Blogul Licuricei

De când cu revolta în Tunisia, mă întreb câţi dintre românii care au mers acolo în vacanţă ştiau că ţară e condusă de un dictator. Şi dacă nu ştiau şi ar fi aflat înainte de a-şi plăti biletele de vacanţă, s-ar mai fi dus? Ştiu că răspunsul poate fi „Păi, de ce să nu meargă, că doar şi în Cuba se duc?”, dar mie mi se par două situaţii total diferite. Sau aberez?

***

După fix un an de stat acasă, acum aflu şi eu din ziare că, dacă eram într-o ţară vestică, puteam primi pe toată perioada asta 50-80% din salariu. Aş fi fost clar mult mai relaxată aşa, deşi nici cum mi-am petrecut eu ultimele 12 luni nu a fost chiar rău. Oricum, bag sama că numai eu şi managerii de top îşi permit ani sabatici. Are dreptate maică-mea când zice că niciodată nu am ştiut să joc în liga mea şi m-am ţinut mai bună decât sunt. 🙂

***

Mi-am amintit recent cum, în urmă cu vreo opt ani, maică-mea a fost uitată câteva ore în sala de operaţie după ce a suferit o intervenţie laparoscopică la colecist. Era vară, a intrat în operaţie pe la 16.00 şi când s-a întunecat afară, adică după 21.00, femeile de serviciu şi-au dat seama că ea era încă în sala de operaţii în care ele tocmai vroiau să spele pe jos. Eu n-am ştiut de operaţie şi nici nu eram acolo, ci în vacanţă în străinătate, pentru că mama s-a gândit să facă chestia asta fără ca să-mi spună, chipurile să nu mă sperie şi să nu-mi fac griji. Aşa că a stat uitată sub un cearşaf. Creepy!

***

Niciodată nu am să înţeleg de ce faptul că Google schimbă logo-ul cu diferite ocazii şi aniversări e o ştire pentru presă. It’s lame!

***

Am o relaţie ciudată cu ceaţa. Am observat asta în timp. În loc să mă ţină în casă, cum ar fi probabil normal, mă face să-mi doresc să fiu în locuri colorate şi pline de viaţă, mai exact la cumpărături. Aşa se face că ieri, când ceaţa era deasă şi lăptoasă, m-am dat peste cap să găsesc pe cineva dornic să vină cu mine prin magazine, ca să fie şi mai amuzant. N-a fost simplu să găsesc, dar într-un final am izbândit. Şi m-am ales cu o carte şi o brăţară. Bună şi ceaţa asta la ceva! 🙂

***

Letiţia m-a întrebat zilele trecute cu ce personaj istoric mi-ar fi plăcut să corespondez. Habar nu am de ce, primul nume care mi-a venit pe buze a fost mareşalul Rommel. E uşor psihanalizabilă chestia asta, bănuiesc. Cert e că nici acum nu aş zice alt nume şi e clar că de Rommel m-aş fi putut îndrăgosti cu uşurinţă la orice oră din zi şi din noapte. Şi nu doar pentru că era Scorpion şi bărbaţii din zodia asta îmi pun mie capăt. 😀

***

Am aflat într-un final de ce fotbalul nu are succes la americani. Explicaţia mi-a dat-o un prieten care locuieşte de câţiva ani în State şi care, la rândul lui, a primit-o de la un ziarist de acolo. Mă rog, e destul de logic motivul şi nu i-ar fi luat mult să îşi dea singur seama de el. Sau ele, că sunt două. Primul, pentru că pe parcursul unei reprize de fotbal nu se pot băga suficient de des reclame. Sunt 45 de minute moarte, iar pe americani se pare că i-ai cam pierdut la asta. Al doilea motiv, de departe cel mai tare şi fascinant, e acela că americanii nu concep că un joc se poate termina la egalitate. La ei cineva trebuie să iasă câştigător, altfel nu are niciun rost totul. Şi aşa se explică multe, nu?

***

Iana face o cercetare ştiinţifică pe, citez, „liniile teoriei comunicării şcoală semiotică, şcoală proces, modelul Shannon şi Weaver” (ceea ce mie nu-mi zice nimic, da’ nimic!) şi cu această ocazie a aflat că, potrivit lui Eco, avem Limba Perfectă, Limba Mamă, Limba Edenică, Limba Magică şi Limba Secretă. Nu ştiu dacă e aşa, dar cu siguranţă eu vorbesc doar una dintre ele şi nici aia ca lumea întotdeauna.

***

Mi-a picat cu tronc piesa asta: