Îmi plac cănile. Nu ştiu dacă am mai spus asta, dar iaca, o spun acum. Habar nu am de ce îmi plac şi cum se traduce asta psihologic (dacă se traduce), dar cert e că îmi plac. Am strâns o grămadă de căni până acum, multe dintre ele le-am spart sau le-am dat, iar o parte le-am pus şi uitat în credenţul din bucătărie. De folosit folosesc acum doar patru, fiecare legată de un alt sentiment.
Cea mai veche dintre ele e o cană rubensiană albă, cu interior verde măr, mare şi generoasă precum o lună plină. E o grăsunică pe care o am de pe vremea când nu umblam cu jumătăţi de măsură şi vroiam totul sau nimic de la oamenii de lângă mine. Nu mi-au prea ieşit mie pasienţele, ca să zic aşa, a trebuit să-mi reconsider perspectiva asupra lumii şi vieţii, dar pe grăsunică o iubesc la fel de mult ca acum vreo opt ani când am cumpărat-o. În plus, e singura cană din casă cu care beau apă, pentru că am impresia că din restul nu-mi trece de sete. Aşa după cum, de când mă ştiu, mănânc ciorba sau supa doar cu aceeaşi lingură, pentru că altfel nu mă satur. Mna, pitici şi pitici.
Urmează apoi cana cu fetiţa-îngeraş pe care am cumpărat-o acum vreo cinci ani din vreo trei motive: 1. are o toartă foarte la îndemâna degetului mare; 2. fetiţa-îngeraş e desenată fuuuarte drăgu’; 3. se potrivea cu nevoile mele emoţionale de atunci, respectiv de a fi ocrotită sub o formă sau alta, chiar şi de un înger de pe o cană. După ce am cumpărat-o, a devenit pentru multă vreme cana-de-la-job şi a simţit gustul a zeci de soiuri de ceai, albe, verzi, negre, roşii, cu teină, fără teină, cu lapte, fără lapte, cu zahăr, fără zahăr etc. E din porţelan fin şi transparent, care prinde petele de ceai foarte repede, ca urmare e cana care necesită cea mai multă îngrijire. Ce ţi-e şi cu îngerii ăştia… Şi eu care speram să fie invers 🙂
În urmă cu vreun an jumate, snoabă cum sunt, am cumpărat cea mai snoabă cană posibilă. E atât de snoabă încât se potriveşte perfect cu culorile în care e zugrăvită camera mea: bleu Celestial Cloud 2 şi maro Intense Truffle. De fapt, de-aia am şi luat-o: să se asorteze cu interiorul şi să îmi dea o senzaţie de perfecţiune când beau ceai sau cafea la mine în cameră. Are un design vintage şi feminin, care merge de minune cu biroul meu. Iar când combin cafeaua cu lapte, culoarea obţinută e exact maro-ul de pe cană sau de pe perete. Ce poate fi mai perfect de atât? 😀
Ultima şi cea mai nouă cană e delicată, micuţă, fină şi plină de inimioare. Şi mai are şi o linguriţă pe măsură. De fapt, am două astfel de căni, pentru că aşa era oferta de la Yves Rocher. Cum sunt în perioada în care chiar îmi doresc să iubesc, deşi mi-e din ce în ce mai greu să am sentimente din astea, setul de două căni de dragoste stilizată se potriveşte la fix. Aşa că una din căni e acasă, iar cealaltă la job, ca nu cumva să dea dragoste peste mine pe undeva şi să nu am cana potrivită la îndemână. Partea proastă cu cănile ăstea e că nu încap în ele mai mult de 150 de ml, dar nah, bine-i şi aşa dacă aduce dragoste în schimb. 🙂
cana de dragoste
Acestea fiind zise, mă pregătesc pentru o nouă cană. Ştiu şi de unde o voi cumpăra şi când. Dar toate vor fi dezvăluite la vremea lor. Până atunci vă doresc o primăvară frumoasă şi căni pe măsură 🙂
Si mie imi plac canile, dar ale mele sunt un pic diferite, drepte si mari. Poate si asta arata ceva, forma canii 🙂
Iar eu le leg de locurile din care le iau sau de persoanele de care-mi amintesc.
Şi eu am o colecţie de ceşti/căni! Preferata mea are forma grăsunicăi şi s-ar putea să fie ca la degustarea de vin, dacă are forma aceasta, nasul primeşte mai mult parfum (al conţinutului). Din fericire, cei din jur s-au prins că nu pot bea din cănile mele:)
Eu am o cană de inox cu pereţi dubli, gen termos, perfect cilindrică, aceeasi culoare pe dinăuntru si pe dinafară, toarta pusă fix la mijloc…mno, si într-o dimineaţă, adormită cum eram, am pus-o cu fundul în sus si am început să torn cafeaua în ea…si m-am prins abia când mi-a picurat pe picioare cafeaua ce se scurgea de pe masă 🙂
ca să vezi cum cine se-aseamănă, se-adună. 😀 era claaaar că şi voi iubiţi cănile. oare de ce nu mă mir? 😀
Zi drept, ai pus poza sa se vada cartile dupa cana, sa vada incultii care esti tu citita in viata asta :)).
Cana mea preferată nu are nimic special, dar e „cana de la mare”.
Adică, are domiciliul acolo unde merg eu, de obicei, la mare. Nu e cana mea personală. E cana mea timp de una sau două săptămîni, e cana-cafelei-cu-lapte- de- dimineaţă-de-la-ora-8-cînd-copiii-nici-nu-s-au-trezit-încă-şi-eu-privesc-marea-albastră- şi-liniştită-şi-e-încă-răcoare.
E o cană lătăreaţă, cofortabilă şi… cam de la ţară, aşa. dar o iubesc. 🙂
da, Barbu, am pus-o să se vadă că eu citesc cărţi despre cum să-ţi aranjezi grădina. fooooarte mare cultură, ce să zic 😀 😀
noah, cană de la mare nu am că nu prea merg la mare. dar o să am o cană de vacanţă în curând. de-abia aştept 😉
ai niste pitici dulci si amarui, delicati si fragili.
Si eu am, cred ca toti avem asemenea pitici. De exemplu eu adun, iau, primesc, colectez, recilez, strang, achzitionez (inca nu fur, dar nu garantez pentru asta pe viitor) soldatei de plumb. banali, simpli, mari si mici, noi si de duzina, vechi de colectie, straini, nationali, rupti, ciuntiti, colorati sau nu. ideea e ca imi place de ei si ma bucur cand gasesc exemplare inedite.
Discurile de vinil nu se pun, nu-s hobby, sunt pasiune.
foarte frumos ai mai scris si foarte cald, am avut un sentiment de acasa.
A fost o reala placere si o sa o mai repet.
Felicitari pentru diacritice. O raritate.
Scris de colectie, ce mai!
uau, soldăţei de plumb!!! ce faaain! n-am ştiut pe nimeni până acum care să adune aşa ceva. are parfum interbelic piticul tău şi îmi place. plus că mi-e ciudă că nu am avut şi eu pasiunea asta 😀
foarte mulţumesc şi pt aprecieri. mă bucur tare mult când oaspeţii mei se simt bine pe aici şi le place ce găsesc. cam multe orgolii şi pitici la un loc, nu? 😀
De unde o sa iei urmatoarea cana? 😀 Eu,mai nou, sunt setata pe canile cu buline. Tie iti plac?
Am si eu o cescuta preferata, desi nu-i purtatoare de vreo poveste ( http://tinyurl.com/cyoyotv ).
Toate canile tale din imaginile de mai sus imi plac, dar cea cu fata ingeras se afla in topul preferintelor. Pacat ca-i asa prentioasa..
*pretentioasa
foarte frumuşică şi delicată e ceşcuţa ta. îmi place. cănile cu buline încă nu m-au cucerit, da’ nu se ştie niciodată de unde sare iepurele.
ps: peste o lună fix îţi zic de unde cumpăr următoarea cană. 😀
Intotdeauna mi-am dorit sa am cana mea si timp de 19 ani nu am avut cana mea.
Mi se parea ciudat sa-mi cumpar propria cana, asa ca mereu am folosit canile tuturor si ale nimanui, din bucatarie. In schimb, in apropierea zilei mele de nastere si in apropierea Craciunului, incercam, subtil, sa ii fac pe prietenii mei sa inteleaga ca imi doresc o cana.
In cele din urma, am realizat ca nimeni nu se prinde, asa ca, inainte de Craciun, le-am zis : VREAU O CANA! NU GLUMESC! CHIAR IMI DORESC O CANA!
Si acum am cana mea. 😀
😀 cere şi ţi se va da 😀
Mi-e tare drag sa te citesc.Azi aveam treaba,am dat aici peste noutati si-am zis:noa,musai sa citesc ce mai scrie Laura 🙂 .Nu am cana mea,da’ ma duc la treaba.Frumoase canile tale 🙂 .
şi mie mi-e drag că ţi-e drag 🙂