Blogul Licuricei

Pe lângă serialele de pe vplay.ro, săptămâna astea m-am uitat la mai multe lung metraje, pe care le tot amânasem din lipsă de chef. Primul dintre ele – You Will Meet a Tall Dark Stranger, al lui Woody Allen – m-a tare binedispus, deşi nu e ceea ce se numeşte o comedie. E ciudat totuşi că, de la Match Point încoace, îmi plac filmele ochelaristului care mă enerva de moarte mai demult. Nu-i puteam suferi stilul deloc, da’ deloc. Iar el ca fiinţă umană şi acum mă scoate din sărite, sinceră să fiu.

De vreo cinci ani însă, filmele lui Allen, banale şi şterse dacă le-ar povesti probabil altcineva, mi se par delicioase în simplitatea lor. Iar cel pe care tocmai l-am văzut mi-a dat o stare de bine şi de acasă, cumva. Poate şi pentru că începe cu citatul din Shakespeare pe care mi-l alesesem drept motto pe vremea când aveam cont pe Facebook: Life is a tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing. E un detaliu aparent neimportant, dar care mie se vede că mi-a deschis acele canale receptive care au rezonat perfect cu imaginile şi mesajul de pe ecran. Straniu, până la urmă, de la ce ajunge să-ţi placă sau nu un film.

M-am uitat apoi la Pelíšky, un film cehesc din ’99, care are cam aceeaşi construcţie scenaristică precum ultimele filme ale lui Woody Allen: se ia un grup de oameni obişnuiţi şi li se urmăreşte viaţa deloc ieşită din comun. De fapt, cred că mai degrabă Allen a împrumutat stilul cehilor şi nu invers. Mai văzusem Pelíšky (Cosy Dens în engleză) în urmă cu câţiva ani, dar mi-a fost readus în atenţie acum vreo trei zile.

E povestea dulce-amară a două familii de cehi din suburbiile Pragăi, a căror viaţă e surprinsă pe parcursul a câtorva luni, între Crăciunul din ’67 şi invazia sovietică din august ’68. Urmărind micro-universul lor minunat conturat regizorial, am realizat înc-odată de ce nu-mi plac filmele româneşti care au referinţe spre perioada comunistă: spre deosebire de ale cehilor, ale noastre mi se par, în cea mai mare parte, greoaie, încrâncenate, fără o anumită eleganţă şi fineţe a ridicolului şi lipsite de umor inteligent. Pe scurt, nu curg frumos. Pelíšky e însă o delicatesă. Trust me.

A urmat The King’s Speech, care m-a uns pe suflet. Era exact ce vroiam să văd. I-aş da Oscarul cu ochii închişi, fără să stau să mă gândesc o secundă la fraţii Coehn şi al lor True Grit, care mi se par oricum supraevaluaţi. The King’s Speech are acea savoare a personajelor şi a tăcerilor dintre replici pe care numai în cinematografia britanică o găseşti. Nu ştiu cum se face, dar la ei inclusiv pereţii vorbesc şi au o poveste de spus.

Câte despre greuceni – Colin Firth, Geoffrey Rush şi Helena Bonahm Carter, nu pot spune decât că joacă impecabil, fără derapaje, zgârieturi pe urechi sau falsităţi. Un singur personaj nu m-a convins şi mi s-a părut caricatural: Timothy Spall în rolul lui Winston Churchill. Iar asta chit că Spall e unul dintre aşa-numiţi character actors foarte dragi mie, dar rolul ăsta nu i-a ieşit. În rest, The King’s Speech e perfect.

Ultimul văzut a fost The Tourist. Nu mi-a displăcut, dar ceva în el nu a puşcat cum trebuia. Am stat să mă gândesc ce, cu atât mai mult cu cât avea în distribuţie doi dintre preferaţii mei: Paul Bettany şi Johnny Depp. În timp ce-l urmăream aveam senzaţia stranie că regizorul cu nume alambicat, Florian Henckel von Donnersmark, a încercat cumva să refacă atmosfera filmelor din anii ’50-’60, dar din varii motive nu i-a ieşit.

Replicile sunt pe alocuri la fel de stranii precum cele din Charade, de exemplu, personajul lui Depp seamănă destul de mult cu cele jucate de Cary Grant, Jolie încearcă să preia ceva din femeile misterioase şi elegante ale acelor filme, muzica nu era nici ea departe de timpurile cu pricina… şi totuşi filmul este un fel de eşec. Ceva nu se leagă în el. Probabil chestie de chimie între actori. Păcat de munca şi banii investiţi. Şi de rochiile Angelinei. 🙂

Astea fuseră. Mi-am mai pregătit de văzut The Unbearable Lightness of Being, făcut în ’88 după romanul lui Kundera, un scriitor care îmi displace, între noi fie vorba, dar cum în film joacă Daniel Day Lewis vreau să-i dau poveştii o şansă. Mă tot îndemn să mă apuc de el, dar tot amân momentul. Chiar nu-l sufăr pe Kundera. Când va fi să-l văd, vă anunţ. Asta în caz că vă interesează.

PS: În căutarea mea după filme noi, am dat peste trailerul de la The Conspirator, ce se va lansa în aprilie. Este povestea primei femei condamnate şi executate de guvernul federal al Statelor Unite ale Americii, Mary Surratt, acuzată că ar fi luat parte la complotul ce a avut drept rezultat asasinarea lui Abraham Lincoln.

Bonus trailerul de la filmul cu pricina.