9

De-ale mele (6)

Spre sfârşitul anului trecut, Biblioteca Central Universitară (BCU) din Cluj organizase un concurs de proiecte pentru noul depozit de cărţi cu acces liber la raft. S-au depus peste 100 de proiecte, care mai apoi au fost afişate pe holurile BCU. Într-o zi, m-am luat şi m-am dus să le văd. Extrem de puţine mi-au plăcut, printre acestea numărându-se unul în care clădirea avea formă de carte, aşezată pe cotor şi cu paginile în vânt. Simpatic concept, deşi oarecum previzibil.

Dar cel la care mă gândesc şi azi cu zâmbetul pe buze e al unei arhitecte care a aşezat în sălile de lectură covoare persane (!!). Spuneţi voi dacă nu e simpatică treaba asta? Uitându-mă la proiect aveam senzaţia că mă aflu în Casa Înţelepciunii din Bagdadul dinastiei abbaside, printre cărturarii musulmani şi, în acelaşi timp, că sunt parte dintr-o imensă pagină de manuscris cu miniaturi desenate de călugării iezuiţi. Ciudat sentiment. Mi-a tihnit şi am decis că, dacă ar fi după mine, aşa mi-ar plăcea să arate noua bibliotecă.

***

Când sunt lipsită de inspiraţie, mă dau pe tot felul de bloguri de femei să văd ce le mai trece prin mintiucă. Asta include şi blogurile celor care lucrează la diferite reviste glossy de pe la noi. În periplul meu am constatat următoarea chestie: tipele astea de care zic sunt, aproape toate, o combinaţie cu iz mioritic de Bridget Jones şi Carrie Bradshaw. Ai zice că sunt trase la indigo.

Nu au iubit şi uneori plâng şi se plâng pe rupte, sunt fascinate de modă şi de tot felul de mondenităţi, au lectura şi filmul literă de lege, sunt înconjurate de prietene şi prieteni faini, care le fac tot felul de surprize ce le mai colorează viaţa. La asta se mai adaugă, în unele cazuri, câte o pisică sau motan cu nume simpatic. Ăsta să fie noul trend în materie de femei blogger? Bag sama că da. Şi, nu ştiu cum se face, dar parcă nu-s deloc departe de ele. Cam de plict…

***

La începutul săptămânii, dimineaţa pe la 10.00, au sunat la poarta noastră doi poliţişti comunitari. Motivul? Să ne dăm jos zăpada de pe casă pentru că există riscul să le pice în cap trecătorilor. M-am uitat eu la ce îmi arătau ei, dar nu era deloc pe partea mea de casă, ci pe a vecinului, care oricum nu locuieşte aici. Le-am zis “Ok, încerc să rezolv”, iar după ce au plecat am pus un prieten mai înalt ca mine să dea zăpada jos cu chestie lungă, de lemn. Nu a reuşit nicicum. Cum cheie de la podul vecinilor nu am ca să fi încercat de acolo, l-am sunat pe vecin la telefon de câteva ori. Nu am dat de el, aşa că am lasat-o baltă.

A doua zi iar m-am trezit cu poliţiştii la poartă. Le-am explicat tot demersul, mi-au zis “Mai încercaţi”. Mi s-a părut stupid, aşa că nu am mai încercat nimic. A treia zi, iar au venit. Cu textul că şeful lor le-a dat instrucţiuni să identifice locatarii şi să dea amenzi tuturor. WTF? De ce să-mi dea mie amendă pentru zăpada altuia? După ce că oraşul arată cum arată, cu trotuare pline de gheaţă şi mizerie pe lângă bordură, ei se leagă de mine? Mi-a sărit muştarul şi le-am explicat că nu mă interesează piticii şefului lor şi să facă bine să îl sune ei pe vecin să rezolve. Au plecat şi nu au mai venit. Sunt curioasă dacă totuşi mă amendează.

***

În acelaşi registru, prietenul meu Edi s-a luat de poliţiştii comunitari care blochează maşinile. Hai că devine amuzant. 😀

***

Şi nişte muzici, să ne mai înveselim:

5

De pe marele ecran pe laptopul meu

Pe lângă serialele de pe vplay.ro, săptămâna astea m-am uitat la mai multe lung metraje, pe care le tot amânasem din lipsă de chef. Primul dintre ele – You Will Meet a Tall Dark Stranger, al lui Woody Allen – m-a tare binedispus, deşi nu e ceea ce se numeşte o comedie. E ciudat totuşi că, de la Match Point încoace, îmi plac filmele ochelaristului care mă enerva de moarte mai demult. Nu-i puteam suferi stilul deloc, da’ deloc. Iar el ca fiinţă umană şi acum mă scoate din sărite, sinceră să fiu.

De vreo cinci ani însă, filmele lui Allen, banale şi şterse dacă le-ar povesti probabil altcineva, mi se par delicioase în simplitatea lor. Iar cel pe care tocmai l-am văzut mi-a dat o stare de bine şi de acasă, cumva. Poate şi pentru că începe cu citatul din Shakespeare pe care mi-l alesesem drept motto pe vremea când aveam cont pe Facebook: Life is a tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing. E un detaliu aparent neimportant, dar care mie se vede că mi-a deschis acele canale receptive care au rezonat perfect cu imaginile şi mesajul de pe ecran. Straniu, până la urmă, de la ce ajunge să-ţi placă sau nu un film.

M-am uitat apoi la Pelíšky, un film cehesc din ’99, care are cam aceeaşi construcţie scenaristică precum ultimele filme ale lui Woody Allen: se ia un grup de oameni obişnuiţi şi li se urmăreşte viaţa deloc ieşită din comun. De fapt, cred că mai degrabă Allen a împrumutat stilul cehilor şi nu invers. Mai văzusem Pelíšky (Cosy Dens în engleză) în urmă cu câţiva ani, dar mi-a fost readus în atenţie acum vreo trei zile.

E povestea dulce-amară a două familii de cehi din suburbiile Pragăi, a căror viaţă e surprinsă pe parcursul a câtorva luni, între Crăciunul din ’67 şi invazia sovietică din august ’68. Urmărind micro-universul lor minunat conturat regizorial, am realizat înc-odată de ce nu-mi plac filmele româneşti care au referinţe spre perioada comunistă: spre deosebire de ale cehilor, ale noastre mi se par, în cea mai mare parte, greoaie, încrâncenate, fără o anumită eleganţă şi fineţe a ridicolului şi lipsite de umor inteligent. Pe scurt, nu curg frumos. Pelíšky e însă o delicatesă. Trust me.

A urmat The King’s Speech, care m-a uns pe suflet. Era exact ce vroiam să văd. I-aş da Oscarul cu ochii închişi, fără să stau să mă gândesc o secundă la fraţii Coehn şi al lor True Grit, care mi se par oricum supraevaluaţi. The King’s Speech are acea savoare a personajelor şi a tăcerilor dintre replici pe care numai în cinematografia britanică o găseşti. Nu ştiu cum se face, dar la ei inclusiv pereţii vorbesc şi au o poveste de spus.

Câte despre greuceni – Colin Firth, Geoffrey Rush şi Helena Bonahm Carter, nu pot spune decât că joacă impecabil, fără derapaje, zgârieturi pe urechi sau falsităţi. Un singur personaj nu m-a convins şi mi s-a părut caricatural: Timothy Spall în rolul lui Winston Churchill. Iar asta chit că Spall e unul dintre aşa-numiţi character actors foarte dragi mie, dar rolul ăsta nu i-a ieşit. În rest, The King’s Speech e perfect.

Ultimul văzut a fost The Tourist. Nu mi-a displăcut, dar ceva în el nu a puşcat cum trebuia. Am stat să mă gândesc ce, cu atât mai mult cu cât avea în distribuţie doi dintre preferaţii mei: Paul Bettany şi Johnny Depp. În timp ce-l urmăream aveam senzaţia stranie că regizorul cu nume alambicat, Florian Henckel von Donnersmark, a încercat cumva să refacă atmosfera filmelor din anii ’50-’60, dar din varii motive nu i-a ieşit.

Replicile sunt pe alocuri la fel de stranii precum cele din Charade, de exemplu, personajul lui Depp seamănă destul de mult cu cele jucate de Cary Grant, Jolie încearcă să preia ceva din femeile misterioase şi elegante ale acelor filme, muzica nu era nici ea departe de timpurile cu pricina… şi totuşi filmul este un fel de eşec. Ceva nu se leagă în el. Probabil chestie de chimie între actori. Păcat de munca şi banii investiţi. Şi de rochiile Angelinei. 🙂

Astea fuseră. Mi-am mai pregătit de văzut The Unbearable Lightness of Being, făcut în ’88 după romanul lui Kundera, un scriitor care îmi displace, între noi fie vorba, dar cum în film joacă Daniel Day Lewis vreau să-i dau poveştii o şansă. Mă tot îndemn să mă apuc de el, dar tot amân momentul. Chiar nu-l sufăr pe Kundera. Când va fi să-l văd, vă anunţ. Asta în caz că vă interesează.

PS: În căutarea mea după filme noi, am dat peste trailerul de la The Conspirator, ce se va lansa în aprilie. Este povestea primei femei condamnate şi executate de guvernul federal al Statelor Unite ale Americii, Mary Surratt, acuzată că ar fi luat parte la complotul ce a avut drept rezultat asasinarea lui Abraham Lincoln.

Văzând trailerul, mi-am amintit că acum vreun an, o tipă care avea o adresă de mail cu acest nume mi-a lăsat un comentariu pe blog în legătură cu un anumit personaj din viaţa ei şi, pare-se, şi din a mea. Am cerut nişte lămuriri atunci, dar nu le-am primit. Le mai cer o dată, pentru că sunt în continuare curioasă să ştiu de cine vorbeşte. So, dacă mă mai citeşti, dragă Mary Surratt, te rog răspunde-mi la ce te-am întrebat. Foarte mulţumesc. 🙂

Bonus trailerul de la filmul cu pricina.

18

Nervi de nervi

Am o stare de nervi cumplită DIN CAUZA TÂMPENIEI NUMITE FACEBOOK!!!!!! Acum o lună mi-am dezactivat contul, urmând toţi paşii pe care deştepţii lui Zuckerberg spun că trebuie urmaţi. Nu am umblat DELOC, da’ DELOC la cont, pentru că instrucţiunile spuneau că dacă nu intri două săptămâni dispare cu totul. E delete, cu alte cuvinte.

Astăzi am vrut să mă conving că nu mai există şi, surpriză!, E TOT ACOLO!!! Este intact, cu poze, texte, friends şi, culmea, cu modelul de profil nou PE CARE NU L-AM VRUT NICIODATĂ!!! Îmi vine să-i sparg faţa tâmpitului de Zuckerberg care mă obligă să rămân într-un sistem din care NU VREAU să mai fac parte! Am nişte draci incredibili!! Mă scoate din minţi ideea că nu pot să depind de imaginea mea cum vreau eu!

So, care ştiţi cum pot scăpa DEFINITIV de pagina de Facebook, vă rog din suflet anunţaţi-mă!

10

De-ale mele (5)

De când cu revolta în Tunisia, mă întreb câţi dintre românii care au mers acolo în vacanţă ştiau că ţară e condusă de un dictator. Şi dacă nu ştiau şi ar fi aflat înainte de a-şi plăti biletele de vacanţă, s-ar mai fi dus? Ştiu că răspunsul poate fi “Păi, de ce să nu meargă, că doar şi în Cuba se duc?”, dar mie mi se par două situaţii total diferite. Sau aberez?

***

După fix un an de stat acasă, acum aflu şi eu din ziare că, dacă eram într-o ţară vestică, puteam primi pe toată perioada asta 50-80% din salariu. Aş fi fost clar mult mai relaxată aşa, deşi nici cum mi-am petrecut eu ultimele 12 luni nu a fost chiar rău. Oricum, bag sama că numai eu şi managerii de top îşi permit ani sabatici. Are dreptate maică-mea când zice că niciodată nu am ştiut să joc în liga mea şi m-am ţinut mai bună decât sunt. 🙂

***

Mi-am amintit recent cum, în urmă cu vreo opt ani, maică-mea a fost uitată câteva ore în sala de operaţie după ce a suferit o intervenţie laparoscopică la colecist. Era vară, a intrat în operaţie pe la 16.00 şi când s-a întunecat afară, adică după 21.00, femeile de serviciu şi-au dat seama că ea era încă în sala de operaţii în care ele tocmai vroiau să spele pe jos. Eu n-am ştiut de operaţie şi nici nu eram acolo, ci în vacanţă în străinătate, pentru că mama s-a gândit să facă chestia asta fără ca să-mi spună, chipurile să nu mă sperie şi să nu-mi fac griji. Aşa că a stat uitată sub un cearşaf. Creepy!

***

Niciodată nu am să înţeleg de ce faptul că Google schimbă logo-ul cu diferite ocazii şi aniversări e o ştire pentru presă. It’s lame!

***

Am o relaţie ciudată cu ceaţa. Am observat asta în timp. În loc să mă ţină în casă, cum ar fi probabil normal, mă face să-mi doresc să fiu în locuri colorate şi pline de viaţă, mai exact la cumpărături. Aşa se face că ieri, când ceaţa era deasă şi lăptoasă, m-am dat peste cap să găsesc pe cineva dornic să vină cu mine prin magazine, ca să fie şi mai amuzant. N-a fost simplu să găsesc, dar într-un final am izbândit. Şi m-am ales cu o carte şi o brăţară. Bună şi ceaţa asta la ceva! 🙂

***

Letiţia m-a întrebat zilele trecute cu ce personaj istoric mi-ar fi plăcut să corespondez. Habar nu am de ce, primul nume care mi-a venit pe buze a fost mareşalul Rommel. E uşor psihanalizabilă chestia asta, bănuiesc. Cert e că nici acum nu aş zice alt nume şi e clar că de Rommel m-aş fi putut îndrăgosti cu uşurinţă la orice oră din zi şi din noapte. Şi nu doar pentru că era Scorpion şi bărbaţii din zodia asta îmi pun mie capăt. 😀

***

Am aflat într-un final de ce fotbalul nu are succes la americani. Explicaţia mi-a dat-o un prieten care locuieşte de câţiva ani în State şi care, la rândul lui, a primit-o de la un ziarist de acolo. Mă rog, e destul de logic motivul şi nu i-ar fi luat mult să îşi dea singur seama de el. Sau ele, că sunt două. Primul, pentru că pe parcursul unei reprize de fotbal nu se pot băga suficient de des reclame. Sunt 45 de minute moarte, iar pe americani se pare că i-ai cam pierdut la asta. Al doilea motiv, de departe cel mai tare şi fascinant, e acela că americanii nu concep că un joc se poate termina la egalitate. La ei cineva trebuie să iasă câştigător, altfel nu are niciun rost totul. Şi aşa se explică multe, nu?

***

Iana face o cercetare ştiinţifică pe, citez, “liniile teoriei comunicării şcoală semiotică, şcoală proces, modelul Shannon şi Weaver” (ceea ce mie nu-mi zice nimic, da’ nimic!) şi cu această ocazie a aflat că, potrivit lui Eco, avem Limba Perfectă, Limba Mamă, Limba Edenică, Limba Magică şi Limba Secretă. Nu ştiu dacă e aşa, dar cu siguranţă eu vorbesc doar una dintre ele şi nici aia ca lumea întotdeauna.

***

Mi-a picat cu tronc piesa asta:

19

Jocul de duminică

Astăzi am jucat şotron. M-a lovit cheful de cu dimineaţă, brusc şi dintr-odată, aşa că am luat creta de la tabla din bucătărie pe care ne lăsăm mesaje, m-am dus în curte şi pe dalele de cărămidă roşie am desenat rapid omuleţul alb cu numere. Vi-l mai aduceţi aminte? Cel cu mâinile numerotate 4 şi 5, gâtul 6 şi capul 7-8? Extrem de simpatic, de altfel. L-am făcut măricel, închipuindu-mi că-i fac faţă, dat fiind că nu sunt tocmai o fetiţă de clasa a IV-a. După ce l-am desenat, am căutat bucata de rocă pe care mi-a adus-o Lorand din Ţara de Foc şi am început jocul.

Tre’ să recunosc că nu mi-a fost deloc uşor. Până la 4 şi 5 a mers cum a mers, dar când am ajuns la 6, 7, 8 a început să-mi sară inima din piept şi să-mi tremure picioarele. Zău, la vârsta asta, săritul într-un picior atâta vreme şi aplecatul după piatră, tot într-un picior, nu mai sunt chiar floare la ureche. Aproape că îţi scuipi plămânii înainte de a termina şotronul. Şi evident că am ciolit. Nu la sărit, ci la aruncatul pietrei. Nu am nimerit de fiecare dată pătrăţelul cu pricina, a mai căzut piatra şi pe lângă, dar cum nu m-a văzut nimeni, n-am mai repetat aruncatul, ci am sărit ca şi când picase unde trebuia. Shame on me!! 😀

Oricum, mi-a părut tare rău că nu a fost nimeni care să joace şotron cu mine şi care să nu mă lase că ciolesc. Doar maică-mea ce se mai uita la mine de pe terasă şi zicea, neştiind dacă să râdă sau să plângă, “Doamne, Laura, ai dat în mintea copiilor! Femeie serioasă eşti tu?”. Păi, da, sunt femeie şi sunt serioasă, doar că uneori am chef să mai copilăresc. Cred că din cauza asta mi-am cumpărat şi coardă acum vreun an. Are mânere din lemn, colorate, unul sub formă de iepure şi celălalt de morcov şi e amuzantă, în felul ei. Din când în când o iau şi mai sar prin casă cu ea. Nu în ideea de a face sport, că nu sunt genul, ci pentru că mă ia pur şi simplu dorul de sărit coarda.

Aşa după cum uneori mă loveşte dorul să mă dau în leagăn sau să joc elastic. Cu leagănul e o poveste întreagă. Începe la Dumbrăveni, într-o vară, în curtea imensei case de peste drum de tata-tân, în care trona un nuc pe cât de bătrân, pe atât de impozant. Casa respectivă fusese a morarului oraşului, Mohan îl chema (nu ştiu sigur dacă era armean sau sas), dar comuniştii o naţionalizaseră, aşa că acum era împărţită la mai multe familii.

Nucul din curte ajunsese astfel al nimănui şi al tuturor totodată. Odată cu el şi leagănul din lemn şi funie groasă, care atârna parcă de când lumea de una dintre cele mai groase crengi. Pentru mine, leagănul ăla era cel mai frumos şi perfect loc de pe pământ. Primul meu drum dimineaţa şi ultimul seara era la leagăn. Dacă s-ar fi putut, nu m-aş fi dat jos din el niciodată. Mă îndrăgostisem atât de tare de el încât luni întregi i-am bătut pe ai mei la cap să-mi pună un leagăn fix ca ăla în casă.

Găsisem şi locul unde putea fi prins: în rama de sus de la uşa camerei mele, uşă care are peste doi metri înălţime. Maică-mea poate mi-ar fi făcut hatârul, dar taică-meu s-a opus întotdeauna fiţelor mele de copil numindu-le “prostii”, aşa că am rămas fără leagăn. Mi-am promis atunci însă că, în momentul în care casa va fi numai şi numai a mea, indiferent cât de bătrână voi fi, voi monta un leagăn în rama de la uşă. Şi voi face asta!

Până va fi să fie nu-mi rămâne decât să sar coarda sau să joc şotron şi elastic. De fapt, nu sunt sigură dacă mai ţin minte toate regulile şi modul în care se joacă elastic (când ajunge elasticul sub braţ, spre exemplu, nu-mi amintesc exact cum trebuie sărit), dar cred că din câteva încercări i-aş da de cap. Doar că pentru jucat elastic trebuie să fim trei fete-femei. So, care dintre voi aveţi chef de elastic, daţi-mi de ştire. Mă bag. 🙂

PS: În timp ce scriam mă gândeam că ar fi tare fain dacă ar exista nişte centre asemănătoare celor de fitness, dar în care femeile să joace şotron, elastic şi alte treburi din astea copilăroase. La urma urmei, sunt şi ăstea un fel de sport de întreţinere, nu? Plus că au avantajul că nu doar transpiri pe rupte, ci te şi distrezi când le faci (spre exemplu, ar putea merge mamele cu fetiţe cu tot şi s-ar juca-antrena împreună).

18

Definitiv

Astăzi mi-am dat seama că, indiferent cât m-a înrăit şi cinicizat* emoţional viaţa asta, eu încă mai cred cu tărie că am un suflet pereche. Sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, va veni la mine, mă va lua în braţe şi îmi va spune: “Te-am căutat de când mă ştiu şi, în sfârşit, te-am găsit! De-acum nu-ţi mai dau drumul!”. Şi da, ideal ar fi să vină cât mai repede, ca să mai prindem puţin timp pentru noi înainte de sfârşitul lumii. 🙂

* ştiu că, practic, nu există verbul ăsta, dar exprimă la fix ce vreau să spun, aşa că ar trebui omologat.

11

Curiozitate

Pentru că am avut recent o discuţie pe tema clipului de mai jos, aş vrea să ştiu cum vă face pe voi să vă simţiţi această reclamă la Dacia Duster.

28

Răul din mine

Uneori am o senzaţie grozavă cum că ceva rău se întâmplă. Stomacul mi se face ghem şi-mi urcă până în gât, în urechi îmi pulsează zeci de timpane şi toţi muşchii încep să mă doară. În acelaşi timp intru într-o stare de agitaţie cumplită – încep să nu am stare, să vreau să merg undeva şi să nu ştiu unde, să vorbesc cu cineva despre ceva şi să nu ştiu cu cine şi despre ce.

Chestia asta o păţesc de când mă ştiu şi debutează când mă aştept mai puţin şi indiferent unde mă aflu – pe stradă, acasă, în cafenea, la film… Astăzi m-a apucat în timp ce eram la ceainăria din Palatul Rhédey. Stăteam liniştită în faţa unei căni cu ceai alb şi citeam Eroare judiciară, carte primită cadou de la Cătălin Tolontan de Crăciun (nu suntem prieteni, ci a avut pe blog ceva campanie de dat cărţi), când  am simţit dintr-odată că vine peste mine apocalipsa or cel puţin ceva de genul ăsta.

Mi-era limpede ca bună ziua că urmează să se întâmple ceva rău. Nu neapărat mie, dar ceva malefic se întâmpla cu siguranţă undeva în apropierea mea. Am lăsat cartea şi am început să dau telefoane, să inventez subiecte de discuţii cu prietenele în speranţa că uit de răul ce va să vină. După vreo juma’ de oră de stat pe telefon lucrurile au revenit la normal şi mi-am putut continua lectura.

Partea proastă e că niciodată nu am aflat dacă a avut loc totuşi ceva rău în perioada de timp în care eu am starea asta. Oricât îmi deschid urechile şi caut ştiri din intervalul ăla orar, nu găsesc răspunsuri pentru stările mele. În acelaşi timp e ciudat că senzaţia asta nu este însoţită de o stare de teamă. Nu mi-e frică practic de ce o să fie, ci am doar certitudinea că Răul se întâmplă.

E drept că am trecut şi prin atacuri de panică autentică. Asta a fost acu’ vreo opt-nouă ani, când mă trezeam din somn pe la 3.00-4.00 dimineaţa, speriată de moarte că am cancer sau SIDA. Îmi era atât de frică încât îmi urca temperatura dintr-odată, inima mă durea cumplit şi stătea să îmi sară din piept şi simţeam că nu pot respira. Ca să mă calmez, puneam mâna pe telefon şi sunam în Toronto, la un prieten care, din cauza fusului orar, era treaz la ora aia. Vorbeam vreo oră-două, vrute şi nevrute, după care reuşeam să mă culc relativ liniştită.

Atacurile astea de panică au dispărut la fel de brusc cum au şi apărut. Nu însă şi senzaţia că se va întâmpla ceva rău. Oare ăsta e semn că sunt cumva nebună?

11

Keywords

Fooooarte amuzant! 😀 Cineva a ajuns la blogul meu căutând pe Google “ce vraji exista ca sa aduci un barbat la tine“. 😀 😀 Cred că a fost extrem de dezamăgită tipa în cauză (sau tipul?) când a văzut că eu nici măcar nu ştiu să ţin un bărbat care vine singur la mine, darămite să-l mai şi aduc. 😀

Adevărul e că mă distrez tare bine ori de câte ori mă uit la modul în care dau oamenii de blogul meu. Unii, spre exemplu, vor să afle “cati ani are laura laurentiu” (41) , alţii “cate capitole are un cuib de nobili de turgheniev” (45 + epilog). Fetele vor să ştie “ce faci daca zice un baiat ca e in open relationship” (să-l laşi! nu e bun). Mai sunt şi câţiva care se întreabă dacă “disneyland merita oscarul” (nu merită pentru că NU e un film, proştilor!!!) şi care mai e “viata personala a laurei laurentiu” (e colorată, credeţi-mă pe cuvânt).

Celui care s-a interesat “ce fac şi unde merg femeile singure?” musai să îi spun că astfel de femei fac bine şi merg la biserică sau la bibliotecă pentru că sunt convinse că acolo întâlnesc bărbaţi singuri. 😀  Pentru cel/cea care vrea să ştie dacă “v-ati futut cu un negru” răspunsul este: nu, dar bănuiesc că nu e timpul pierdut, chit că mie îmi plac foarte tare bărbaţii asiatici, nu negri. Şi da, sunt perfect de acord că “a despica firul in mii de bucati sucks”, dar nu prea aş băga mâna în foc că “iubirea e o gluma” .

Altfel sunt alături de tipa căreia “prietena mi-a spus ca sunt o scorpie” şi simpatizez cu cel care a vrut să ştie “ce cadou merita o femeie ciufuta”. Sunt chiar curioasă ce cadou i-a luat până la urmă. Iar la final, trebuie să recunosc că nu ştiu sigur “cum se invata meseria de croitoreasa”, dar ştiu sigur că răspunsul la întrebarea “cu ce umbla ciprian muntele?” este unul singur: cu bicicleta!! 😀

12

De-ale mele (4)

Azi-noapte am visat că eram cu un grup de prieteni în vacanţă în apropiere de Napoli,  iar vulcanul Campi Flegrei se pregătea să erupă. Ţin minte perfect cum, în vis, în timp ce ne făceam bagajele să plecăm din zonă, în ideea că vom scăpa cu viaţă (ceea ce, sincer, mă îndoiesc că se poate în astfel de cazuri), eu mă gândeam că în casa mea de la Cluj, totul e pe curent şi că, în caz de război, cutremur sau mai ştiu eu ce ar întrerupe furnizarea cu energie electrică, nu m-aş descurca deloc. Poate ar trebui să reclădesc sobele de teracotă…

***

La cum am început anu’, bag sama că îi voi plăti Letiţiei banii pe carte. Nu de alta, da’ cam bate vântul prin sectorul “Idei” din capul meu…

***

Deschid oficial anul de boicotarea Facebook-ului. Mă enervează tot ce ţine de reţeaua de socializare a vieţii, şi mai ales faptul că vrea să bată Google. Aşa ceva e inadmisibil! I love Google!! Google e parte din copilăria mea virtuală, am crescut cu Google, nu pot accepta ca un fost inadaptat social ca şi Zuckerberg să dea la o parte istoria doar pentru că i s-a suit lui la cap că e cel mai tare din parcare. No way! This is Goooooogle!!

***

Am (re)intrat în febra tricotatului. În facultate am tricotat pe rupte, inclusiv pe bani, şi cam o dată la trei-patru ani mă reapucă dorul. Aşa că, de vreo trei săptămâni încoace am făcut vreo patru căciuli de-astea pentru prietene şi am terminat un pulover bărbătesc, început acu’ vreo cinci ani. La ăsta, după ce l-am terminat, i-am dat foc în curte, că era plin de energii negative. Acum îmi fac mie un jerseu. Nice job.

***

Se vede că 2011 e Anul Iepurelui: tocmai am aflat că trei (nu una, trei!!) prietene (şi ex-prietene) de-ale mele vor naşte în a doua jumătate a acestui an (pfuaiaiai, ce m-au mâncat degetele să scriu “vor naşte pui vii” 😀 ).

***

Orice horoscop citesc pe anul ăsta îmi spune acelaşi lucru: sentimental, 2011 e anul de maxim succes al Gemenilor single. Nu doar că se vor maturiza emoţional, da’ cică vor fi admiraţi, iubiţi, doriţi şi se vor îndrăgosti până peste urechi. Cu alte cuvinte, în 2011 voi da lovitura. Hmm… după primele cinci zile aş putea spune că au dreptate. Sunt dezirabilă, vorba lui Tudor. 😀

***

Că tot vorbim de iepuri… Nu mi-a plăcut niciodată cartea Alice în Ţara Minunilor. De când am citit-o prima oară am trăit cu impresia că Alice e schizofrenică. Sau, dacă nu ea, Lewis Carroll cu siguranţă.

***

Maică-mea a făcut ieri cele mai bune răcituri din lume. Nu ştiu cum reuşeşte, dar femeia asta găteşte aproape dumnezeieşte. Dacă era mai tânără, o puneam să-şi deschidă un restaurant.

***

Am constatat că, pentru mine, 2010 a fost anul în care am ascultat cu predilecţie muzici cântate de femei. Începând de la ale noastre Lavinia Răducanu, Maria Răducanu şi terminând cu ale lor – Caro Emerald, Pink Martini, Russian Red, Hindi Zahra, Katie Herzig sau Joanna Newsom. Bun an, din punctul ăsta de vedere.

***

Mă uit la toate filmele posibile, dar am o slăbiciune pentru western-uri, musical-uri şi desene animate. Plus filmele asiatice. Aşa că, după ce am văzut True Grit, varianta din anul ăsta cu Jeff Bridges şi Matt Damon, mi-am amintit că văzusem mai demult şi varianta veche, cu John Wayne, Robert Duvall şi Dennis Hopper. L-am căutat, l-am revăzut şi acum nu mă pot decide care din ele îmi place mai mult. N-ar trebui să se facă remake-uri pentru că îmi dau mie bătăi de cap. Da’ parcă, totuşi, cel cu John Wayne e, cumva, mai western…