Blogul Licuricei

Lala avea doar două rochii, una de lucru şi una de duminică, de încălţat se încălţa numai duminica, iar în restul zilelor mergea desculţă, să nu-şi strice „pantofii ăi buni„. Era vestită în sat că, la 13 ani, a frământat singură o troacă de pâine, care a mai şi dospit. Era o muncă de femeie măritată, doar era vorba de aluat cât pentru şapte pâini mari, dar mâinile ei aveau energie bună şi aluatul frământat de ea creştea văzând cu ochii.

Ştia pe de rost cum trebuie făcut totul. Lua din făina de grâu din hambar cocoloşul de aluat cât un pumn, pus la păstrat cu o săptămână înainte. Cum cocoloşul avea prinsă deasupra o pojghiţă groasă, îl rupea în două şi-l punea la înmuiat în apă caldă. Făcea mai apoi din el plămădeala şi o lăsa la dospit peste noapte, dar nu înainte de a lua un alt cocoloş şi a-l pune în făina de grâu de hambar pentru săptămâna următoare. Dacă uita să-l ascundă în făină, trebuia să meargă în vecini să ceară şi nu-i plăcea deloc să se împrumute. Până dospea aluatul, ardea cuptorul de pâine cu găteje anume pregătite şi îl jăruia să se încălzească. A doua zi suvolta pâinea, o punea pe lopată şi o băga în cuptor. Uneori, câte o pâine arunca aluat în afară aşa, cât o bilă, prinsă cu un fir subţire de pâinea-mamă. Bila aia o numea „pup” şi era primul lucru pe care îl mânca după ce pâinea era gata. Alte plăceri culinare nu avea.

Nu se dădea în lături de la nimic ce însemna muncă şi, cum-necum, pe tot ce punea mâna se vedea. Ţine minte şi acum când, într-una din veri, pe când era la seceră cu părinţii, a trecut pe acolo, cu caru’, Toderica Zâii, unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat. Mergea să ducă gunoi la câmp, dar s-a oprit în loc şi s-a uitat cum muncea Lala. După o vreme a strigat către tat-so: „Mă, Sâve, pe copila asta nu trebuia să o dai la şcoală, că-i prea harnică. Uite cum stau snopii după ea, ca soldaţii”.

De fapt, taică-so n-ar fi dat-o la şcoală, că nu era bogat deloc. Dar atât popa, care îi era Lalei naş de botez, cât şi învăţătorul au insistat pe lângă el să o trimită la liceu, pentru că era cea mai deşteaptă din clasă. Ba mai mult, învăţătorul s-a oferit să le împrumute bani pentru taxe, bani pe care îi puteau da înapoi când aveau şi puteau. Aşa a ajuns Lala să facă şcoala la Institutul Recunoştinţei din Blaj, înfiinţat de episcopul greco-catolic Vasile Suciu. Institutul cuprindea Liceul Teoretic, Şcoală Normală de Învăţătoare, Liceul Comercial şi Şcoală de Menaj, iar Lala a făcut clasele V-VIII la Liceul Teoretic, iar apoi, la Şcoala Normală de Învăţătoare.

În fiecare toamnă, tatăl Lalei vindea una din cele două bivoliţe pe care le folosea la car şi cumpăra alta mai tânără, pe care o creştea până primăvara ca să tragă în jug. Cu diferenţa de bani, plătea taxele şcolare. Tot toamna, la fel ca ceilalţi părinţi, urca în car un sac de grâu, unul de făină, ceapă, porumb, zarzavat, 200 de ouă, prune uscate şi alte alimente, le ducea până la gară, le punea pe tren şi le trimitea la Blaj. Primăvara, de Paşti, trimitea şi un miel, ca să aibă călăugăriţele din ce găti pentru fete.

Niciodată în cei opt ani de şcoala, Saveta, mama Lalei, nu şi-a pupat fata când pleca toamna, la şcoală. Era o femeie aspră şi severă şi nu-i stăteau în fire drăgălăşenile. Nici nu îi încărca desaga cu unt, smântână, prăjituri şi alte bunătăţi, cum primea Viorica, fata din vecini, colegă cu ea. Tot ce ducea Lala cu ea la şcoală era un fel de prăjitură din făină de mălai, pe care după trei zile nu o mai putea mânca pentru că se mucegăia.

În 1948, după ce au veni ruşii, iar comuniştii au furat ţara, Institutul Recunoştinţei a fost desfiinţat, călugăriţele batjocorite şi elevele s-au împrăştiat care încotro. Lala a ajuns să facă ultimii doi ani de liceu la Şcoala Pedagogică de Fete din Sibiu. Era singura greco-catolică din clasă. În fiecare dimineaţă, obişnuită de la Blaj, Lala se ducea întâi la biserică şi apoi la şcoală. Într-o zi, secretara de UTM, Anişoara Gavrilă, a urmărit-o de la biserică la şcoală, şi după ce Lala a ajuns în clasă, i-a căutat în servietă şi i-a găsit cartea de rugăciuni. A pârât-o rapid la directoare, care a certat-o. Toată clasa a aflat întâmplarea, aşa că au început să o ocolească. Nu şi-a făcut prea multe prietene printre ele.

În 1950, în ziua în care a terminat liceul şi a ieşit învăţătoare, tatăl ei i-a spus: „De-acum eşti domnişoara învăţătoare şi nu mai trebuie să munceşti la câmp”. Şi nu a mai dus-o la lucru niciodată.

Lala a fost repartizată învăţătoare pe graniţă, la Cărpiniş, spre deosebire de restul colegelor ei, care au prins judeţul Sibiu. Excepţie a făcut şi Ana Bota, o fată de „chiabur” din Biertan, care a ajuns în Jimbolia. În Cărpiniş Lala a stat un an, dar salariu îi acoperea doar chiria şi masa. În tot anul ăla şi-a făcut o singură rochie. Aşa a ajuns Lala să aibă două rochii de duminică.

Lala este mama mea.