11

O vară de Vamă, Balcic şi dorinţe

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Vama Veche e cel mai murdar şi de rahat loc pe care l-am văzut până acum. De rahat la propriu, dacă ţin cont că în fiecare zi, pe la 8.30 dimineaţa, vidanjera locală da o tură pe la buzile crâşmelor de pe plajă şi strângea tot ce era de strâns, umplând aerul cu miasmele de rigoare. Nu ştiu de ce nu se întâmplă lucrul ăsta pe la 4.00 am, de exemplu, ca să nu dea vamaiotul nas în nas cu mirosurile, după cum nu ştiu de ce dracu’ satul ăsta, cu plaja lui cu tot, este îngropat în munţi de gunoaie. Ai zice că primarelui (ales a patra oară, din câte am înţeles) i se rupe de Vamă, după cum li se rupe şi ălora care merg acolo şi îşi aruncă tot gunoiul pe unde apucă. Dacă ăsta e spiritul vamaiot atât de renumit şi mitizat, eu, una, îi zic “pas”.  Şi îmi puteţi spune snoabă, burgheză sau mai ştiu eu cum, chiar nu mă supăr. Oi fi. 🙂

Dar să le iau pe îndelete.

Drumul. Lin, lung, liniştitor. La dus am călătorit pe întuneric, aşa că mai mult am aţipit şi nu am ştiut mare lucru. O singură dată, la întoarcere, când am văzut acul vitezometrului pe la 160, m-am simţit uşor în nesiguranţă (nu prea cunoşteam şoferul şi părea destul de nervos), dar apoi totul a decurs normal. Una peste alta, nu m-aş da în lături să-l mai fac o dată. Nu neapărat cu destinaţia Vamă, da’ oriunde pe acolo.

Oamenii. Faini, faini. De cei cu care am fost, zic, pe care nu i-am cunoscut înainte. Erau amicii Lianei, prietena care m-a dus cu ea, dar mi-au plăcut şi m-am simţit relaxată cu ei. Genul lipsiţi de ifose, prietenoşi, sociabili, care nu trag de tine să îţi faci program cu ei dacă nu ai chef, dar care, în acelaşi timp, te fac să te simţi binevenită şi te iau exact aşa cum eşti, fără pretenţii şi glume proaste. Prezenţa lor a fost salvatoare, pentru că altfel, ţinând cont numai de loc, vacanţa în Vamă ar fi fost un rateu total. În plus, l-am mai întâlnit acolo şi pe Tibiche cu “nefasta”, cum o numeşte el pe liniştita lui soţie, aşa că zilele au fost colorate şi vesele, cât de cât.

Locul. Groaznic. Aici e momentul în care sunt eu, cârcotaşa, căruia nu-i place orice şi oricum şi care găseşte defecte în oricine şi orice. Ştiu că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre spiritul Vamei dat fiind că am mai fost acolo o singură dată, prin ’91-’92, dar ce am văzut acum nu m-a cucerit deloc. O stradă care se vrea principală, plină de kitschuri şi banalităţi, case fără pic de stil, crâşme îmbâcsite şi făcute doar ca să fie, trotuare acoperite la propriu de adolescenţi care se vor boemi, dar sunt de fapt doar beţi, fumaţi şi ieftini, piţipoance şi cocalari care nu puşcau deloc cu renumele locului – practic un fel de Românie mai mică, care trăieşte din nostalgia a ce a fost o dată şi ce ar putea să fie, şi care se crede mai grozavă decât totul restul lumii. Şi, culmea, nu e.

 

Marea, în prima zi de vacanţă

Marea, în prima zi de vacanţă

Marea. Impecabilă. Eu, care nu sunt un om al apei, aici chiar nu am ce comenta. Caldă, limpede, curată, uneori aproape turcoaz (da, Marea Neagră nu e neagră decât când se bronzează, vorba creativilor Vitrina, altfel e verde sau albastră), prietenoasă şi acolo, mulată pe suflet. De pus la rană, aşa sărată cum era. O mare de drag pe care aş fi luat-o cu mine acasă. Cu tot cu cei cinci-şase delfini pe care i-am văzut distrându-se prin ea.

Plaja. Nu pe măsura mării. Plină de mucuri de ţigară, gunoaie, pungi de plastic, hârtii, peturi, rahaţi de câine (asta pentru că, dintre toţi proprietarii de câini – şi e plin de câini minunaţi pe acolo – doar pe unul singur l-am văzut să adune rahatul patrupedului după ce acesta îşi făcea treburile; iar de răhăţit se răhăţeau toţi câinii ăia minunaţi, evident) şi alte chestii de genul ăsta. De făcut plajă am făcut la nudişti, chit că eu m-am limitat la a face topless, fără niciun alt motiv decât acela că nu m-am simţit destul de confortabilă cu noul meu corp, rotunjor, astfel încât am preferat să nu-l arăt chiar pe tot, pe cât posibil.

Plaja asta la nudişti, relaxantă altfel, a avut şi un efect negativ, ca să zic aşa, mai exact am văzut atâtea p*le încât m-am ciumurlit şi mi-am pierdut complet apetitul sexual în acea perioadă. Ca să fiu sinceră, mă simţeam ca într-un magazin de pantofi, în care intri cu gândul de a cumpăra, dar care are atâtea modele încât, după ce te uiţi la toate şi le compari, ajungi să nu îţi trebuiască niciunul pentru că ajungi să constaţi că toate îs cam urâte şi nu-şi prea merită banii.  Practic, modelele pe care le ai acasă de ani buni, în dulap, sunt mai de calitate ca ălea de pe raft. Şi, zău, ce-i prea mult, e prea mult. Nudismul în exces distruge romantismul, zic eu.

Poate că nici nu am nimerit eu perioada bună şi exemplarele izbutite fuseseră deja. Cert e că un singur mascul a meritat fotografiat şi admirat – cel din poza de mai jos. Şi chit că am stat în fiecare zi în acelaşi loc cu dânsul, nu am intrat în discuţii pentru că nu părea ca ar avea nevoie de companie. Am respectat asta, dar i-am creat o poveste, ca doar nu-l puteam lăsa aşa, al nimănui. Mai exact, ce vedeţi mai jos e un tânăr chirurg, care ştie cânta la pian, posibil spion, dar în mod clar nu securist, pe care s-ar putea să-l cheme Vladimir sau Cristi, dar căruia i se spunea generic Adonis. Şi care râde singur când citeşte cărţi xeroxate 🙂

 

Adonis, singurul exemplar masculin demn de admirat de pe plaja din Vamă

Gazda. Foarte curată, ieftină şi perfectă. Am stat într-o casă cu un etaj şi mansardă, cu o curte plină de regina nopţii şi caprifoi, cu un gazon tuns perfect, şezlonguri de plajă, balansoar, o căţeluşă simpatică, rasa boxer, numită Brenda şi un motan maidanez pe care îl chema Tomiţă. Tomiţă avea otită, iar Brenda era grăsuţă, dar amândoi buni şi blânzi. Totul în casă strălucea de curăţenie, holul mirosea mereu frumos, lenjeria de pat şi prosoapele schimbate o dată la trei zile, băile lună şi altele de felul ăsta. Plus linişte, dat fiind că eram pe partea cealaltă a drumului naţional.

Balcic. De vis. L-am vizitat de Sf. Maria, în 15 august, cu o parte din prietenii cu care am mers la mare, şi mica excursie a compensat toate neajunsurile Vămii. Balcicul în sine nu e decât un orăşel care a început arhitectural foarte bine şi a sfârşit-o prost, ca de altfel toate oraşele prin care au trecut comuniştii. Majoritatea clădirilor vechi şi frumoase sunt lăsate în paragină, iar cele noi sunt hidoase şi puse aiurea. Reşedinţa Reginei Maria, însă, este o splendoare, chiar dacă drumul până acolo este împestriţat cu hoteluri de o arhitectură îndoielnică, buticuri cu ieftinituri, terase ba frumoase, ba urâte etc.

Indicatoarele numesc reşedinţa “The Castle”, dar este de fapt o vilă mică şi cochetă, cu un minaret şi acoperişuri din ţiglă roşie, înconjurată de un domeniu numit acum “grădină botanică”, foarte frumos structurat şi în care se găsesc mai multe clădiri la fel de delicate şi deosebite ca şi reşedinţa Reginei. Vila în care locuia Regina Maria poartă numele de “Cuibul liniştit” (Tenha Juvah în turcă) şi are o panoramă fantastică. Din câte am văzut, se pot închiria camere în restul clădirilor, aşa că o vacanţă în Balcic poate fi luna de miere perfectă. 🙂

Cuibul liniştit

De la Balcic spre Vamă ne-am oprit la ferma de midii de la Dalboka unde, nişte fonduri europene şi multă iniţiativă, au făcut minuni dintr-o coastă răvăşită şi sălbatică a unui golf rupt de lume. Am mâncat midii pane şi midii la tigaie în sos picant şi m-am întrebat de ce la ei se poate şi la noi nu. Ultima oprire a fost la Tyulenovo, un sat cum îmi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie Vama, şi al cărui nume vine de la focile care populau coasta şi grotele din apropiere. De fapt, focile ălea, spune legenda, s-ar fi tras din perechea de foci primită cadou de Regina Maria, care iniţial au fost ţinute la Balcic, după care li s-a dat drumul şi au ajuns în zona cu pricina. De prin anii ’80, nu s-au m-ai văzut foci pe acolo. Locul este însă minunat în sălbăticia şi duritatea lui.

Eu. Eu am fost bine, mulţumesc. Mă rog, cât se poate de bine ţinând cont că în a treia zi, dimineaţa, am făcut alergie la soare şi mi s-a umflat un pic faţa, în după-masa respectivă mi-a ieşit primul herpes din viaţa mea (pe buză, nu genital, să fim bineînţeleşi 🙂 ), iar a doua zi dimineaţa am fost pe stop şi am ţinut-o aşa toată vacanţa. Dar am compensat mâncând tot felul de vietăţi marine, în speranţa că voi slăbi cât de cât. N-a fost să fie, ba din contră, am mai pus două kile pe mine. Altfel, o vacanţă liniştită şi ok, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. 🙂

A, să nu uit. Marea realizare a acestei vacanţe a fost achiziţionarea a patru brăţări cu dorinţe, mai exact din ălea la care îţi pui câte o dorinţă în gând când le pui pe mână, iar dorinţa se îndeplineşte când se rupe aţa cerată din care sunt făcute. E o aţă trainică. Am de aşteptat un veac sau aşa ceva. 🙂

11

Lala

Lala, în 1960

Lala avea doar două rochii, una de lucru şi una de duminică, de încălţat se încălţa numai duminica, iar în restul zilelor mergea desculţă, să nu-şi strice “pantofii ăi buni“. Era vestită în sat că, la 13 ani, a frământat singură o troacă de pâine, care a mai şi dospit. Era o muncă de femeie măritată, doar era vorba de aluat cât pentru şapte pâini mari, dar mâinile ei aveau energie bună şi aluatul frământat de ea creştea văzând cu ochii.

Ştia pe de rost cum trebuie făcut totul. Lua din făina de grâu din hambar cocoloşul de aluat cât un pumn, pus la păstrat cu o săptămână înainte. Cum cocoloşul avea prinsă deasupra o pojghiţă groasă, îl rupea în două şi-l punea la înmuiat în apă caldă. Făcea mai apoi din el plămădeala şi o lăsa la dospit peste noapte, dar nu înainte de a lua un alt cocoloş şi a-l pune în făina de grâu de hambar pentru săptămâna următoare. Dacă uita să-l ascundă în făină, trebuia să meargă în vecini să ceară şi nu-i plăcea deloc să se împrumute. Până dospea aluatul, ardea cuptorul de pâine cu găteje anume pregătite şi îl jăruia să se încălzească. A doua zi suvolta pâinea, o punea pe lopată şi o băga în cuptor. Uneori, câte o pâine arunca aluat în afară aşa, cât o bilă, prinsă cu un fir subţire de pâinea-mamă. Bila aia o numea “pup” şi era primul lucru pe care îl mânca după ce pâinea era gata. Alte plăceri culinare nu avea.

Nu se dădea în lături de la nimic ce însemna muncă şi, cum-necum, pe tot ce punea mâna se vedea. Ţine minte şi acum când, într-una din veri, pe când era la seceră cu părinţii, a trecut pe acolo, cu caru’, Toderica Zâii, unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat. Mergea să ducă gunoi la câmp, dar s-a oprit în loc şi s-a uitat cum muncea Lala. După o vreme a strigat către tat-so: “Mă, Sâve, pe copila asta nu trebuia să o dai la şcoală, că-i prea harnică. Uite cum stau snopii după ea, ca soldaţii”.

De fapt, taică-so n-ar fi dat-o la şcoală, că nu era bogat deloc. Dar atât popa, care îi era Lalei naş de botez, cât şi învăţătorul au insistat pe lângă el să o trimită la liceu, pentru că era cea mai deşteaptă din clasă. Ba mai mult, învăţătorul s-a oferit să le împrumute bani pentru taxe, bani pe care îi puteau da înapoi când aveau şi puteau. Aşa a ajuns Lala să facă şcoala la Institutul Recunoştinţei din Blaj, înfiinţat de episcopul greco-catolic Vasile Suciu. Institutul cuprindea Liceul Teoretic, Şcoală Normală de Învăţătoare, Liceul Comercial şi Şcoală de Menaj, iar Lala a făcut clasele V-VIII la Liceul Teoretic, iar apoi, la Şcoala Normală de Învăţătoare.

În fiecare toamnă, tatăl Lalei vindea una din cele două bivoliţe pe care le folosea la car şi cumpăra alta mai tânără, pe care o creştea până primăvara ca să tragă în jug. Cu diferenţa de bani, plătea taxele şcolare. Tot toamna, la fel ca ceilalţi părinţi, urca în car un sac de grâu, unul de făină, ceapă, porumb, zarzavat, 200 de ouă, prune uscate şi alte alimente, le ducea până la gară, le punea pe tren şi le trimitea la Blaj. Primăvara, de Paşti, trimitea şi un miel, ca să aibă călăugăriţele din ce găti pentru fete.

Niciodată în cei opt ani de şcoala, Saveta, mama Lalei, nu şi-a pupat fata când pleca toamna, la şcoală. Era o femeie aspră şi severă şi nu-i stăteau în fire drăgălăşenile. Nici nu îi încărca desaga cu unt, smântână, prăjituri şi alte bunătăţi, cum primea Viorica, fata din vecini, colegă cu ea. Tot ce ducea Lala cu ea la şcoală era un fel de prăjitură din făină de mălai, pe care după trei zile nu o mai putea mânca pentru că se mucegăia.

În 1948, după ce au veni ruşii, iar comuniştii au furat ţara, Institutul Recunoştinţei a fost desfiinţat, călugăriţele batjocorite şi elevele s-au împrăştiat care încotro. Lala a ajuns să facă ultimii doi ani de liceu la Şcoala Pedagogică de Fete din Sibiu. Era singura greco-catolică din clasă. În fiecare dimineaţă, obişnuită de la Blaj, Lala se ducea întâi la biserică şi apoi la şcoală. Într-o zi, secretara de UTM, Anişoara Gavrilă, a urmărit-o de la biserică la şcoală, şi după ce Lala a ajuns în clasă, i-a căutat în servietă şi i-a găsit cartea de rugăciuni. A pârât-o rapid la directoare, care a certat-o. Toată clasa a aflat întâmplarea, aşa că au început să o ocolească. Nu şi-a făcut prea multe prietene printre ele.

În 1950, în ziua în care a terminat liceul şi a ieşit învăţătoare, tatăl ei i-a spus: “De-acum eşti domnişoara învăţătoare şi nu mai trebuie să munceşti la câmp”. Şi nu a mai dus-o la lucru niciodată.

Lala a fost repartizată învăţătoare pe graniţă, la Cărpiniş, spre deosebire de restul colegelor ei, care au prins judeţul Sibiu. Excepţie a făcut şi Ana Bota, o fată de “chiabur” din Biertan, care a ajuns în Jimbolia. În Cărpiniş Lala a stat un an, dar salariu îi acoperea doar chiria şi masa. În tot anul ăla şi-a făcut o singură rochie. Aşa a ajuns Lala să aibă două rochii de duminică.

Lala este mama mea.