Blogul Licuricei

În caz că vă întrebaţi cum mi-am mai petrecut timpu’, trebuie să vă spun că am avut o săptămână un pic mai altfel decât restul. A început cu două zile de Viena, care au fost practic o combinaţie destul de izbutită între business şi pleasure, chiar dacă zborul cu avionul mi-a mai mâncat cinci ani din viaţă. N-am ce face, oricât m-aş strădui nu pot reveni la starea de acum 10 ani când nu-mi păsa deloc că zbor, ba chiar îmi plăcea. După lungul drum spre Bari din 2008, cu furtună, scuturări, aterizări proaste,  s-a dus toată plăcerea şi s-a instaurat frica. Nu ştiu când voi scăpa de ea, dar sper ca la un moment dat să se întâmple.

Revenind la Viena. Nu e prima oară când o vizitez, dar de fiecare dată ajung în altă parte a ei, aşa că e mereu nouă pentru mine. Îmi place, nu pot spune că nu, dar nu e locul în care aş putea trăi o viaţă. Şi nu neapărat pentru că e costisitoare financiar (sau cel puţin mie aşa mi s-a părut), ci pentru că monumentalitatea clădirilor ei nu mă inspiră deloc. Pe cât sunt de frumoase, pe atât mi se pare de austere şi reci, la polul opus de cele din Praga, care emit căldură şi boemie, chit că-s la fel de impozante.

Nici cafenelele în care am intrat (şi am intrat în câteva) nu m-au dat pe spate, ci doar m-au întors în anii ’80 ca design şi atmosferă. Or anii ăia nu sunt cei mai minunaţi ani din punct de vedere vizual pentru mine.  Dar recunosc că am mâncat foarte bine la Viena, fie că au fost fructe de mare preparate în fel şi chip, fie că au fost specialităţi vieneze precum rote bete suppe mit meerrettich creme (adică supă cremă de sfeclă roşie cu hrean). Şi da, chiar dacă nu m-aş muta acolo, eu consider Viena în continuare capitala ţării noastre de dincoace de Carpaţi. 😀

La o zi după ce am venit din Austria, am avut parte de o bucurie profesională, ca să îi spun aşa. Na, sună un pic ca şi „boală profesională”, dar e de bine, vă zic eu. Şi se traduce prin faptul că am luat o diplomă de excelenţă la Romanian PR Award 2012, competiţia care premiază campaniile PR făcute bine în ţara asta. Evident, nu eu personal am luat premiul ăsta, ci Vitrina, agenţia la care lucrez, pentru că a fost – nu-i aşa? – o muncă de echipă. Dar dat fiind că fac PR doar de un an şi jumătate, permiteţi-mi să mă bucur un pic mai mult decât trebuie de acest premiu.

Ştiu că poate au să vină unii şi au să spună „păi nu aveaţi cum să nu luaţi pentru că aţi fost singurii nominalizaţi la categoria aia”. Au dreptate în felul lor, dar nu suntem noi de vină că din 260 de proiecte juriul nu a nominaliza mai multe la „kit de presă”, secţiunea unde am câştigat. Iar dacă nu au nominalizat pentru că nu s-au înscris şi alţii la această categorie, atunci mă felicit şi mai tare că am avut intuiţia să înscriu acolo proiectul nostru cu zacusca. Fair enough? 😀

Acum că m-am dat un pic mare, pot sta liniştită şi savura noua mea carte, „Atlasul norilor” de David Mitchell. După ce o termin, vă zic ce şi cum.