Blogul Licuricei

108.059 fotografii au fost înscrise la ediţia din 2010 a World Press Photo Award. Din suta asta ş-un pic de mii, au câştigat cu predilecţie cele în care apăreau morţi, răniţi, catastrofe, sărăcie, durere, mizerie. Ca o încununare, premiul cel mare l-a luat potretul unei femei afgane sluţită de talibani, semnat Jodi Bieber. Imaginea m-a dus rapid cu gândul la celebra fată afgană fotografiată în ’85 de Steve McCurry şi m-am întrebat dacă nu cumva Bieber a căutat intenţionat acest lucru. Eu aş fi făcut asta, dar, nah, eu nu sunt fotograf. În schimb sunt un privitor de fotografie care s-a săturat până peste cap să vadă numai violenţă, sărăcie şi moarte în poze şi aşteaptă cu nerăbdare epoca în care premiile WPP vor reveni imaginilor luminoase şi frumoase. Ştiu că moartea, ca şi sexu’, vinde, da’ mai ho, domnilor!

***

Şi dacă tot vorbim de presă, mai spun o dată şi aici ce am tot zis în ultima vreme în diverse locuri: aş fi vrut să citesc un interviu cu F. Hamadi, femeia poliţist care i-a confiscat marfa şi l-a umilit pe tânărul tunisian care şi-a dat foc la sfârşitul anului trecut. Nu de alta, dar de la gestul ei a început practic revoluţia în Tunisia, care mai apoi a avut efect de domino în zonă. Da’ nimeni nimic. Niciun ziarist, fie el de liga întâi, precum Christiane Amanpour, sau a doua, nu s-a ostenit să o caute pe femeia asta şi să vadă cum vede ea toată povestea pe care a declanşat-o. Presă de plict.

***

Aş vrea să fac o nebunie şi să mă mut. De tura asta în Corsica. Partea proastă sunt sentimentele ăstea de responsabilitate vizavi de maică-mea şi de ataşament faţă de casa în care am crescut, sentimente care mă ţin pe loc. Deocamdată. (Faine scuze îmi găsesc pentru comoditate şi lipsa mea de curaj, nu? 🙂 )

***

Mă enervează de moarte corectitudinea politică şi feminismul. Am mai zis asta oare?

***

De ziua mea îmi voi face cadou un tatuaj. Mă gândesc la chestia asta de ani întregi şi niciodată nu m-am hotărât unde anume. Acum ştiu: la încheietura mâinii. Ce nu ştiu e CE fel de tatuaj. Ideea e să fie amuzant, nu mare şi nu neapărat negru. Mie îmi sunt simpatice astea, spre exemplu, sau ăsta, sau unu din ăştia doi. V-aţi făcut o idee? Ei, atunci poftiţi şi faceţi propuneri, căci dacă nu găsesc unul care să mă farmece rămân fără.

***

Când eram mică şi făceam prostii mari, maică-mea mă altoia cu coada lingurii de lemn. Asta până m-am prins că pot alerga în jurul mesei şi scăpa de pedeapsă. Alerga ea ce alerga după mine, dar după trei-patru ture o bufnea râsul şi mă lăsa în pace. Nu am sechele din acest motiv şi sunt convinsă că, dacă aş avea copii, le-aş mai trage şi eu câte una peste fund. În ziua de azi, asta m-ar face o mamă rea şi numa’ bună de pus la zid? Probabil…

***
Dacă ar fi după mintea mea, aş construi la Cluj un muzeu în cinstea lui Emil Racoviţă. Mi-l închipui ca pe un iglu imens din sticlă în care să troneze reproducerea în mărime naturală a vasului Belgica, prinsă între gheţuri. Spun reproducere pentru că nu cred că norvegienii mai au originalul, dar dacă l-ar avea, aş face pe dracu-n patru să-l cumpăr de la ei şi să-l aduc aici. Şi bineînţeles că lumea ar avea voie să urce pe ea ca să vadă cabina în care a stat Racoviţă şi alte cele.

Muzeul ar conţine, pe lângă obiectele personale ale savantului, filme documentare şi clasicul magazin de suveniruri, şi mai multe exemplare împăiate de păsări antarctice şi pinguini pe care Racoviţă le-a studiat. Şi, evident, scheletul sau corpul împăiat al unei balene cu cioc, că doar el a descoperit-o. Din păcate, la Cluj lucrurile nu se întâmplă după mintea mea…

***

Şi, la final, nişte muzici.