Păţăşti!

Să nu credeţi că nu mi se întâmplă lucruri. Mi se întâmplă. Şi asta chit că-s prinsă până peste cap în tot felul de proiecte la job şi stau acolo până când uit de mine. Spre exemplu, acum vreo 10 zile mi s-a întâmplat să mă sune Consulul General al României la New York. Dap. Chiar el. Era în jur de 23.30 la noi, când telefonul mi-a afişat un număr de America. Am răspuns şi la capătul celălalt – consulul. Ne-am întreţinut vreo 10-15 minute, timp în care s-a dovedit un tip politicos, interesat în ce discutam şi dornic să rezolve problema apărută.

Despre ce era vorba? Despre Amitav Ghosh, ultimul scriitor de care m-am îndrăgostit eu. Poate că ştiţi deja povestea din presă. Ghosh urma să vină în octombrie în România să-şi lanseze cartea, dar a renunţat să îşi mai ridice viza de la consulatul nostru din NY după ce o tipă de acolo s-a purtat cu el execrabil. Eu am aflat asta de pe pagina de FB a editurii TAJ, cea care îi publică lui Ghosh cărţile în România şi care l-a şi invitat aici. După ce am citit, s-a aprins în minte spiritul civic (habar n-am cum) şi i-am trimis rapid un mail consulului.

I-am explicat frumos că nu mi se pare normal să fim reprezentaţi la un nivel atât de înalt de personaje lipsite de eleganţă şi tact precum acea tipă şi i-am spus că mă aştept să îi scrie lui Amitav Ghosh o scrisoare în care să-şi prezinte scuzele. Am pus şi numărul meu de telefon în mail, cumva spre veridicitatea existenţei mele. 🙂 Nu a trecut o oră de la trimiterea mailului şi omul m-a sunat, după cum spuneam. Şi-a cerut scuze pentru funcţionara cu pricina, m-a rugat să îi dau datele de contact ale editurii, mi-a spus că încearcă să rezolve situaţia şi că îl va citi pe Ghosh cu prima ocazie. 🙂

A doua zi, presa a ieşit cu povestea şi restul e istorie. Cu ce m-am ales eu din asta? Cu satisfacţia de a face o gest mic cu efecte relativ mari (consulul chiar i-a scris lui Ghosh). Şi cu mulţumiri de la Editura TAJ. Plus promisiunea de a căpăta cadou viitorul roman al lui Ghosh – “Un râu de fum”, atunci când va intra pe piaţă şi cu invitaţia de a fi oaspete de onoare la o eventuală vizită a scriitorului indian. Nu sună chiar rău. 🙂

La o zi distanţă de la această poveste, mi-a sunat din nou telefonul, seara. De data asta era Marius Oprea, fostul director al IICCMR. Ce vroia? Păi, urmează să scoată o carte despre săpăturile făcute pentru identificarea mormintelor deţinuţilor politici şi îşi doreşte ca în addenda acesteia să intre şi textul meu despre căutarea lui Şuşman, text apărut acum doi ani pe Pandora’s. Nu m-a încântat pe mine niciodată ideea de a fi publicată în cărţi, nu ştiu de ce, dar de data asta am fost de acord şi i l-am trimis. Am simţit că, într-un fel, îl merita. Dacă nu era el, nu aveam ce scrie, nu? So, undeva spre sfârşitul anului va apărea o carte la editura Polirom, cu un text de-al meu. Nu dau de băut 😀

Şi ajungem la ziua de azi… Se întâmplă ca la Cluj, în acest weekend, să fie Cupa Davis, România-Finlanda. Nu ştiu să joc tenis, nu am văzut în viaţa mea un meci de tenis cap-coadă, nu am ţinut veci o rachetă în mână şi nici nu ştiu decât vag regulile acestui sport. Dar cum am decis aşa, peste noapte, să-mi condimentez viaţa socială şi să încerc chestii noi, mi-am pus în cap să mă duc la Sala Sporturilor să văd meciurile astea importante.

Ca urmare, ieri la prânz m-am făcut cu trei invitaţii, pentru toate cele trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică. Super loc (sector A, rând 1, loc 32), super spectacol. M-am uitat frumos pe invitaţie, era trecută ora de acces -12.00, ora de începere a meciului – 13.00, aşa că azi, pe la 11.45, m-am îmbrăcat, m-am fardat discret, m-am parfumat şi mai discret şi am plecat spre Sala Sporturilor. Afară ploua pe rupte, dar ce nu face snoaba de mine pentru sport de înaltă clasă? La 12.30 eram la Sala Sporturilor, intrând graţios, cu zâmbetul pe buze şi invitaţia în mână.

La poartă o tipă bondoacă, cu ceva vestă reflectorizantă şi cu o faţă nu tocmai prietenoasă. Mă uit la ea, îmi dau seama că nu se bucură că mă vede pe mine, vedeta, aşa că o întreb veselă: “Se poate, nu?“. La care ea, sec: “Nu”. Eu, ingenuă şi uşor confuză, zic: “Păi cum nu? Doar am invitaţie”. Ea se uită la mine ca la cea mai proastă blondă ever şi zice, la fel de sec ca prima oară: “Meciul începe la 15.00”.

Mi-a picat faţa. M-am uitat pe cartonul din mână şi într-adevăr aşa era. Pentru că eu, la cât sunt de cunoscătoare în ale tenisului, nu m-am uitat acasă pe invitaţia de sâmbătă, ci doar pe cea de vineri. Or sâmbăta era un singur meci, cel de dublu, de la 15.00. M-am întors frumos acasă, ruşinată şi jenată eu de mine. M-am simţit o impostoare şi am decis să nu mă mai duc la niciun meci. Astea sunt pentru cunoscători, nu pentru femei cu fluturi în cap, care vor doar să-şi coloreze timpul liber.

(PS: Şi, da, există o diferenţă între a fi snob şi a avea standarde înalte, dar despre asta poate cu o altă ocazie).

11 thoughts on “Păţăşti!

  1. Eh, cu un ochi la ultima poza, cred ca Oprea inca n-are nas fin … tov. colonel ! Oh, stati, scuzati, poate chiar tov. general 🙂 Cine incepe de la o vasta atat de prematura … 🙂

    Sa (ne) traiti ! 🙂

  2. Dincolo de incidentul penibil cu Ghosh de la ambasadă, e oarecum reconfortant să aflăm că măcar consulul are o ţâră de bun simţ si te-a sunat în urma emailului tău. E totusi mai mult decât eu, personal, as fi sperat de la un funcţionar public (trist că asta cred, bine că mi se infirmă părerile din când în când)
    Fooarte tare cu tenisul…dar se poate si mai rău. Eu m-am dus la petrecerea unei prietene cu o săpt întârziere!

  3. rich guy: ha? mă tem că-s prea obosită ca să înţeleg ceva. poate mâine…

    Iana: că e la liber. internetul duce 🙂

    Dee: da, şi mie mi s-a părut cool că a sunat. se pare că îi pasă.
    (o săptămână???? noah, asta da 😀 )

    val: aşa se vede din exterior, aşa-i? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.