Blogul Licuricei

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Vama Veche e cel mai murdar şi de rahat loc pe care l-am văzut până acum. De rahat la propriu, dacă ţin cont că în fiecare zi, pe la 8.30 dimineaţa, vidanjera locală da o tură pe la buzile crâşmelor de pe plajă şi strângea tot ce era de strâns, umplând aerul cu miasmele de rigoare. Nu ştiu de ce nu se întâmplă lucrul ăsta pe la 4.00 am, de exemplu, ca să nu dea vamaiotul nas în nas cu mirosurile, după cum nu ştiu de ce dracu’ satul ăsta, cu plaja lui cu tot, este îngropat în munţi de gunoaie. Ai zice că primarelui (ales a patra oară, din câte am înţeles) i se rupe de Vamă, după cum li se rupe şi ălora care merg acolo şi îşi aruncă tot gunoiul pe unde apucă. Dacă ăsta e spiritul vamaiot atât de renumit şi mitizat, eu, una, îi zic „pas”.  Şi îmi puteţi spune snoabă, burgheză sau mai ştiu eu cum, chiar nu mă supăr. Oi fi. 🙂

Dar să le iau pe îndelete.

Drumul. Lin, lung, liniştitor. La dus am călătorit pe întuneric, aşa că mai mult am aţipit şi nu am ştiut mare lucru. O singură dată, la întoarcere, când am văzut acul vitezometrului pe la 160, m-am simţit uşor în nesiguranţă (nu prea cunoşteam şoferul şi părea destul de nervos), dar apoi totul a decurs normal. Una peste alta, nu m-aş da în lături să-l mai fac o dată. Nu neapărat cu destinaţia Vamă, da’ oriunde pe acolo.

Oamenii. Faini, faini. De cei cu care am fost, zic, pe care nu i-am cunoscut înainte. Erau amicii Lianei, prietena care m-a dus cu ea, dar mi-au plăcut şi m-am simţit relaxată cu ei. Genul lipsiţi de ifose, prietenoşi, sociabili, care nu trag de tine să îţi faci program cu ei dacă nu ai chef, dar care, în acelaşi timp, te fac să te simţi binevenită şi te iau exact aşa cum eşti, fără pretenţii şi glume proaste. Prezenţa lor a fost salvatoare, pentru că altfel, ţinând cont numai de loc, vacanţa în Vamă ar fi fost un rateu total. În plus, l-am mai întâlnit acolo şi pe Tibiche cu „nefasta”, cum o numeşte el pe liniştita lui soţie, aşa că zilele au fost colorate şi vesele, cât de cât.

Locul. Groaznic. Aici e momentul în care sunt eu, cârcotaşa, căruia nu-i place orice şi oricum şi care găseşte defecte în oricine şi orice. Ştiu că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre spiritul Vamei dat fiind că am mai fost acolo o singură dată, prin ’91-’92, dar ce am văzut acum nu m-a cucerit deloc. O stradă care se vrea principală, plină de kitschuri şi banalităţi, case fără pic de stil, crâşme îmbâcsite şi făcute doar ca să fie, trotuare acoperite la propriu de adolescenţi care se vor boemi, dar sunt de fapt doar beţi, fumaţi şi ieftini, piţipoance şi cocalari care nu puşcau deloc cu renumele locului – practic un fel de Românie mai mică, care trăieşte din nostalgia a ce a fost o dată şi ce ar putea să fie, şi care se crede mai grozavă decât totul restul lumii. Şi, culmea, nu e.

Marea. Impecabilă. Eu, care nu sunt un om al apei, aici chiar nu am ce comenta. Caldă, limpede, curată, uneori aproape turcoaz (da, Marea Neagră nu e neagră decât când se bronzează, vorba creativilor Vitrina, altfel e verde sau albastră), prietenoasă şi acolo, mulată pe suflet. De pus la rană, aşa sărată cum era. O mare de drag pe care aş fi luat-o cu mine acasă. Cu tot cu cei cinci-şase delfini pe care i-am văzut distrându-se prin ea.

Plaja. Nu pe măsura mării. Plină de mucuri de ţigară, gunoaie, pungi de plastic, hârtii, peturi, rahaţi de câine (asta pentru că, dintre toţi proprietarii de câini – şi e plin de câini minunaţi pe acolo – doar pe unul singur l-am văzut să adune rahatul patrupedului după ce acesta îşi făcea treburile; iar de răhăţit se răhăţeau toţi câinii ăia minunaţi, evident) şi alte chestii de genul ăsta. De făcut plajă am făcut la nudişti, chit că eu m-am limitat la a face topless, fără niciun alt motiv decât acela că nu m-am simţit destul de confortabilă cu noul meu corp, rotunjor, astfel încât am preferat să nu-l arăt chiar pe tot, pe cât posibil.

Plaja asta la nudişti, relaxantă altfel, a avut şi un efect negativ, ca să zic aşa, mai exact am văzut atâtea p*le încât m-am ciumurlit şi mi-am pierdut complet apetitul sexual în acea perioadă. Ca să fiu sinceră, mă simţeam ca într-un magazin de pantofi, în care intri cu gândul de a cumpăra, dar care are atâtea modele încât, după ce te uiţi la toate şi le compari, ajungi să nu îţi trebuiască niciunul pentru că ajungi să constaţi că toate îs cam urâte şi nu-şi prea merită banii.  Practic, modelele pe care le ai acasă de ani buni, în dulap, sunt mai de calitate ca ălea de pe raft. Şi, zău, ce-i prea mult, e prea mult. Nudismul în exces distruge romantismul, zic eu.

Poate că nici nu am nimerit eu perioada bună şi exemplarele izbutite fuseseră deja. Cert e că un singur mascul a meritat fotografiat şi admirat – cel din poza de mai jos. Şi chit că am stat în fiecare zi în acelaşi loc cu dânsul, nu am intrat în discuţii pentru că nu părea ca ar avea nevoie de companie. Am respectat asta, dar i-am creat o poveste, ca doar nu-l puteam lăsa aşa, al nimănui. Mai exact, ce vedeţi mai jos e un tânăr chirurg, care ştie cânta la pian, posibil spion, dar în mod clar nu securist, pe care s-ar putea să-l cheme Vladimir sau Cristi, dar căruia i se spunea generic Adonis. Şi care râde singur când citeşte cărţi xeroxate 🙂

Gazda. Foarte curată, ieftină şi perfectă. Am stat într-o casă cu un etaj şi mansardă, cu o curte plină de regina nopţii şi caprifoi, cu un gazon tuns perfect, şezlonguri de plajă, balansoar, o căţeluşă simpatică, rasa boxer, numită Brenda şi un motan maidanez pe care îl chema Tomiţă. Tomiţă avea otită, iar Brenda era grăsuţă, dar amândoi buni şi blânzi. Totul în casă strălucea de curăţenie, holul mirosea mereu frumos, lenjeria de pat şi prosoapele schimbate o dată la trei zile, băile lună şi altele de felul ăsta. Plus linişte, dat fiind că eram pe partea cealaltă a drumului naţional.

Balcic. De vis. L-am vizitat de Sf. Maria, în 15 august, cu o parte din prietenii cu care am mers la mare, şi mica excursie a compensat toate neajunsurile Vămii. Balcicul în sine nu e decât un orăşel care a început arhitectural foarte bine şi a sfârşit-o prost, ca de altfel toate oraşele prin care au trecut comuniştii. Majoritatea clădirilor vechi şi frumoase sunt lăsate în paragină, iar cele noi sunt hidoase şi puse aiurea. Reşedinţa Reginei Maria, însă, este o splendoare, chiar dacă drumul până acolo este împestriţat cu hoteluri de o arhitectură îndoielnică, buticuri cu ieftinituri, terase ba frumoase, ba urâte etc.

Indicatoarele numesc reşedinţa „The Castle”, dar este de fapt o vilă mică şi cochetă, cu un minaret şi acoperişuri din ţiglă roşie, înconjurată de un domeniu numit acum „grădină botanică”, foarte frumos structurat şi în care se găsesc mai multe clădiri la fel de delicate şi deosebite ca şi reşedinţa Reginei. Vila în care locuia Regina Maria poartă numele de „Cuibul liniştit” (Tenha Juvah în turcă) şi are o panoramă fantastică. Din câte am văzut, se pot închiria camere în restul clădirilor, aşa că o vacanţă în Balcic poate fi luna de miere perfectă. 🙂

De la Balcic spre Vamă ne-am oprit la ferma de midii de la Dalboka unde, nişte fonduri europene şi multă iniţiativă, au făcut minuni dintr-o coastă răvăşită şi sălbatică a unui golf rupt de lume. Am mâncat midii pane şi midii la tigaie în sos picant şi m-am întrebat de ce la ei se poate şi la noi nu. Ultima oprire a fost la Tyulenovo, un sat cum îmi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie Vama, şi al cărui nume vine de la focile care populau coasta şi grotele din apropiere. De fapt, focile ălea, spune legenda, s-ar fi tras din perechea de foci primită cadou de Regina Maria, care iniţial au fost ţinute la Balcic, după care li s-a dat drumul şi au ajuns în zona cu pricina. De prin anii ’80, nu s-au m-ai văzut foci pe acolo. Locul este însă minunat în sălbăticia şi duritatea lui.

Eu. Eu am fost bine, mulţumesc. Mă rog, cât se poate de bine ţinând cont că în a treia zi, dimineaţa, am făcut alergie la soare şi mi s-a umflat un pic faţa, în după-masa respectivă mi-a ieşit primul herpes din viaţa mea (pe buză, nu genital, să fim bineînţeleşi 🙂 ), iar a doua zi dimineaţa am fost pe stop şi am ţinut-o aşa toată vacanţa. Dar am compensat mâncând tot felul de vietăţi marine, în speranţa că voi slăbi cât de cât. N-a fost să fie, ba din contră, am mai pus două kile pe mine. Altfel, o vacanţă liniştită şi ok, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. 🙂

A, să nu uit. Marea realizare a acestei vacanţe a fost achiziţionarea a patru brăţări cu dorinţe, mai exact din ălea la care îţi pui câte o dorinţă în gând când le pui pe mână, iar dorinţa se îndeplineşte când se rupe aţa cerată din care sunt făcute. E o aţă trainică. Am de aşteptat un veac sau aşa ceva. 🙂