am depus dosarul şi în 2001 am fost acreditaţi pentru medicină, farmacie şi medicină dentară. Apoi, doamna decan Loghin şi cu mine ne-am deplasat, pe rând, în Tunisia şi am avut întâlniri cu părinţii şi absolvenţii de liceu, le-am prezentat condiţiile de studii, condiţiile sociale, ce le oferă Clujul universitar, le-am lăsat pliante… Aşa a început totul”, explică prof. dr. Marius Bojiţă (foto), preşedintele UMF.

Astăzi, tunisienii sunt cea mai mare comunitate de străini din Cluj – 831 de persoane, potrivit Serviciului pentru Imigrări al judeţului. Ei sunt urmaţi de turci (553 de persoane) şi italieni (361 de persoane). Cea mai mare parte dintre tunisieni (723) sunt studenţi la UMF, nouă urmează cursurile Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), iar alţi doi sunt studenţi la USAMV.

***

Revoluţia iasomiei – un nume controversat

Când face referire la protestele tunisienilor, presa occidentală preferă să le numească drept Revoluţia Iasomiei. Tunisienii însă nu sunt de acord cu acest lucru; filosoful Youssef Seddik consideră, spre exemplu, că numele este impropriu, pe motiv că violenţele de pe străzi ar fi avut o intensitate la fel de mare ca acelea din ziua căderii Bastiliei. Nici studenţii tunisieni din Cluj nu pun mare preţ pe felul în care ziarele europene definesc revoluţia din ţara lor.

„Noi nu o numim aşa, ci Revoluţia Demnităţii sau Revoluţia Poporului Tunisian. Chestia cu iasomia e numele dat de presa occidentală, pentru că iasomia e foarte populară în Tunisia. E un simbol naţional. Sunt multe suveniruri din argint în formă de flori de iasomie pe care le cumpără turiştii”, explică Heny Khelifi.

Un articol din The Independent arată însă că numele de Revoluţia Iasomiei a fost revendicat de Zied El Hani, un jurnalist tunisian de la ziarul Essahafa, care susţine că a fost primul care a denumit revoluţia astfel, într-o postare scrisă în 13 ianuarie pe blogul său, journaliste-tunisien-110.blogspot.com.

***

Ben Ali, dictatorul tunisian

Zine al-Abidine Ben Ali (foto) a condus Tunisia timp de 23 de ani, după ce, în 1987, l-a înlăturat de la putere pe Habib Bourguiba, fondatorul Tunisiei moderne. El urmase cursurile Şcolii militare de la Saint-Cyr (Franţa) şi ale celei de artilerie antiaeriană din Texas (SUA).

Cariera sa militară începe în 1964, iar ca tânăr ofiţer înfiinţează Departamentul Militar de Securitate, pe care îl conduce timp de 10 ani. Apoi ajunge ataşat militar în Maroc şi Spania şi director general al Securităţii Naţionale. În 1980 e numit ambasador în Polonia, iar după patru ani, ministru al Securităţii Naţionale, ministru de Interne şi apoi premier.

A obţinut preşedinţia la o lună şi jumătate după ce a fost numit prim-ministru. În urma revoluţiei din decembrie 2010, a părăsit Tunisia, refugiindu-se în Arabia Saudită. După plecarea sa din ţară, justiţia tunisiană a emis un mandat internaţional de arestare pe numele lui şi al soţiei lui. În acelaşi timp, a fost dat în judecată de avocatul Allala al-Rajichi pentru rele tratamente aplicate lui Habib Bourguiba (bătăi, înfometare, lipsa îngrijirii medicale) şi întemniţarea acestuia până la moarte.

***

Bourguiba, preşedintele fondator

Habib Bourguiba (foto) a fost preşedinte al Tunisiei între 1957 şi 1987. A studiat Dreptul şi Ştiinţele Politice la Sorbona, aici intrând în contact cu algerieni şi marocani care luptau pentru obţinerea independenţei. În 1932 a fondat un ziar naţionalist – L’Action Tunisienne, iar doi ani mai târziu a înfiinţat Partidul Socialist Desturian, devenind astfel figura cea mai importantă în mişcarea pentru eliberarea Tunisiei. După ce a fost închis de francezi timp de trei ani, a negociat în 1956 termenii independenţei. În anul următor, monarhia tunisiană a fost abolită, iar Bourguiba a devenit preşedinte.

În timpul celor 30 de ani de mandat a alocat cea mai mare parte a bugetului pentru educaţie şi sănătate. A fost ales preşedinte pe viaţă în 1975, dar a fost înlăturat de la putere de primul ministru Ben Ali în 7 noiembrie 1987, sub pretextul vârstei înaintate şi al problemelor medicale. Bourguiba a rămas sub arest timp de 13 ani, la locuinţa sa din Monastir, unde a şi murit în aprilie 2000.

***

Cronologia evenimentelor

17 decembrie 2010 – Mohamed Bouziz, un tânăr de 26 de ani licenţiat în informatică care vindea fructe şi legume pe stradă, îşi dă foc în faţa prefecturii din Sidi Bouzid, după ce o poliţistă locală îi confiscă marfa, îl pălmuieşte şi îl umileşte înjurându-l de tată. Înainte de a se sinucide, tânărul încearcă să facă o plângere către biroul guvernatorului, dar oficialităţile nu-l bagă în seamă.

18 decembrie 2010 – Ca urmare a gestului lui Bouziz, zeci de protestari ies pe străzile din Sidi Bouzid pentru a condamna politica economică a Guvernului, corupţia de tip mafiot şi lipsa libertăţii de expresie.

19 decembrie 2010 – Protestele continuă. Forţe suplimentare de poliţie sunt scoase în stradă pentru a împrăştia manifestanţii.

20 decembrie 2010 – F. Hamadi, femeia poliţist care i-a confiscat marfa lui Bouziz, precum şi Mohamed Saleh Messaoudi, guvernatorul oraşului Sidi Bouzid sunt suspendaţi din funcţie. Unele rapoarte spun că F. Hamadi a fost arestată din ordinul preşedintelui Ben Ali şi încarcerată într-o închisoare din alt oraş.

22 decembrie 2010 – Hussein Nagi Felhi, un alt tânăr şomer cu diplomă de studii universitare, se urcă pe un stâlp de înaltă tensiune din Sidi Bouzid, strigă lozinci împotriva regimului, după care se aruncă pe cabluri, electrocutându-se. Gestul lui este urmat de noi demonstraţii violente din partea tunisienilor. Protestatarii incendiază secţii de poliţie, gări şi clădiri oficiale. Poliţia răspunde cu foc şi mai mulţi tunisieni sunt ucişi.

27 decembrie 2010 – Protestele ajung pe străzile capitalei Tunis şi în oraşele Sousse, Sfax şi Meknassy, mii de oameni ieşind din case în solidaritate cu cei din Sidi Bouzid.

28 decembrie 2010 – Preşedintele Zine El Abidine Ben Ali îl vizitează în spitalul din Ben Arous pe Mohamed Bouziz, în ideea de a linişti spiritele. De asemenea, el are o intervenţie televizată în care îi condamnă pe protestatari numindu-i „extremişti şi mercenari”.

29 decembrie 2010 – Preşedintele Ben Ali demite şi schimbă mai mulţi miniştri, în frunte cu ministrul comunicaţiilor Oussama Romdhani.

30 decembrie 2010 – Poliţia împrăştie în mod paşnic manifestaţiile de stradă care au loc în Monastir, Sbikha şi Chebba.

3 ianuarie 2011 – Protestele din Thala degenerează în violenţă, manifestanţii atacând sediul local al partidului de guvernământ.

4 ianuarie 2010 – După 18 zile de la gestul său, Mohamed Bouziz moare în Centrul de Traume şi Arsuri din Ben Arous. Peste 5.000 de persoane iau parte la procesiunea funerară care are loc în Sidi Bouzid.

6 ianuarie 2010 – 95% din cei 8.000 de avocaţi tunisieni intră în grevă în semn de protest faţă de faptul că avocaţii participanţi la proteste au fost bătuţi de forţele de ordine. A doua zi, profesorii li se alătură greviştilor.

9 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă că se vor crea 300.000 de noi locuri de muncă, fără să dea mai multe detalii explicative.

10 ianuarie 2010 – Guvernul tunisian anunţă închiderea pe termen nedefinit al şcolilor şi universităţilor. Protestele de pe străzi continuă.

13 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă că nu va mai candida la un al şaselea mandat în 2014, promite libertate presei şi ordonă poliţiei să nu mai tragă în protestatari.

14 ianuarie 2010 – Preşedintele Ben Ali anunţă demiterea Guvernului şi dizolvarea Parlamentului şi declară stare de urgenţă, urmând ca în 6 luni să fie alegeri anticipate. În aceeaşi noapte, Ben Ali părăseşte ţara şi primeşte azil în Arabia Saudită, după ce Franţa refuză să-l primească.

15 ianuarie 2011 – Televiziunea naţională anunţă plecarea lui Ben Ali şi preluarea puterii de către prim-ministrul Mohamed Ghannouchi. Tunisienii nu sunt de acord cu accederea lui Ghannouchi la funcţie şi continuă protestele stradale. Până la această dată bilanţul violenţelor ajunsese la 150 de morţi.

22 ianuarie 2011 – Prim-ministrul Ghannouchi promite public că va demisiona după ce vor avea loc alegerile anticipate. Protestele totuşi continuă.