18

Scrisoare mie, cea din 1990

Dragă Eu,

Nu ştiu de ce, dar am un feeling că, la un moment dat, independent de voinţa ta şi fără să ai habar cum, vei ajunge din nou în anul de graţie 1990. Nu ştiu de unde sentimentul ăsta ciudat şi persistent, care îmi stă în suflet şi pe creier de ceva vreme. Poate că mă uit la prea multe seriale SF sau poate am o dorinţă ascunsă de a o lua de la capăt şi aşa mi-o împlinesc.

Indiferent de motiv, cert e că, odată ajunsă acolo, vei avea nevoie de nişte sfaturi pertinente, ca să nu mai faci greşelile pe care le-am făcut eu (adică tu) de atunci încoace. Fă bine şi ascultă-mă, nu pune prea multe întrebări că nu are rost, şi ţine cont de tot ce îţi zic mai jos. Toate poveştile ăstea ale mele te vor ajuta şi îţi vor face viaţa muuuult mai uşoară şi mai frumoasă decât am avut-o eu. Crede-mă pe cuvânt.

Întâi şi întâi, când te vei trezi în primul an de după revoluţie (o scriu fără majusculă pentru că se va dovedi în timp că a fost o făcătură), vei constata că eşti studentă în anul II la Chimie, loc în care ai ajuns datorită voinţei mamei noastre şi nu a propriei dorinţi. Nu-ţi place chimia, nu ţi-a plăcut niciodată şi nu-ţi va folosi la nimic. Nici măcar creme sau săpunuri de casă nu vei ajunge să faci, aşa cum fac unele colege de-ale tale astăzi. Ca urmare, retrage-te cât poţi de rapid şi du-te acolo unde ai vrut prima oară să mergi şi nu ai fost lăsată: la Litere. Destinul tău se va învârti oricum în jurul cuvintelor şi nu a substanţelor chimice, aşa că nu-ţi pierde cei mai relaxaţi ani din viaţă făcând chestii inutile.

Odată ajunsă la Litere, fă bine şi apucă-te să înveţi limbi străine. Nu una, nu două, ci vreo trei-patru. Şi, dacă se poate, cât mai puţin cunoscute de masele largi populare. Nu fii comodă, aşa cum erai în liceu, şi nici nu te mulţumi cu ce înveţi la cursuri. Eşti tu deşteaptă şi prinzi relativ repede, dar nu ai o înclinaţie nativă spre limbi străine (ştii asta de pe acum, dar te faci că nu pricepi), aşa că pune-te cu burta pe carte. Va fi una dintre cele mai importante chestii pe care le vei putea face în perioada aia. Nu o rata!

Dacă faci Litere, ţi se vor deschide o mulţime de oportunităţi, iar una dintre ele va fi, mai mult ca sigur, presa. Va fi ceva nou pentru acele vremuri, aventuros, neplictisitor, inedit. Te vei simţi atrasă şi ţi se va potrivi destul de bine, dar sfatul meu e să te ţii departe de acest domeniu în acel moment. De ce? Pentru că presa te va schimba. Din fata aia cu bun simţ cât pentru două persoane care eşti acum vei ajunge o tipă plină de tupeu, extrem de vocală, certăreaţă chiar, care nu va avea îngăduinţă pentru oamenii mai săraci cu duhul şi care nu va şti când trebuie să tacă şi când să vorbească.

Vei dovedi însă unele talente didactice, aşa că le poţi fructifica. Ai avut şansa să lucrezi în învăţământ şi în varianta mea, cea de acum, dar nu ţi-a plăcut pentru că trebuia să predai Chimia sau Fizica. Ca profă de Română cred că te-ai simţi totuşi bine, aşa că poţi lua în considerare acest aspect (nu de alta, dar vacanţe precum în învăţământ nu vei mai avea niciodată). Plus că vei putea face club de lectură cu elevii, sau de teatru, sau vei găsi câte şi mai câte alte găselniţe ce îţi vor colora viaţa profesională. Te vei distra şi te vei juca totodată. Doar că pe bani puţini.

Sfatul meu e totuşi să pleci din ţară cu oareşce bursă (va fi plin de ele după ’95) şi să te dedici cercetării lingvistice. Sau să te faci agent literar pe undeva prin Europa. Sau scenarist. Sau orice altceva îţi permite să te joci şi să brodezi cuvinte, stări, emoţii. Nu lăsa România să-ţi intre sub piele şi nici nu te dedica ei. După 20 de ani vei ajunge la concluzia că e o ţară pierdută, lipsită de valori, repere şi coloană vertebrală, care nu va fi niciodată aşa cum o visezi acum. În plus, va fi mereu mult mai frumoasă de la distanţă decât atunci când o vei vedea zi de zi, în cele mai mici amănunte.

Dacă pierzi momentul Litere şi vei continua, totuşi, să termini Chimia, atunci nu am încotro şi trebuie să te îndrept spre presă. E cea mai bună şansă a ta de a ajunge să te foloseşti de cuvinte, aşa cum eşti dăruită. Dar măcar acum fă-o ca lumea şi devino o jurnalistă de top, care nu se mulţumeşte cu puţin. Ca urmare, deschide-ţi ochii un pic mai repede şi vezi că fix lângă casa vecină de cea în care te joci de când eşti copil e redacţia ziarului “NU”. Du-te pe acolo ori de câte ori poţi.

Te vei ciocni de nişte misogini fără doar şi poate, care îţi vor închide uşa în nas sau te vor lua la mişto la început, aşa cum fac toţi bărbaţii-cocoşi, unii vor fi imposibili, alţii deştepţi, unii poate se vor da la tine, alţii nu –  nu fi mironosiţă, treci cu graţie peste tot ce poţi trece, pune-i la punct dacă e cazul, dar nu fă prostia de a pleca şi de a nu insista să înveţi de la ei cum se face un ziar.

Oricum pe câţiva dintre ei (cei mai faini, de altfel) ţi-e dat să-i întâlneşti  la sfârşitul anilor ’90 şi îţi vor rămâne cei mai buni prieteni-bărbaţi pe care i-ai avut vreodată. E păcat totuşi să pierzi câţiva ani aiurea, nefăcând nimic util, ci doar preumblându-te între laboratoarele facultăţii, Tarniţa şi chefurile din cămine. Poţi mult mai mult de atât şi, într-un final, meriţi mult mai mult de atât.

Dacă nu faci nicicum chestia asta în ’94 (de ruşine, de lene sau mai ştiu eu din ce motiv stupid), atunci ai grijă să nu ratezi momentul august 1998. Fă exact ce-am făcut eu: renunţă la învăţământ, ia ziarul Piaţa, caută anunţuri de job şi du-te la interviul pentru postul de secretară la firma fără nume. Vei vedea, de fapt, că e redacţia unui ziar, iar managerul elveţian de proiect Dieter Mittler va avea suficientă intuiţie cât să te angajaze. După care îi vei cunoaşte pe Mihnea, Fumi, Dragoş şi vei începe să faci presă. De-aia adevărată.

La un moment dat ţi se va da ocazia să lucrezi la Bucureşti. Just do it! Ascultă-mă bine: NU te trage pe cur cu texte de genul “nu îmi ajung banii să trăiesc în capitală” sau “nu-mi place oraşul ăsta”. Strânge din dinţi, obişnuieşte-te cu el, luptă şi vei vedea că totul rău va fi înspre binele tău. Vei cunoaşte oameni noi, vei simţi diferit, vei evolua altfel. Vei deveni altcineva. Şi-ţi va plăcea, cred eu.

Ar mai fi câteva puncte de lămurit şi cărora te-aş ruga să le acorzi atenţia cuvenită. În primul rând, nu te mai irosi în chestii mici şi meschine, în bârfe, discuţii fără rost, invidii, nimicuri. Nu are rost să duci un astfel de balast şi să te încarci negativ. Apoi alege-ţi prietenii, şi mai ales prietenele, cu grijă şi un pic de scepticism. Nu îţi pune tot sufletul pe masă şi nici nu le spune chiar tot. Nu le da posibilitatea să te fure de emoţii şi trăiri fără să-ţi dea nimic în schimb. Fii mai rezervată şi mai discretă. Vei fi fiind tu Gemeni, adică guralivă şi exteriorizată, dar ai ascendent de Scorpion în tine, aşa că foloseşte-l cât poţi de mult.

Cât despre partea cu dragostea, nu pot să-ţi spun decât: iubeşte cât poţi! Nu te da în lături, nu te ascunde şi nici nu te feri de dragoste. Fii onestă cu tine şi când ceva nu-ţi place la omul de lângă tine, spune-i-o direct, pe loc. Nu te uita în mailurile iubiţilor sau în telefoanele lor, nu invidia iubirea pe care le-o oferă altor femei, nu râvni la ce nu ai, dar nici nu rămâne prea mult timp ancorată într-o situaţie fără ieşire. Când îţi dai seama că o relaţie nu merge orice ai face, când nu primeşti ce vrei, pleacă fără să te uiţi înapoi şi fără să te întorci vreodată.

Nu crede că tot ce zboară se mănâncă, lasă-te condusă de propriile instincte şi ascultă-ţi intuiţia. Şi, mai presus de toate, nu accepta niciodată să împărţi dragostea unui bărbat cu mai multe femei. Chestia asta te va face mereu nefericită, oricât de deschisă la minte vrei să te crezi.

Cam astea le-am avut de spus. După cum te cunosc, vei citi chestia asta în diagonală şi vei crede că ai reţinut-o şi că ştii exact ce ai de făcut. Sper totuşi, ca printr-o minune, să ai mai multă minte decât am avut eu atunci şi să o buchiseşti cum trebuie. La un moment dat, îmi vei mulţumi.

Cu tot dragul,

Tu, cea din 2012

 

PS: Încă un lucru extrem de important. Indiferent prin ce perioade emoţionale treci, NU îţi tăia părul scurt. Bărbaţilor nu le place defel, iar ţie nu-ţi stă prea bine, ca să fiu sinceră. 🙂

4

De bine, cum ar veni

În caz că vă întrebaţi cum mi-am mai petrecut timpu’, trebuie să vă spun că am avut o săptămână un pic mai altfel decât restul. A început cu două zile de Viena, care au fost practic o combinaţie destul de izbutită între business şi pleasure, chiar dacă zborul cu avionul mi-a mai mâncat cinci ani din viaţă. N-am ce face, oricât m-aş strădui nu pot reveni la starea de acum 10 ani când nu-mi păsa deloc că zbor, ba chiar îmi plăcea. După lungul drum spre Bari din 2008, cu furtună, scuturări, aterizări proaste,  s-a dus toată plăcerea şi s-a instaurat frica. Nu ştiu când voi scăpa de ea, dar sper ca la un moment dat să se întâmple.

Revenind la Viena. Nu e prima oară când o vizitez, dar de fiecare dată ajung în altă parte a ei, aşa că e mereu nouă pentru mine. Îmi place, nu pot spune că nu, dar nu e locul în care aş putea trăi o viaţă. Şi nu neapărat pentru că e costisitoare financiar (sau cel puţin mie aşa mi s-a părut), ci pentru că monumentalitatea clădirilor ei nu mă inspiră deloc. Pe cât sunt de frumoase, pe atât mi se pare de austere şi reci, la polul opus de cele din Praga, care emit căldură şi boemie, chit că-s la fel de impozante.

Nici cafenelele în care am intrat (şi am intrat în câteva) nu m-au dat pe spate, ci doar m-au întors în anii ’80 ca design şi atmosferă. Or anii ăia nu sunt cei mai minunaţi ani din punct de vedere vizual pentru mine.  Dar recunosc că am mâncat foarte bine la Viena, fie că au fost fructe de mare preparate în fel şi chip, fie că au fost specialităţi vieneze precum rote bete suppe mit meerrettich creme (adică supă cremă de sfeclă roşie cu hrean). Şi da, chiar dacă nu m-aş muta acolo, eu consider Viena în continuare capitala ţării noastre de dincoace de Carpaţi. 😀

La o zi după ce am venit din Austria, am avut parte de o bucurie profesională, ca să îi spun aşa. Na, sună un pic ca şi “boală profesională”, dar e de bine, vă zic eu. Şi se traduce prin faptul că am luat o diplomă de excelenţă la Romanian PR Award 2012, competiţia care premiază campaniile PR făcute bine în ţara asta. Evident, nu eu personal am luat premiul ăsta, ci Vitrina, agenţia la care lucrez, pentru că a fost – nu-i aşa? – o muncă de echipă. Dar dat fiind că fac PR doar de un an şi jumătate, permiteţi-mi să mă bucur un pic mai mult decât trebuie de acest premiu.

Ştiu că poate au să vină unii şi au să spună “păi nu aveaţi cum să nu luaţi pentru că aţi fost singurii nominalizaţi la categoria aia”. Au dreptate în felul lor, dar nu suntem noi de vină că din 260 de proiecte juriul nu a nominaliza mai multe la “kit de presă”, secţiunea unde am câştigat. Iar dacă nu au nominalizat pentru că nu s-au înscris şi alţii la această categorie, atunci mă felicit şi mai tare că am avut intuiţia să înscriu acolo proiectul nostru cu zacusca. Fair enough? 😀

Acum că m-am dat un pic mare, pot sta liniştită şi savura noua mea carte, “Atlasul norilor” de David Mitchell. După ce o termin, vă zic ce şi cum.

11

My man

Zilele trecute discutam cu o dragă prietenă despre un tânăr domn. Şarmant, inteligent, mustind de talent, cu cuvintele la el, boem, frumos – ce mai încolo şi-ncoace, le avea pe toate cele, plus încă oareşce pe deasupra. Ca să nu mai spun că, în urmă cu o vreme, era extrem de interesat de prietena mea. Cu toate astea, ea nu a dorit deloc să se urce în trenul care stătuse  ceva vreme în staţie, aşteptând-o.

Mirată că a lăsat cu ochii în soare un astfel de tip care ar fi luat-o de nevastă, am întrebat-o de ce. “Pentru că nu am simţit că e bărbatul meu”, mi-a răspuns senină.  Ş-atunci m-a izbit. Niciodată nu mi-am pus problema aşa când a venit vorba de bărbaţii din viaţa mea. Mi-am trăit relaţiile cum au fost, de-a fir a păr, am iubit, urât, fericit, sictirit şi aşa mai departe, dar un astfel de sentiment nu am avut. Nu am gândit şi nu am simţit în astfel de parametri.

Şi mă întreb acum dacă nu cumva asta înseamnă că încă nu am iubit pe nimeni cu adevărat. Am trecut aşa, prin viaţă, ca gâsca prin apă, cum se zice? M-am înşelat asupra sentimentelor mele atunci când îi ziceam cuiva că-l iubesc, am minţit fără ştiinţă, sau pur şi simplu există mai multe niveluri de dragoste şi eu am experimentat doar câteva dintre ele?

E posibil să nu fi cunoscut “dragostea adevărată”, deşi eu aşa am crezut la un moment dat? Şi dacă e aşa, să mă bucur sau să mă întristez? Să mă bucur că existe şanse că va să vină sau să mă întristez că am pierdut atâta timp consumând emoţii false? Dar au fost emoţii false, de fapt, sau a exista ceva adevărat acolo? Şi ce mă fac dacă nu voi simţi niciodată acest “al meu”? E ca şi cum am trăit degeaba? Şi cum de restul oamenilor ştiu şi simt? E ceva defect în mine?

Un pic mă sperie situaţia asta pentru că e ca şi cum aş pierde ceva important, ce toată lumea are, numai eu nu. Iar asta nu poate fi de bine.

7

La mulţi ani, blogule!

Am uitat să-mi sărbătoresc blogul. A împlinit 6 ani la sfârşitul lunii trecute, mai exact în 27 septembrie (e Balanţă, deci se potriveşte la fix cu mine, Geamăna), dar am uitat complet de asta. Adevărul e că nu ţin minte nici zilele de naştere ale oamenilor, darămite ale lucrurilor (oare blogul e un lucru?).  Dar acum că întâmplător mi-am amintit, ar trebui să-i fac o urare şi să-i spun ceva de genul “îţi doresc tot ce îmi doresc şi mie”. În fapt, el sunt eu virtuală. Deci nu e un lucru. Dar nu e niciun om. Hmm…

Anyway, ideea e că partea asta a mea există de şase ani deja şi de multe ori mi-a influenţat viaţa reală. Am avut o relaţie complicată noi doi. M-am legat de el într-o doară, ca să fac şi eu ceva, după care l-am folosit ca pe un terapeut, apoi m-am îndrăgostit de-a dreptul de el şi m-am dedicat lui, ca la un moment dat să mă plictisesc şi să-mi pierd interesul şi, în final, să revin la el ca la un prieten bun, care e acolo ori de câte ori am nevoie şi mă ajută să fiu eu, fără de interes şi fără pretenţii.

În timpul ăsta, cât noi doi eram atât de complicaţi şi disfuncţionali, oamenii serioşi făceau bani din bloggerit şi deveneau celebri. Şi unii dintre ei nici măcar nu erau la fel de amuzanţi şi sinceri ca şi noi. 😀

Dar fiecare cu destinul său, iar al nostru e unul destul de mediocru, aşa că să-l înţelegem şi să-l acceptăm. Sau să-l acceptăm şi să-l înţelegem, undeva în ordinea asta, pe care nu o mai ştiu sigur. Şi să ne bucurăm că, dacă mai trece un an, vom ajunge să sărbătorim faptul că avem cei 7 ani de acasă, că suntem binecrescuţi, politicoşi, drăguţi cu musafirii şi simpatici în felul nostru.  Ce ne putem dori  mai mult de atât? 🙂

19

De-ale mele (15)

Există un fotograf, Bogdan Stamatin dacă nu mă înşel, care are un proiect video în care îi întreabă pe oameni un singur lucru: “Ce e important?”. M-am uitat la câteva din filmuleţe, scurte de altfel (le găsiţi pe YouTube sau aici), şi m-am gândit că valoarea serialului ăsta (că e la al treilea sezon) va sta în cantitate şi nu neapărat în faptul că prin el se caută răspuns la o întrebare măcinătoare.

De ce în cantitate? Pentru că această cantitate asigură o incredibilă diversitate a caracterelor şi a trăirilor, lucru rar de arhivat altfel. E de-a dreptul fascinant să urmăreşti feţele şi ideile atâtor oameni necunoscuţi. Unii spun lucruri inteligente şi o fac firesc, ca şi cum ar bea un pahar cu apă, alţii bat câmpii rău de tot şi sunt extrem de teatrali, unii sunt frumoşi, alţii deloc, unii emotivi şi stingheri, alţii relaxaţi şi miserupişti…  e o frescă de excepţie serialul ăsta şi ar fi păcat să moară repede.

Cât despre întrebarea în sine, eu, una, am un singur răspuns: habar nu am ce e important şi nici nu cred că voi şti vreodată. Ca norocu’ că nu mă întreabă nimeni 😀

***

Mi-e al naibii de dor de fluturii mei din stomac. Erau atât de frumoşi şi atât de albaştri.

***

Când mă plâng cuiva că simt că m-am ratat, mi se dă unul din următoarele două sfaturi: 1) fă un copil; 2) scrie o carte. Se pare că pruncii şi cărţile sunt răspunsurile la toate problemele omenirii, inclusiv la ale mele. Ei uite, eu nu vreau să îmi rezolv aşa problemele. Alte idei?

***

Undeva, pe parcurs, mi-am pierdut mândria şi, din plictiseală şi singurătate, accept să-mi petrec uneori timpul cu persoane care m-au rănit şi m-au jignit în fel şi chip.  Nu-mi place de mine deloc în momentele ălea.

***

M-am apucat să-mi croşetez o geantă. E turcoaz la culoare şi inspirată de asta. Merge încet pentru că m-am ocoşit să o fac cu model bob de orez, dar promit să pun poză când e gata. Va fi cu totul şi cu totul de vis. Sau cel puţin asta sper… 🙂

***

De ce toţi bărbaţii fermecători au iubită?

***

Update: Mi-am amintit o expresie care e atribuită de obicei lui Shakespeare, dar care e scrisă de fapt de Oliver Wendell Holmes (ştiu asta pentru că am căutat să văd cine a zis-o, nu că aş avea o memorie de fier): “Nothing is so commonplace as the wish to be remarkable“. Ca urmare, ca să fiu cu adevărat remarcabilă ar trebui, întâi de toate, să renunţ la am mai dori asta. Uite ce simplu îmi rezolv problemele. 🙂