16

Dilemă cinematografică

Iubeşti pe cineva atât de mult încât nu te poţi gândi decât la persoana respectivă. Nu te poţi ataşa de nimeni altcineva, nu ai chef de nimic, nu vrei nimic. Emoţional, eşti o epavă. Tot ce îţi doreşti este să stai alături de acea persoană. Să fii cu ea zi şi noapte.

Doar că atunci când ajungeţi împreună realizezi că mentalităţile, ritmul de viaţă, valorile vă sunt atât de diferite încât comunicarea/comuniunea e un chin. Nimic nu merge, oricât ai încerca şi oricât te-ai strădui. Practic, nu poţi trăi nici cu, dar nici fără acea persoană. Ce faci?

18

Ce îmi place

Lady Io mi-a pasat o leapşă care mă “obligă” să scriu zece lucruri care îmi plac. Cum îmi era al dracului de dor de o leapşă, mă execut rapid. Iaca:

1. Îmi place sentimentul de curat pe care îl am când dorm în aşternuturi albe, reci, scrobite şi apretate ca foaia de hârtie şi care miros a proaspăt spălat.

2. Îmi plac dragonii, inorogii, spiriduşii şi zânele. Şi nu doar că-mi plac, dar mai şi cred că există undeva în lumea asta. Sau în alta.

3. Îmi place să ronţăi iarbă crudă, dar nu orice iarbă, ci un anumit fel: aceea subţire, cilindrică şi uşor zemoasă. Chestia asta o face pe maică-mea să spună că am stomac de pisică. Oi avea, mai ştii…

4. Îmi place să mă caţăr în copaci. Nu am mai făcut asta de ceva vreme (ultima oară acu’ vreo opt-nouă ani, când am fost cu Mişu Şteţcu la un subiect în afara Clujului), dar dorinţa şi plăcerea sunt încă acolo şi m-aş căţăra rapid dacă aş avea ocazia.

5. Îmi place să îmbrăţişez oamenii când îi întâlnesc. Asta se combină cu plăcerea de a adormi în braţele cuiva.

6. Îmi place să privesc un bărbat când se bărbiereşte “ca pe vremuri”. Mi se pare extraordinar întreg ritualul, începând de la înşurubarea lamei în aparat şi umezirea pămătufului şi terminând cu ştergerea feţei cu un prosop şi datul cu after-shave. M-aş uita ore în şir la asta.

7. Îmi plac copiii roşcaţi şi cu pistrui. Şi copiii asiatici, în special cei din Mongolia. Dacă aş putea, aş înfia din fiecare bucată câte unu’.

8. Îmi plac urşii şi tigrii. Le consider, de departe, cele mai perfecte animale.

9. Îmi plac corăbiile vechi. Mi se par cele mai minunate mijloace de transport, deşi sunt conştientă că sunt extrem de inconfortabile când vine vorba de dormit.

10. Îmi plac miturile şi legendele. Şi nu mă refer la cele urbane, ci la cele ancestrale, vechi şi de demult, vorba cuiva.

Acestea fiind mărturisite, dau leapşa mai departe către Bia, Cru, Ana şi Monalisa. Şi cui mai are chef, evident. 🙂

12

Şapte lucruri pe care nu (cred că) le ştiaţi despre mine

Mi s-a reproşat mai demult că nu sunt suficient de deschisă şi sinceră, chit că eu aşa mă văd. Dar e posibil să nu fiu, aşa că mi-am zis că nu ar strica să fac publice nişte chestii despre mine pe care nu le-am prea zis. Nu ştiu dacă voi câştiga ceva cu asta, dar, nah, nu tot ce fac e întotdeauna în câştigul meu. Să începem:

1.  Am făcut 11 ani de franceză şi nu ştiu să o vorbesc deloc. Mă rog, citesc bine de tot după cum mi s-a tot zis, ba chiar cu accentul şi graseierea de rigoare, dar dacă mă laşi “la liber” sunt goală ca o pagină de hârtie nescrisă. Nu reuşesc să încropesc nici măcar o propoziţie ca lumea. Aproape acelaşi handicap îl am şi la engleză, cu care nu am nicio problemă când vine vorba să o înţeleg, dar pe care o dau peste cap când vine vorba de pronunţie. Lipsa mea de abilitate în acest sens mă face să mă jenez să deschid gura în public în altă limba decât româna şi mă face să mă simt handicapată intelectual.

2. Mi-e frică să conduc maşina, bicicleta sau orice alt mijloc de locomoţie. Ăsta e motivul pentru care nu am carnet, deşi am 41 de ani, sau pentru care nu mi-am cumpărat niciodată bicicletă. Ideea în sine îmi place, ba chiar îmi doresc o maşină (Fiat 500, dacă se poate) şi o bicicletă vintage, dar nu mă văd nicicum punând acest lucru în practică. De ce mi-e frică? Pentru că sunt convinsă că nu am atenţie distributivă şi că nu reuşesc să apreciez distanţele dintre vehicule. În ziua de azi, ăsta e un mare handicap. Cam la fel de mare ca cel cu nevorbitul limbilor străine.

3. Nu port sutien. Pot număra pe degetele de la mână de câte ori am făcut-o, chit că mi-s pline sertarele de sutiene. Le cumpăr în ideea de a le purta (pentru că aşa e frumos, nu?), dar majoritate stau acolo neatinse. Iar asta pentru că NU le suport. Senzaţia aia de prinsă în ham îmi creează o stare de nervi incredibilă, iar după 20 de minute de purtat nu mai ştiu unde să mă ascund ca să le dau jos cât mai repede. Partea proastă e că anii trec, sânii nu mai sunt nici ei ce-au fost şi par a avea nevoie de susţinere. Aşa că am două alternative: sau port sutien şi sunt cumplit de nervoasă ori de câte ori ies în oraş, sau nu port sutien şi voi arăta ca o bătrână lăptăreasă. Încă nu m-am decis cum va fi. 🙁

4. Nu-mi plac ardeii şi gogoşarii cruzi. Da’ deloc. Nu am nicio problemă să îi mănânc copţi, muraţi, căliţi sau mai ştiu eu cum, dar nu cruzi pentru că nu suport să îmi trosnească şi scârţâie în gură. Iar dacă tot veni vorba de a mânca, tre’ să zic că, de 11 ani încoace (de când am fost în Paris), mâncarea mea preferată este moules marinière avec des frites fraiches. E super banală, ce-i drept, da’ aş putea mânca la orice oră din zi şi din noapte. Doar că în Cluj nu se face pe nicăieri. Poate şi din cauza asta am impresia că îmi place atât de mult.

5. Prenumele mi-a fost tras la sorţi. Ai mei se aşteptau să aibă băiat şi stabiliseră deja că o să mă cheme Ioan, ca pe tata (mă bucur că nu am ieşit băiat, căci niciodată nu mi-a plăcut numele în cauză, deşi mă împac destul de bine cu varianta Ion). Când maică-mea a constatat că are fată, habar nu a avut cum să o numească, aşa că a făcut bileţele cu mai multe prenume, le-a pus într-o pungă şi a tras la sorţi. Şi aşa a ieşit Laura Laurenţiu. Ghinion. 🙂 (Evident, taică-meu a fost extrem de nemulţumit de “rezultatul” procreerii şi după ce a urlat la telefon: Îmi bag picioarele în ea fată!!, a refuzat să mă vadă timp de trei săptămâni. Nu că mi-ar fi păsat prea mult la vârsta aia. Şi nici pe urmă, sinceră să fiu, dar m-a amuzat întotdeauna povestea şi mi-a plăcut să o spun 😀 ).

6. Îmi semnez întotdeauna cărţile pe pagina de gardă şi pe încă două pagini de interior, la întâmplare. Asta în amintirea lui Coca, un unchi de-al meu la care am ţinut foarte mult şi care a fost profesor de română şi director de şcoală veche. Vara, când mergeam la bunici, imensa lui bibliotecă era locul în care stăteam mai mult decât oriunde altundeva. Şi cum întotdeauna mă fascina semnătura lui găsită pe câte o pagină de la mijlocul sau sfârşitul vreunui roman, am decis să fac la fel. E drept că el avea o ortografie impecabilă, nu ca mine, dar măcar am salvat obiceiul, dat fiind că cei trei copii ai lui nu fac niciunul acest lucru.

7. Sunt “picky şi choosy”. Chestia asta nici măcar eu nu o ştiam despre mine, dar mi-a fost spusă aseară de un amic şi întărită mai apoi de o prietenă, exact cu aceleaşi cuvinte. De parcă nu era suficient să spună or numa’ picky, or numa’ choosy. Justificarea lor era că nu îmi place orice local în care mergem şi strâmb din nas la orice bărbat care mă curtează. E drept asta, dar nu aşa e toată lumea? Că, din câte ştiu, nimeni nu acceptă pe oricine îi iese în cale şi nu bea bere în orice crâşmă. Dar cică eu fac nazuri mai mult ca alţii, aşa că asta sunt: picky şi choosy. 🙂

Na, acum că ştiţi lucruri noi despre mine, faceţi bine şi spuneţi şi voi despre voi. Ascult. 🙂

45

Noul cinema Republica

Fusei aseară la film în proaspăt renovatul cinema Republica (de fapt acum îi zice Florin Piersic, dar nu cred că o să-i spun vreodată aşa că mi-e peste mână). M-am dus din curiozitate, ca să văd unde au mers cei 500.000 de euro daţi de RADEF pentru punerea la punct a celui mai mare cinematograf din Ardeal. Şi am văzut.

În dulcele stil românesc, nici acum la trei săptămâni de la lansare cinematograful nu e chiar gata. Era opt seara când am ajuns noi şi muncitorii încă mai erau acolo. Nu ştiu ce făceau, sinceră să fiu, dar se plimbau dintr-o parte în alta în salopetele lor gri şi pătate de vopsea, dând impresia că lucrează. Am avut timp să mă uit de jur împrejur aşa că pot spune foarte exact, pe puncte, ce mi-a plăcut şi ce nu.

De bine:

– Holul e aerisit şi luminos, iar combinaţia de alb-negru şi lemn e odihnitoare.

– Băile sunt curate şi arată bine, chit că sunt invers de cum erau – cele pentru femei pe stânga cum ieşi din sală, şi nu pe dreapta cum erau înainte.

– Caseria e mare şi are loc pentru mai multe vânzătoare, aşa că nu mai arată meschin şi înghesuit ca înainte.

– Biletul este mai ieftin ca la mall – 10 lei, la fel şi sucul – 4 lei şi floricelele de porumb – 5 lei (mă rog, şi cantitatea e mai mică).

– Nu sunt trecute locurile pe bilete ceea ce mie îmi place, că poţi sta unde ai chef.

– Plasatoarele sunt la fel de de treabă şi politicoase ca şi înainte.

De rău

– E un frig în sală de înţepeneşti. Musai să stai cu haina pe tine, deşi şi aşa e destul de rece.

– Scaunele sunt ele noi şi cu loc de pus sticla de apă, dar rândurile sunt la fel de apropiate unele de altele ca şi înainte, aşa că e nu prea ai loc la picioare şi e complicat să ţi le mişti în timpul filmului.

– S-a scos mantinela şi asta dă sălii o imagine neterminată. Nu-mi place deloc.

– În timpul vizionării e semi-întuneric, sunt aprinse becuri pe te miri unde, şi e ciudat să te uiţi aşa la film.

–  Sonorul e la fel ca înainte, chit că auzisem că pun dolby sound şi 3D. Poate că îl au, dar încă nu l-au instalat. Mai aşteptăm.

– Nu există nicio cafenea deocamdată, ci doar o reclamă care indică locul unde ar urma să fie. Cică o vor face la un moment dat. Să sperăm.

Una peste alta, nu am fost foarte impresionată şi mă enervează că nu suntem în stare niciodată să facem un lucru perfect şi să-l predăm la cheie. Să sperăm că măcar filmele care vor intra să fie la concurenţă cu cele din mall-uri. Nu de alta, dar eu chiar vreau să mă duc la Republica la film.

Am uitat să vă zic ce film am văzut. No strings attached, cu Natalie Portman şi Ashton Kutcher. De serie B, da’ bunicel pentru pierdut vremea. Ne-am râs.

23

The tea of the rings

Am urât eu facebookul şi am vrut să scap de el, dar bag sama că o să ajung să îi fiu veşnic recunoscătoare. Zilele trecute l-a salvat de la moarte pe Merlin, my red sangria laptop, iar astăzi m-a făcut cu un inel. Cum? Iaca aşa: eu am găsit un inel absolut minunat pe net, i-am postat poza pe facebook şi am zis “Îl vreau!”.

Asta se întâmpla în 6 februarie. La câteva minute după postarea mea, Ciprian Necula, un tip foarte simpatic pe care l-am cunoscut mai demult prin Lavi, mi-a scris: “chiar il vrei? vorbescu cu mesterii argintari? ei sunt in stare sa-l faca!”. Evident că am zis da. Iar asta a fost suficient. Astăzi mi s-a spus că am inel!

Şi nu unul, ci două!!! Două variante ale aceluiaşi model pe care le voi ţine în mână la sfârşitul săptămânii, când va veni Lavi de la Bucureşti. Ea spune că unul e mai fain ca şi celălalt, dar rămâne totuşi să decid eu care îmi place mai mult. De-abia aştept! Spune-ţi voi dacă nu e minunată viaţa asta!! 😀

Aaaa, să nu uit. Iată inelul găsit pe net. Cute? 🙂

inel

5

Happy 13 februarie! (work in progress)

…pentru că astăzi e ziua “aia” am decis să scriu pas cu pas ce fac toată ziua, iar la sfârşit voi trage linie şi voi vedea ce iese la cântar – fericire au ba?

între 5.20 – 8.10 am – Pisica mea m-a trezit din oră în oră, mieunând ca apucata. Chestia asta o face în ultimul an jumate şi mă înnebuneşte de cap. I-am dat de mâncare de trei ori, am lăsat-o să doarmă la mine în pat, totul fără folos. Aşa că, într-un final, am scos-o în curte şi am lăsat-o acolo. NOT HAPPY.

9.10 am – mi-am deschis laptopul şi aveam un offline de la Leti: Happy 13 februarie! M-a făcut să râd, chit că uitasem ce zi e azi şi mai eram uşor somnoroasă. HAPPY.

9.30 am – am intrat pe facebook, am văzut că e ziua lui Lorand şi a Svetlanei, aşa că m-am apucat să le caut muzici de la mulţi ani. Foarte bine m-am distrat pe parcurs, iar la sfârşit le-am ales pe astea: prima e pentru Lori, a doua pentru Sveta. HAPPY.

9.45 – 11.50 am – am mai lălăit-o prin pat uitându-mă la juma’ de episod din Dexter, am făcut duş, am mâncat ceva şi mi-am amintit că atunci când am scris despre pactul ăsta, cineva mi-a lăsat un comentariu prin care clasifica situaţia drept uşor patetică. Se poate vedea şi aşa, ce-i drept. Anyway, pactu’ e pact, aşa că trebuie ţinut. Şi cum Dexter e un serial care îmi lasă un gust amar, chit că-mi place, de data asta bifez HALF HAPPY.

12.15 – 14.00 am – am ieşit în oraş în ideea de a bea un ceai şi a citi. De la Stieg Larsson încoace am făcut o pasiune pentru scriitorii nordici, aşa că mi-am luat cu mine Prinţesa gheţurilor de Camilla Läckberg. Pe lângă Anna Holt, fosta ministru de Justiţie al Norvegiei, a cărui carte Eroare judiciară nu am putut-o termina atât de prost scrie femeia, suedeza asta, Läckberg, e un deliciu. Cu o cafea cu chili şi lapte în faţă (mi-am schimbat pe drum poftele) am lenevit o vreme la Demmers.

La 14.00 fără 10 minute mi-am amintit brusc că este report mare la loto şi n-ar strica să joc. Am ajuns în faţa loteriei cu un minut înainte de a se închide, ca norocu’. Asta nu înseamnă că am să şi câştig. Cred că mi-am mâncat norocu’ pe când aveam patru luni, când am câştigat un aragaz cu butelie pe un cec cu numele meu. De atunci nu mi s-a mai arătat nimic. Da’ nimic. Cum însă am folosit aragazul ăla timp de vreo 30 de ani, iar acum nu-l mai avem, cred că e vremea să mi se ivească oareşce averi nemuncite, nu? Nu ştiu însă cum să clasific astea două ore pierdute în oraş, pentru că nu am excelat în nicio stare. SO AND SO.

14.30 – 17.00 pm – n-am făcut mai nimic. Am pierdut vremea prin casă, uitându-mă la tot felul de chestii pe net. SO AND SO.

17.30 – 22.45 pm – m-am întâlnit cu doi prieteni, Moise şi Florin, şi ne-am petrecut seara iniţial în Klausen, iar mai apoi în Insomnia, unde era ziua lui Lori. Am râs cât n-am mai râs în ultimii trei ani, aşa că în mod clar ultima parte a zilei am fost HAPPY.

În concluzie, n-a fost o zi ieşită din comun, dar sigur nu va trebui să-i pun Letiţiei 5 euro în puşculiţă. Mărturisesc însă că nu ştiu cum va fi de-acum înainte, că nu e foarte simplu să fii din senin fericită o zi întreagă. 🙂

Ziua Letiţiei

este ora 22 si ceva ora Italiei si zambesc “pe sub mustata” la un pahar de vin alb sicilian, decent, nici prea-prea, nici foarte foarte din cauza ca l-am uitat afara si nu era rece, dar imi pecetluieste fericirea pe ziua de azi.
Am inceput deci cu happy-endu.
Adevarul e ca sarbatoresc si faptul ca s-a distrat  Licurici mai ales in ultima parte a zilei (mi-am turnat paharul dupa ce am citit deznodamantul si pentru ca mereu savurez postarile ei. M-am amuzat cum i-a dat matza trezirea si cum i-a consumat ei norocul aragazul vietii. poate ca era un aragaz care mergea pe enegie karmica…)
Sa revin cu povestirea cronologica. Deci flashback:
dimineata pe la 9.30
dormeam si jur ca am visat ca mi-a lasat Laura offline drept raspuns la urarea de fericire: am vizualizat fereastra si urarea…
care s-a adeverit reala o ora mai tarziu.
Am zambit in somn si am zambit si la 10.30 cand deschisem calculatorul, de fapt am zambit de 3 ori, pentru ca a treia oara zambisem amintindu-mi ca visasem ca mi-a scris Laura:))
nush cum sa explic.
10 – a fost trezirea naturala. fara matza, fara ceas, fara celular.
Macar duminica imi permit.
Ziua e urata (prima ploioasa dupa o serie de zile primavaratice).
Imi dau seama ca am dormit adanc si senin, ceea ce mai nou e un adevarat cadou. Sunt bucuroasa de asta
Apoi mi-aduc aminte ca m-am lasat de fumat si ma simt minunat, deloc frustrata. De 5-6 zile. Uneori mai am reflex si dorinte dar nu ma prea afecteaza.
Sunt fericita.
Mai imi aduc aminte ca ma asteapta un mic dejun cu SANA SI TURTA DULCE ROMANEASCA, luate ieri de langa Torino de la o alimentara romaneasca.
Si la gandul asta jubilez, desi imi plac si toata gama de produse italienesti de combinat dimineata cu lapte si cafea.
Doar ca in bucatarie o colega de apartament tocmai a spalat pe jos si accesul la baie si la frigider mi-e blocat.
Not so happy. Dar ma mai (ab)tzin.
10 min.
In sfarsit liber la baie si la mic dejun romanesc.
Mmm, ce bun.
Trece alta colega de camera prin bucatarie, e tare bucuroasa sa ma vada, si eu lafel. Era cea ma antipatica la inceput, adica cea mai putin simpatica, pentru ca nu era naspa, ci doar nu imi inspira asa multa simpatie ca restul.
In cele din urma e cea care ma simpatizeaza mai tare pe mine, si astfel i-a crescut cota :)) daca cineva ne gaseste simpatici e normal sa acumuleze capital de simpatie si din partea noastra.
Rad in sinea mea gandidu-ma ca azi tre sa fiu fericita. sau cel putin sa bag de seama fericirea-n caz ca trece.
Sau sa-i deschid poarta. Vai dar ce mult vorbesc.
De vina-i vinu.
Desi am beau juma de pahar.
In timp ce rod turta dulce ma gandesc ca asta u fericirea e cam relativ. De pilda, intr-una dintre cele mai negre perioade din viata mea, ma simteam ca un gulag pe dinauntru, portarul cladirii de la servici, un om destept si tanar, adica nu era ramolit sau ceva, mi-a zis “Letitia, tu esti o persoana asa de bucuroasa, cum poti sa fii mereu asa de fericita?”…
Eu am ramas masca. “Daca zici dumneata, fie”.
am fost bucuroasa gandindu-ma ca, fara sa fiu falsa, transmit unora asa ceva, chiar daca eu nu ma simt fericita.
interesant.
poate eram un fel de oglinda-transmitzator de fericire, pe mine nu ma prea incalzea, bine ca mai imprastiam in jur.
Dupa micul deju dush lung. Dupa cateva ezitari am decis ca ma spal si pe cap, doar e Ziua Fericirii si tre s-o intampin cum se cuvine.
M-am distrat vazand cum spuma de la sampon a facut niste forme ca siluetele unui tablou baroc, vedeam o dama cu cocuri inalte si sani saltaretzi si corset, funde si pudel.
Nu stiu daca ma crede cineva, dar chiar asa arata spuma.
Happy.
cu halatul de baie si cu turbanul m-am mutat in camera si am inceput sa ma mai dau pe net.
facebookul ma plictisete tot mai tare, din fericire.
ca prea mult timp pierdeam.
ma mai intereseaza doar catesice muzici faine sau pozele cu copiii prietenelor mele. asta mai ales ca ma mira sa vad cu apar fiinte noi pe lume si care seamana cu alte fiinte pe care le cunosteam bine.
suna banal dar e ceva tare interesant, miraculos de-a dreptul.
Ma tot mobilizez sa scriu ceea ce am de scris (o poveste), si sunt stresata ca tot aman si tot nu o termin, si pana nu o termin nu ma pot reapuca de lucrarea de doctorat.
cerc vicios, mi-a sarit fericirea gandindu-ma la intarzierile mele.
13.30
pranz cu colegele de apartament. sunte 4 in total.
intre 23 si 27 de ani. Ma simt bine cu ele.
Sunt tonice, dragute si motivate. Fiecare studiaza si isi vede de treaba. Eu doar in salturi. pe de alta parte eu lucrez 8 ore pe zi si nu are sens sa ma plang ca nu studiez cat ele.
ca ele sunt in sesiune si alta treaba nu au decat sa stea cu burta pe carte.
Eu sunt deja mai coapta si nu ma tzine creieru  sa invatz in stil ortodox.  improvizez metodic, citesc, ma documentez, dar dupa scheme si timpuri enigmatice.
Gandul la lenea mea mascata ma amaraste. incerc
sa scriu, imi aduc computerul “de scris” din sufragerie in camera mea. mi se face somn,
imi fac o cafea. buna e cafeaua.
sunt fericita. mai ales la gandul ca e buna cafeaua si fara tigara.
nu ma prea trezesc, asa ca ma intind in pat.
cu computerul “de net”. facebook, stiri, mail. plictiseala. eu ma plictisesc extrem de rar, si totusi vad ca ma paste acedia. Va trebui sa ii dau Laurei 5 euro inapoi…. sa fiu cinstita. o duminica ploioasa in care nu reusesc sa fac nimic din ce mi-am propus.
16 si ceva. inchid computerul cu plictiseli (nu am nici eu inspiratie la postat), imi amintesc de oaresice baiat care m-a lasat cu ochii-n soare (ca doar pe aia ni.i amintim, nu ve aia care ne invita la o plimbare-n zi de soare… btw imi scrie Max englezu ca ma invita la nush ce concert de-al lui vineri… ca abia asteapta sa ma auda  cu vioara etc. ce fenomen e si asta. dar despre asta altadata…. cert e ca de Max nu imi place nu stiu cat deci nu ma gandesc la el.
Imi scrie o prietena italiana tanara producatoare cinema ca e la Berlinale si ca vrea sa intre la party-ul romanesc, daca ii pot rezolva cumva. Sms-uri la tertzi care ar avea contacte… in cele din urma se arata. ii trimit indicatiile. nici macar un raspuns sau un merci…
nici nu stiu daca a intrat. nu ok. eu nu happy, se dadea cea mai buna prietena a mea la un moment dat.
naspa.
nic nu dorm, nici nu scriu, dar stau in pat si ma gandesc la ce faina o fost ziua de ieri.
cand am fost la un sanctuar-fortareata spectaculos in regiunea piemonte, langa torino… la o mie de metri H. Al Sfantului Arhanghel Mihail.
a se cauta pe google images “sacra di san michele”
merita vizitat macar virtual.
Si vizitandu-l eu pe Arhanghel impreuna cu alte 5 fete (2 prietene de-ale mele si 3 prietene de-ale unei prietene), m-am reincarcat cu tot felul de bunatati spirituale si materiale, dat fiind ca la intoarcere am gasit alimentara cu pricina.
Constructia e nemai pomenita, apoi e plina de istorii naturale si supranaturale.
Nush cum se face ca tot mai des am de-a face cu Arhanghelul Mihail, azi vara mi-a fost dat sa vizitez cel mai vechi sanctuar dedicat lui, Monte Santangelo sul Gargano, in sudul Italiei… e si ala ceva….
si chiar ma gandeam sa merg la anul in Normandia sa vad i Mont Saint-Michel care e diferit dar e pe aceeasi linie cu Monte Santangelo spre Ierusalim.
Si iaca-ta mi s-a aratat inainte ocazia sa vizitez la Sacra di San Michele… ieri a fost o zi cu soare si toate fetele (femeile, ca media de varsta era ca 33 de ani)
erau in forma buna si ne minuna de privelisti.
La intoarcere am trecut prin Torino unde mancat si baut + vizitat oaresice obiective turistice pe-nserate.
dar asta a fost ieri.
azi ma pandea plictisul pe la ora 17.
ca norocul am mers la bazilica Sant Ambrogio (Sfantu Ambrozie, episcopul care a fost decisiv in convertirea Sf-lui Augustin – una dintre preferatele mele ever,  stil romanic Milano) de la 18 la slujba, unde m-am intalnit cu Francy (stiam ca vine si ea).
Am fost tare fericita ca lecturile si Evanghelia de azi  (in ritului ambrozian, diferit un pic de cel romano-catolic) pomeneau ca omul trebuie sa se mai si odihneasca in sfanta zi de sambata (adica duminica pt noi), dar si ca trebuie sa-ti lasi inima sa se bucure si nu sa se lase amarata de tristeti, ca Dumnezeu are nostalgie de om si nu numai invers.
acum am spicuit asa babeste din ce-a fost pe-acolo.
oricum mereu se nimereste asa sa se potriveasca cu ce am io in cap si pe suflet. numiti-o sincronicitate daca vreti, dar functioneaza cu mine si ma si umple de mirare si de bucurie.
dupa slujba am condus.o pe Francy acasa, ca eu eram cu bicicleta. BTW eu cand umblu cu bicicleta sunt fericita. fara drept de apel.
a povestit. apoi am facut o oprire la un magazin sa-mi iau suc de mere si lapte. Acolo erau niste tipi si se uitau la mine impresionati. Era efectul parului iesind carliontat de sub palarie, mereu cand ma aranjez asa se produce situatia. E o imagine – o proiectie si momeala pentru barbati. Azi nu am cautat-o dar o iesit asa.
Ma amuz copios din cauza ca ma vad din afara, detasat. Nu ma iau in serios dar imi imaginez cativa Rica Venturianoo din o Noapte Furtunoasa de Caragiale care imi scriu:
Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii… (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ti fac aci anexata poezie:
“Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours.”
Hhahahhahaha, Angel radios! cu palarie. si apoi pe bicicleta.
Dar eu doresc chestii reale, nu fascinatii de-astea de o clipa.
Dar pana una-alta sunt fericita.

este ora 22 si ceva ora Italiei si zambesc “pe sub mustata” la un pahar de vin alb sicilian, decent, nici prea-prea, nici foarte foarte din cauza ca l-am uitat afara si nu era rece, dar imi pecetluieste fericirea pe ziua de azi.

Am inceput deci cu happy-endu.

Adevarul e ca sarbatoresc si faptul ca s-a distrat Licurici mai ales in ultima parte a zilei (mi-am turnat paharul dupa ce am citit deznodamantul si pentru ca mereu savurez postarile ei. M-am amuzat cum i-a dat matza trezirea si cum i-a consumat ei norocul aragazul vietii. poate ca era un aragaz care mergea pe enegie karmica…)

Sa revin cu povestirea cronologica. Deci flashback:

dimineata pe la 9.30

dormeam si jur ca am visat ca mi-a lasat Laura offline drept raspuns la urarea de fericire: am vizualizat fereastra si urarea… care s-a adeverit reala o ora mai tarziu. Am zambit in somn si am zambit si la 10.30 cand deschisem calculatorul, de fapt am zambit de 3 ori, pentru ca a treia oara zambisem amintindu-mi ca visasem ca mi-a scris Laura 🙂 nush cum sa explic.

10 – a fost trezirea naturala. fara matza, fara ceas, fara celular. Macar duminica imi permit. Ziua e urata (prima ploioasa dupa o serie de zile primavaratice). Imi dau seama ca am dormit adanc si senin, ceea ce mai nou e un adevarat cadou. Sunt bucuroasa de asta. Apoi mi-aduc aminte ca m-am lasat de fumat si ma simt minunat, deloc frustrata. De 5-6 zile. Uneori mai am reflexul si dorinta, dar nu ma prea afecteaza.

Sunt fericita.

Mai imi aduc aminte ca ma asteapta un mic dejun cu SANA SI TURTA DULCE ROMANEASCA, luate ieri de langa Torino de la o alimentara romaneasca. Si la gandul asta jubilez, desi imi place si toata gama de produse italienesti de combinat dimineata cu lapte si cafea.

Doar ca in bucatarie o colega de apartament tocmai a spalat pe jos si accesul la baie si la frigider mi-e blocat.

Not so happy. Dar ma mai (ab)tzin.

10 min.

In sfarsit liber la baie si la mic dejun romanesc. Mmm, ce bun.

Trece alta colega de apartament prin bucatarie, e tare bucuroasa sa ma vada, si eu la fel. Era cea mai antipatica la inceput, adica cea mai putin simpatica, pentru ca nu era naspa, ci doar nu imi inspira asa multa simpatie ca restul.

In cele din urma e cea care ma simpatizeaza mai tare pe mine, si astfel i-a crescut cota :) , daca cineva ne gaseste simpatici e normal sa acumuleze capital de simpatie si din partea noastra. Rad in sinea mea gandindu-ma ca azi tre sa fiu fericita. sau cel putin sa bag de seama fericirea-n caz ca trece. Sau sa-i deschid poarta. Vai, dar ce mult vorbesc.

De vina-i vinu. Desi am baut juma de pahar.

In timp ce rod turta dulce ma gandesc ca asta cu fericirea e cam relativa. De pilda, intr-una dintre cele mai negre perioade din viata mea, ma simteam ca un gulag pe dinauntru, portarul cladirii de la servici, un om destept si tanar, adica nu era ramolit sau ceva, mi-a zis “Letitia, tu esti o persoana asa de bucuroasa, cum poti sa fii mereu asa de fericita?”… Eu am ramas masca. “Daca zici dumneata, fie”.

am fost bucuroasa gandindu-ma ca, fara sa fiu falsa, transmit unora asa ceva, chiar daca eu nu ma simt fericita.

interesant. poate eram un fel de oglinda-transmitzator de fericire, pe mine nu ma prea incalzea, bine ca mai imprastiam in jur.

Dupa micul deju dush lung. Dupa cateva ezitari, am decis ca ma spal si pe cap, doar e Ziua Fericirii si tre s-o intampin cum se cuvine. M-am distrat vazand cum spuma de la sampon a facut niste forme ca siluetele unui tablou baroc, vedeam o dama cu cocuri inalte si sani saltaretzi si corset, funde si pudel. Nu stiu daca ma crede cineva, dar chiar asa arata spuma.

Happy.

cu halatul de baie si cu turbanul m-am mutat in camera si am inceput sa ma mai dau pe net.

facebookul ma plictiseste tot mai tare, din fericire. ca prea mult timp pierdeam. ma mai intereseaza doar oaresce muzici faine sau pozele cu copiii prietenelor mele. asta mai ales ca ma mira sa vad cu apar fiinte noi pe lume si care seamana cu alte fiinte pe care le cunosteam bine. suna banal, dar e ceva tare interesant, miraculos de-a dreptul.

Ma tot mobilizez sa scriu ceea ce am de scris (o poveste), si sunt stresata ca tot aman si tot nu o termin, si pana nu o termin nu ma pot reapuca de lucrarea de doctorat.

cerc vicios, mi-a sarit fericirea gandindu-ma la intarzierile mele.

13.30

pranz cu colegele de apartament. suntem 4 in total. intre 23 si 27 de ani. Ma simt bine cu ele. Sunt tonice, dragute si motivate. Fiecare studiaza si isi vede de treaba. Eu doar in salturi. pe de alta parte, eu lucrez 8 ore pe zi si nu are sens sa ma plang ca nu studiez cat ele.

ca ele sunt in sesiune si alta treaba nu au decat sa stea cu burta pe carte.

Eu sunt deja mai coapta si nu ma tzine creieru sa invatz in stil ortodox. improvizez metodic, citesc, ma documentez, dar dupa scheme si timpuri enigmatice. Gandul la lenea mea mascata ma amaraste. incerc sa scriu, imi aduc computerul “de scris” din sufragerie in camera mea. mi se face somn, imi fac o cafea. buna e cafeaua.

sunt fericita. mai ales la gandul ca e buna cafeaua si fara tigara.

nu ma prea trezesc, asa ca ma intind in pat.

cu computerul “de net”. facebook, stiri, mail. plictiseala. eu ma plictisesc extrem de rar, si totusi vad ca ma paste acedia. Va trebui sa ii dau Laurei 5 euro inapoi…. sa fiu cinstita. o duminica ploioasa in care nu reusesc sa fac nimic din ce mi-am propus.

16 si ceva. inchid computerul cu plictiseli (nu am nici eu inspiratie la postat), imi amintesc de oaresce baiat care m-a lasat cu ochii-n soare (ca doar pe aia ni-i amintim, nu ve aia care ne invita la o plimbare-n zi de soare… btw imi scrie Max englezu ca ma invita la nush ce concert de-al lui vineri… ca abia asteapta sa ma auda cu vioara etc. ce fenomen e si asta. dar despre asta altadata…. cert e ca de Max nu imi place nu stiu cat deci nu ma gandesc la el).

Imi scrie o prietena italiana, tanara producatoare cinema, ca e la Berlinale si ca vrea sa intre la party-ul romanesc, daca ii pot rezolva cumva. Sms-uri la tertzi care ar avea contacte… in cele din urma se arata. ii trimit indicatiile. nici macar un raspuns sau un merci… nici nu stiu daca a intrat. nu ok. eu nu happy, se dadea cea mai buna prietena a mea la un moment dat.

naspa.

nici nu dorm, nici nu scriu, dar stau in pat si ma gandesc la ce faina o fost ziua de ieri.

cand am fost la un sanctuar-fortareata spectaculos in regiunea Piemonte, langa Torino… la o mie de metri H. Al Sfantului Arhanghel Mihail.

a se cauta pe google images “sacra di san michele”. merita vizitat macar virtual.

Si vizitandu-l eu pe Arhanghel impreuna cu alte 5 fete (2 prietene de-ale mele si 3 prietene de-ale unei prietene), m-am reincarcat cu tot felul de bunatati spirituale si materiale, dat fiind ca la intoarcere am gasit alimentara cu pricina.

Constructia e nemai pomenita, apoi e plina de istorii naturale si supranaturale.

Nush cum se face ca tot mai des am de-a face cu Arhanghelul Mihail, azi vara mi-a fost dat sa vizitez cel mai vechi sanctuar dedicat lui, Monte Santangelo sul Gargano, in sudul Italiei… e si ala ceva….

si chiar ma gandeam sa merg la anul in Normandia sa vad si Mont Saint-Michel care e diferit, dar e pe aceeasi linie cu Monte Santangelo spre Ierusalim.

Si iaca-ta mi s-a aratat inainte ocazia sa vizitez la Sacra di San Michele… ieri a fost o zi cu soare si toate fetele (femeile, ca media de varsta era ca 33 de ani) erau in forma buna si ne minuna de privelisti.

La intoarcere am trecut prin Torino unde mancat si baut + vizitat oaresice obiective turistice pe-nserate.

dar asta a fost ieri.

azi ma pandea plictisul pe la ora 17.

ca norocul am mers la bazilica Sant Ambrogio (Sfantu Ambrozie, episcopul care a fost decisiv in convertirea Sf-lui Augustin – una dintre preferatele mele ever, stil romanic Milano) de la 18 la slujba, unde m-am intalnit cu Francy (stiam ca vine si ea).

Am fost tare fericita ca lecturile si Evanghelia de azi (in ritului ambrozian, diferit un pic de cel romano-catolic) pomeneau ca omul trebuie sa se mai si odihneasca in sfanta zi de sambata (adica duminica pt noi), dar si ca trebuie sa-ti lasi inima sa se bucure si nu sa se lase amarata de tristeti, ca Dumnezeu are nostalgie de om si nu numai invers.

acum am spicuit asa babeste din ce-a fost pe-acolo.

oricum mereu se nimereste asa sa se potriveasca cu ce am io in cap si pe suflet. numiti-o sincronicitate daca vreti, dar functioneaza cu mine si ma si umple de mirare si de bucurie.

dupa slujba am condus.o pe Francy acasa, ca eu eram cu bicicleta. BTW eu cand umblu cu bicicleta sunt fericita. fara drept de apel.

am povestit. apoi m-am oprit la un magazin sa-mi iau suc de mere si lapte. Acolo erau niste tipi si se uitau la mine impresionati. Era efectul parului iesind carliontat de sub palarie, mereu cand ma aranjez asa, se produce situatia. E o imagine – o proiectie si momeala pentru barbati. Azi nu am cautat-o, dar asa o iesit.
Ma amuz copios din cauza ca ma vad din afara, detasat. Nu ma iau in serios dar imi imaginez cativa Rica Venturianoo din “O noapte Furtunoasa” de Caragiale care imi scriu:

Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii… (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ti fac aci anexata poezie:
“Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours.”

Hhahahhahaha, Angel radios! cu palarie. si apoi pe bicicleta.

Dar eu doresc chestii reale, nu fascinatii de-astea de o clipa.

Dar pana una-alta sunt fericita.

2

De-ale mele (7)

108.059 fotografii au fost înscrise la ediţia din 2010 a World Press Photo Award. Din suta asta ş-un pic de mii, au câştigat cu predilecţie cele în care apăreau morţi, răniţi, catastrofe, sărăcie, durere, mizerie. Ca o încununare, premiul cel mare l-a luat potretul unei femei afgane sluţită de talibani, semnat Jodi Bieber. Imaginea m-a dus rapid cu gândul la celebra fată afgană fotografiată în ’85 de Steve McCurry şi m-am întrebat dacă nu cumva Bieber a căutat intenţionat acest lucru. Eu aş fi făcut asta, dar, nah, eu nu sunt fotograf. În schimb sunt un privitor de fotografie care s-a săturat până peste cap să vadă numai violenţă, sărăcie şi moarte în poze şi aşteaptă cu nerăbdare epoca în care premiile WPP vor reveni imaginilor luminoase şi frumoase. Ştiu că moartea, ca şi sexu’, vinde, da’ mai ho, domnilor!

***

Şi dacă tot vorbim de presă, mai spun o dată şi aici ce am tot zis în ultima vreme în diverse locuri: aş fi vrut să citesc un interviu cu F. Hamadi, femeia poliţist care i-a confiscat marfa şi l-a umilit pe tânărul tunisian care şi-a dat foc la sfârşitul anului trecut. Nu de alta, dar de la gestul ei a început practic revoluţia în Tunisia, care mai apoi a avut efect de domino în zonă. Da’ nimeni nimic. Niciun ziarist, fie el de liga întâi, precum Christiane Amanpour, sau a doua, nu s-a ostenit să o caute pe femeia asta şi să vadă cum vede ea toată povestea pe care a declanşat-o. Presă de plict.

***

Aş vrea să fac o nebunie şi să mă mut. De tura asta în Corsica. Partea proastă sunt sentimentele ăstea de responsabilitate vizavi de maică-mea şi de ataşament faţă de casa în care am crescut, sentimente care mă ţin pe loc. Deocamdată. (Faine scuze îmi găsesc pentru comoditate şi lipsa mea de curaj, nu? 🙂 )

***

Mă enervează de moarte corectitudinea politică şi feminismul. Am mai zis asta oare?

***

De ziua mea îmi voi face cadou un tatuaj. Mă gândesc la chestia asta de ani întregi şi niciodată nu m-am hotărât unde anume. Acum ştiu: la încheietura mâinii. Ce nu ştiu e CE fel de tatuaj. Ideea e să fie amuzant, nu mare şi nu neapărat negru. Mie îmi sunt simpatice astea, spre exemplu, sau ăsta, sau unu din ăştia doi. V-aţi făcut o idee? Ei, atunci poftiţi şi faceţi propuneri, căci dacă nu găsesc unul care să mă farmece rămân fără.

***

Când eram mică şi făceam prostii mari, maică-mea mă altoia cu coada lingurii de lemn. Asta până m-am prins că pot alerga în jurul mesei şi scăpa de pedeapsă. Alerga ea ce alerga după mine, dar după trei-patru ture o bufnea râsul şi mă lăsa în pace. Nu am sechele din acest motiv şi sunt convinsă că, dacă aş avea copii, le-aş mai trage şi eu câte una peste fund. În ziua de azi, asta m-ar face o mamă rea şi numa’ bună de pus la zid? Probabil…

***
Dacă ar fi după mintea mea, aş construi la Cluj un muzeu în cinstea lui Emil Racoviţă. Mi-l închipui ca pe un iglu imens din sticlă în care să troneze reproducerea în mărime naturală a vasului Belgica, prinsă între gheţuri. Spun reproducere pentru că nu cred că norvegienii mai au originalul, dar dacă l-ar avea, aş face pe dracu-n patru să-l cumpăr de la ei şi să-l aduc aici. Şi bineînţeles că lumea ar avea voie să urce pe ea ca să vadă cabina în care a stat Racoviţă şi alte cele.

Muzeul ar conţine, pe lângă obiectele personale ale savantului, filme documentare şi clasicul magazin de suveniruri, şi mai multe exemplare împăiate de păsări antarctice şi pinguini pe care Racoviţă le-a studiat. Şi, evident, scheletul sau corpul împăiat al unei balene cu cioc, că doar el a descoperit-o. Din păcate, la Cluj lucrurile nu se întâmplă după mintea mea…

***

Şi, la final, nişte muzici.

15

Nimic înălţător, doar o rochie

nu putem depasi momentul cu al doilea pact cu letitia? ca as mai citi ceva, îmi zicea azi pe la prânz un prieten pe mess. I-am răspuns iniţial că deocamdată nu, dar pe urmă întrebarea lui mi s-a tot învârtit în cap şi m-a făcut să mă simt al naibii de vinovată că nu am mai scris nimic de ceva vreme. Nu că aş sta eu la cheremul lui, dar nah, cititorul nostru’, stăpânu’ nostru’! Mă-nclin şi fac ce zice.

Partea proastă e că deşi am vrut zilele astea să scriu, nu am avut despre ce. Nu mi s-a întâmplat nimic care să merite a fi notat, nu m-am gândit la nimic demn de consemnat, nu am văzut, citit, auzit ceva memorabil. Zilele au curs banale şi cuminţi, cu unele mici izbucniri de vanitate şi frustrări acumulate în timp, dar cam atât. Deşi, ca să fiu cinstită până la capăt, ceva tot puteam zice. Spre exemplu puteam mărturisi că am realizat la un moment dat că urăsc din toţi rărunchii o anumită persoană.

În acest punct al discuţiei nu contează motivul pentru care o urăsc, dar cert e că e o ură îndreptăţită. La început, când am concretizat sentimentul, m-am simţit prost. Mi-era mie ruşine de mine şi vroiam să fac tot ce se poate ca ura să dispară. După care mi-am zis: De ce? De ce să nu urăsc aşa cum se urăşte? De ce să îmi reprim acest sentiment la fel de viu ca oricare altul? Numai de dragul convenienţelor şi a faptului că nu e frumos să urăşti? N-o fi frumos, dar e sănătos. Te face să simţi că trăieşti. Oricum nu trebuie să fim toţi buni şi de treabă, nu? Aşa că am decis să nu mai îmi fac mustrări de conştiinţă şi să urăsc cât o fi să fie.

În rest, după cum spuneam, viaţa a decurs normal. Am scris un text pentru revista cu care se pare că voi colabora, a ieşit quite ok cred, m-am gândit ce rochie aş fi dacă aş fi o rochie, m-am uitat la nişte filme, am mai tricotat o căciulă, am făcut tartă de mere, am fost la coafor să-mi vopsesc părul şi mi-am aspirat laptopul. Asta cu laptopul am făcut-o după ce am primit indicaţii preţioase pe facebook de la nişte domni foarte de treabă şi pricepuţi. Problema era că dragul de Merlin se încingea de numa’ şi începea să sune precum un vinil zgâriat. Dar aspiratul a rezolvat situaţia şi suntem din nou sănătoşi şi guralivi.

Şi uite-aşa, în 2.100 de semne uşor forţate, am depăşit şi momentul cu al doilea pact cu letiţia. Se poate scrie ceva şi despre nimic, după cum se vede. Iar înainte de a încheia bănuiesc că vreţi să vedeţi ce rochie aş fi dacă aş fi o rochie. Mi-a luat vreo două zile să o aleg, dar până la urmă am găsit-o. E din ultima colecţie semnată Ingrid Vlasov şi în 100 de ani nu-mi închipuiam că o să-mi placă vreo chestie făcută de ea. Dar, sincer, colecţia e chiar făinuţă. Iar rochia asta, deşi nu e cea mai frumoasă rochie din lume, e exact ce mi-ar plăcea mie să fiu: relaxată, versatilă şi sofisticat de simplă. Iat-o:

(Bine de ştiut: Jocul cu rochia e ideea Cristinei Bazavan de la Tabu)



11

Al doilea pact cu Letiţia

Nu că primul s-ar fi încheiat sau aş fi mişcat ceva la el. Nici vorbă. N-am scris un rând la cartea cu pricina şi azi-mâine se termină anu’. Da’ cum Leti are mai nou tot felul de idei, eu fiind în lipsă de alte activităţi sunt de acord cu tot ce zice. Aşa că din această lună intră în vigoare cel de-al doilea pact cu dumneaei, pact care zice aşa: În fiecare 13 ale lunii avem obligaţia de a fi fericite. Dacă nu ne iese faza cu fericirea, vom pune în puşculiţa celeilalte câte 5 euro. 😀

Nu mă întrebaţi de ce toate pacturile noastre au pedepse financiare, că nu am un răspuns. Poate pentru că suntem amândouă materialiste, sau poate pentru că vrem să ne îmbogăţim peste noapte şi nu ştim cum. Cert e că tragem pielea de pe noi cât putem. Dar nu am de gând să treacă ziua de 13 fără să fiu fericită. Motive îmi voi găsi, sper.

În altă ordine de idei, la începutul acestei luni am decis să închei pentru o perioadă lungă de timp capitolul “bărbaţi”. Iar asta înseamnă că nu mai tânjesc după ei, nu mai discut, nu mai scriu despre, nu mai caut, nu mai reactivez vechi iubiri etc etc etc. Asta nu înseamnă că am trecut la capitolul “femei”, ci doar că pur şi simplu nu îmi mai doresc să fiu cu cineva. Am alte priorităţi. Nu le ştiu încă, da’ le caut. 😀

Iar dacă aveţi de gând să-mi spuneţi că de-aia am luat decizia asta pentru că strugurii sunt acri, ei bine nu de-aia, ci pentru că m-am plictisit de acest subiect şi nu mai am niciun elan pionieresc în ce-l priveşte. Exemplarele masculine sunt cam de plict şi mi-e din ce în ce mai lene să străbat lungul drum în a găsi unul bun. Dar, evident, puteţi crede ce doriţi că mi-e totuna.

Şi da, am revenit pe Facebook pentru că sunt slabă de înger şi vroiam neapărat să văd pozele de la Clujeanul pe care auzisem că le-a pus lumea. Dar motivul pe care îl bag în faţă e că vroiam să fac un articol despre comunitatea clujeană de pe FB. Sună mai profi, nu? 😀