Blogul Licuricei

Sunt un dezastru când vine vorba de administrat bani, încheiat contracte, negociat cu meşterii şi altele de felul ăsta. Niciodată nu m-am priceput şi niciodată nu o să mă pricep la asta. Nu m-aş mira ca, după ce voi rămâne doar eu cu mine în ditamai casa, să ajung să mi-o vând din cauza datoriilor sau a cine ştie cărei afaceri proaste. Ştiu că nu mă pricep, dar cum nu este nimeni care să facă astfel de tranzacţii în locul meu, sunt nevoită să trăiesc cu ele şi ele cu mine. Şi trăim destul de rău împreună.

Ultima „afacere” de acest fel, prăpăstioasă, cum ar veni, e închiriatul demisolului casei mele. În fapt, spaţiul ăla îl dăm în chirie de prin ’91, deoarece e mare, bine întreţinut şi nu am avut ce face altceva cu el. A fost, pe rând, magazin de închiriat casete video, internet caffe, bar, sediu de asociaţie şi altele. Nu au existat perioade moarte între o închiriere şi alta până în iunie 2011. Atunci, brusc şi dintr-o dată, am rămas fără de chiriaşi. Şi am ţinut-o aşa un an întreg, lucru care ne-a afectat bugetul considerabil.

Nu ştiu care sunt motivele pentru care nimeni nu a vrut să închirieze locul, cu atât mai mult cu cât nu ceream o sumă imensă, zic eu. Sunt vreo 100 de metri pătraţi, zonă centrală, şi nu aveam pretenţie la mai mult de 1.000-1.200 de lei, dar n-a fost să fie. Chestie de criză. După fix un an, s-a arătat şi chiriaşul. Mai exact, chiriaşa. O tipă de vreo 28 de ani, care dorea să facă un magazin de antichităţi. Maică-mea a făcut rapid o pasiune pentru ea, habar nu am de ce, poate pentru că era din oraşul în care m-am născut eu – Mediaş.

Aşa se face că, la începutul lui iunie anul acesta, am bătut palma cu fata pe 1.000 de lei, plus impozitul pe venit. De la bun început, însă, m-am dovedit o fraieră. Să mă explic. După ce, mult timp, am încercat să îmi găsesc chiriaşi prin agenţiile imobiliare, am renunţat la asta şi am pus afiş în geam. Într-una din zile, când eu nu eram acasă, a venit la maică-mea un tip, agent imobiliar, care a zis că vrea să vadă spaţiul pentru o clientă de-a lui. L-a văzut, i-a plăcut, şi-a chemat clienta şi aşa ne-am ales cu chiriaşa. Aşa, de pe o oră pe alta.

Doar că în momentul în care am semnat contractul, tânărul agent imobiliar a zis că trebuie să îi dăm comision pentru efortul depus. Oricât am încercat să-i explic că eu nu l-am chemat pe el, că nu l-am angajat, că nu e treaba mea comisionul ăla, nu am avut pe cine lămuri. Unde mai pui că maică-mea, panicată că scăpăm chiriaşa din mână, se tot băga în discuţie şi mă tot bătea la cap să-i dau omului bani. Fraieră cum sunt, am cedat şi i-am dat ăstuia 50% din prima chirie. S-a dovedit că, de fapt, numai noi i-am dat, pentru că fata cu pricina a fost, evident, mai deşteaptă decât noi şi a zis „pas” pe motiv că agentul îi e ceva prieten. Fain, nu?

Odată contractul încheiat, fata s-a apucat de modificări în demisol, după bunul plac. Într-o primă fază, însă, am dat eu jos tencuiala de pe un perete, până la cărămidă, pentru că ea avea impresia că acolo e o ţeavă spartă, iar repararea ei era obligaţia mea. S-a dovedit că nu era nicio ţeavă spartă, aşa că am plătit degeaba un meşter şi o maşină de dus la gunoi sacii de tencuială. Asta a însemnat în jur de 700 de lei cu totul. Când a văzut că peretele în cărămidă arată bestial (ce să fac dacă am o casă trainică şi frumoasă, construită din cărămidă şi piatră? 🙂 ), chiriaşa mea a decis să mai dea jos tencuiala de pe câţiva pereţi, ca să-i lase în cărămidă pentru că potriveau mai bine cu antichităţile pe urma să le aducă acolo.

În timpul lucrărilor, s-au luat jos şi două ferestre, un calorifer, s-a umblat la instalaţia electrică şi altele de felul ăsta. Nu mi-am bătut capul prea tare gândindu-mă că toate vor fi puse la loc când se va termina reamenajarea spaţiului. Toate bune şi frumoase timp de două luni, respectiv iunie şi iulie, când fata mi-a dat chiria la fiecare început de lună, cum ne înţelesesem. În august însă, a intrat în pământ. N-a venit cu chiria, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a răspuns la mesaje, nu a contactat meşterul care trebuia să termine lucrările din demisol. N-a dat niciun semn, indiferent ce făceam. Asta în condiţiile în care are chei atât de la demisol, cât şi şi de la poarta casei mele.

Am ajuns inclusiv să o caut la adresa din contract, în speranţa că dau de ea şi îmi recuperez cheile sau aflu’ ce dracu are de gând să facă mai departe. N-am găsit-o. Săptămâna trecută am avut o minimă speranţă ca lucrurile vor intra în normal, în momentul când mi-a dat un sms în care spunea „Acum am ajuns acasă. Sunt după ora 8”. N-a sunat deloc şi nici n-a mai răspuns la telefon în următoarele zile.

Ca să fac un sumar: afacerista de mine are, în prezent, demisolul întors cu curu-n sus, cu geamuri lipsă, calorifere date jos, pereţi nefinisaţi şi o lipsă la buget de 1.000 de lei. Plus alţi 1.200 de lei aruncaţi aiurea pe agentul imobiliar şi meşter. Iar ca să mă apuc să merg prin tribunale ca să îmi recuperez banii, e o bătaie de cap infernală şi nici nu ştiu dacă e o variantă viabilă dat fiind că nu am bani de aşa ceva. Dar, vorba aia, domnia şi prostia se plătesc. Or eu, doamnelor şi domnilor, sunt cea mai mare PROASTĂ în viaţă. Şi aşa o să mor.