17

Viaţa într-o cană

Îmi plac cănile. Nu ştiu dacă am mai spus asta, dar iaca, o spun acum. Habar nu am de ce îmi plac şi cum se traduce asta psihologic (dacă se traduce), dar cert e că îmi plac. Am strâns o grămadă de căni până acum, multe dintre ele le-am spart sau le-am dat, iar o parte le-am pus şi uitat în credenţul din bucătărie. De folosit folosesc acum doar patru, fiecare legată de un alt sentiment.

Cea mai veche dintre ele e o cană rubensiană albă, cu interior verde măr, mare şi generoasă precum o lună plină. E o grăsunică pe care o am de pe vremea când nu umblam cu jumătăţi de măsură şi vroiam totul sau nimic de la oamenii de lângă mine. Nu mi-au prea ieşit mie pasienţele, ca să zic aşa, a trebuit să-mi reconsider perspectiva asupra lumii şi vieţii, dar pe grăsunică o iubesc la fel de mult ca acum vreo opt ani când am cumpărat-o. În plus, e singura cană din casă cu care beau apă, pentru că am impresia că din restul nu-mi trece de sete. Aşa după cum, de când mă ştiu, mănânc ciorba sau supa doar cu aceeaşi lingură, pentru că altfel nu mă satur. Mna, pitici şi pitici.

 

grăsunica

 

Urmează apoi cana cu fetiţa-îngeraş pe care am cumpărat-o acum vreo cinci ani din vreo trei motive: 1. are o toartă foarte la îndemâna degetului mare; 2. fetiţa-îngeraş e desenată fuuuarte drăgu’; 3. se potrivea cu nevoile mele emoţionale de atunci, respectiv de a fi ocrotită sub o formă sau alta, chiar şi de un înger de pe o cană. După ce am cumpărat-o, a devenit pentru multă vreme cana-de-la-job şi a simţit gustul a zeci de soiuri de ceai, albe, verzi, negre, roşii, cu teină, fără teină, cu lapte, fără lapte, cu zahăr, fără zahăr etc. E din porţelan fin şi transparent, care prinde petele de ceai foarte repede, ca urmare e cana care necesită cea mai multă îngrijire. Ce ţi-e şi cu îngerii ăştia… Şi eu care speram să fie invers 🙂

 

cana cu fetiţa-îngeraş

În urmă cu vreun an jumate, snoabă cum sunt, am cumpărat cea mai snoabă cană posibilă. E atât de snoabă încât se potriveşte perfect cu culorile în care e zugrăvită camera mea: bleu Celestial Cloud 2 şi maro Intense Truffle. De fapt, de-aia am şi luat-o: să se asorteze cu interiorul şi să îmi dea o senzaţie de perfecţiune când beau ceai sau cafea la mine în cameră. Are un design vintage şi feminin, care merge de minune cu biroul meu. Iar când combin cafeaua cu lapte, culoarea obţinută e exact maro-ul de pe cană sau de pe perete. Ce poate fi mai perfect de atât? 😀

 

snoaba

Ultima şi cea mai nouă cană e delicată, micuţă, fină şi plină de inimioare. Şi mai are şi o linguriţă pe măsură. De fapt, am două astfel de căni, pentru că aşa era oferta de la Yves Rocher. Cum sunt în perioada în care chiar îmi doresc să iubesc, deşi mi-e din ce în ce mai greu să am sentimente din astea, setul de două căni de dragoste stilizată se potriveşte la fix. Aşa că una din căni e acasă, iar cealaltă la job, ca nu cumva să dea dragoste peste mine pe undeva şi să nu am cana potrivită la îndemână. Partea proastă cu cănile ăstea e că nu încap în ele mai mult de 150 de ml, dar nah, bine-i şi aşa dacă aduce dragoste în schimb. 🙂

cana de dragoste

Acestea fiind zise, mă pregătesc pentru o nouă cană. Ştiu şi de unde o voi cumpăra şi când. Dar toate vor fi dezvăluite  la vremea lor. Până atunci vă doresc o primăvară frumoasă şi căni pe măsură 🙂

 

14

Despre acea Mildred Pierce care m-a scos din sărite

Mildred Pierce e o proastă. O maaare proastă! Iar asta nu e o cronică de film. E doar descărcarea mea nervoasă, după ce aseară m-am uitat, în sfârşit, la mini-seria HBO Mildred Pierce. Mă ardeau degetele azi-noapte, la finalul filmului, să scriu câteva chestii despre mama Mildred, dar mi-am zis că ar fi mai bine să aştept dimineaţa, ca să mi se mai cearnă sentimentele. Cum ar veni, să fiu mai detaşată.

Doar că şi la ora asta a zilei tot la fel de nervoasă şi pornită sunt pe Mildred. Genul ăsta de mame proaste până la Dumnezeu şi-napoi mă scoate cu totul şi cu totul din sărite. Mamele NU au voie să fie proaste, indiferent cât de mult îşi iubesc copiii sau cât de minunaţi sunt aceştia. Mamele TREBUIE să fie deştepte şi să nu se lase călcate în picioare, umilite, şantajate, duse de nas de progenituri.

Da, ştiu, nu sunt mamă şi orice femeie care a puiat poate să vină şi să-mi dea peste nas cu asta, explicându-mi cum se schimbă oareşce în interiorul lor, cum stau lucrurile cu relaţia mamă-copil, cum eşti dintr-odată alta, cum câte lună-n şi stele provoacă “miracolul naşterii”… bla, bla, bla. S-or fi schimbând, dar asta nu are nicio legătură cu prostia. Dacă devii mamă nu înseamnă să devii, automat, şi proastă. Maică-mea n-a devenit.

Dar Mildred Pierce da. Nu că n-aş fi ştiut cum era Mildred. Am amânat un an filmul ăsta tocmai pentru că am intuit că mă va enerva femeia asta. Acum mulţi ani am văzut prima ecranizare a cărţii lui James M. Cain. Doar că varianta alb-negru, cu Joan Crawford în rolul principal, îţi dădea o minimă satisfacţie ca şi spectator şi om cu bun simţ: la sfârşit, Veda, fiica-scorpie a proastei de Mildred, plătea cu vârf şi îndesat pentru toate răutăţile făcute şi pentru toată atitudinea snoabă şi de doi bani afişată în faţa maică-sii.

Iar asta pentru că, la vremea ecranizării, adică în ’45, Motion Picture Production Code, codul moral al industriei cinematografice americane, impunea ca personajele negative din filme să fie pedepsite pentru faptele lor. Ca urmare, regizorul filmului de atunci, ungurul Michael Curtiz (care a făcut şi “Casablanca”), a schimbat finalul romanului, trimiţând-o pe Veda în închisoare. Bun şi codul ăla la ceva, dacă e să mă întrebaţi pe mine! Bun în anumite limite, bineînţeles, respectiv cele care te ajutau să faci diferenţa dintre bine şi rău, moral şi imoral, frumos şi urât etc. Altfel, avea multe articole stupide.

Ecranizarea de anul trecut, însă, a urmat litera cărţii întrutotul, iar Kate Winslet a jucat atât de bine încât şi acum mă gândesc plină de nervi la Mildred. Nu că Crawford nu ar fi fost, la rândul ei, foarte bună. A fost. Ca dovadă a şi luat Oscarul pentru performanţă. Dar adevărul e că lui Winslet i se potriveşte muuult mai bine rolul de femeie din clasa de mijloc a societăţii. Poate şi pentru că Kate Winslet, în străfundurile ei, îmi pare doar o simplă gospodină britanică, deşi că se trage dintr-o familie de actori din tată-n fiică. Crawford era, prin natura ei, o rafinată şi asta se vedea inclusiv cum păşea prin cadru sau cum îşi purta uniforma de chelneriţă.

Nu trebuie să vă spun că, dacă a reuşit să îmi provoace astfel de sentimente, mini-seria cu pricina merită văzută. Înarmaţi-vă însă cu înţelegere şi indulgenţă, ca să nu păţiţi ca mine. Sau, şi mai bine, veniţi la Cluj, la TIFF, pentru că va fi o proiecţie-maraton a filmului cu pricina, iar după vizionare ne putem vedea la o bere, ca să dăm cu Mildred de toţi pereţii. Pentru că e o maaare proastă, nu de alta. 🙂

15

Note pentru când oi fi de 70 de ani



– Să nu mă plâng de bolile mele celor cu care stau de vorbă.
– Să nu mă fardez strident.
– Să nu port fuste sau rochii deasupra genunchilor.
– Să nu mă îmbrac în culori mohorâte sau prea tari.
– Să nu port bluze fără mâneci.
– Să nu spun aceleaşi şi aceleaşi poveşti oamenilor din jur.
– Să fiu îngăduitoare şi înţelegătoare cu cei tineri.
– Să nu spun niciodată “Pe vremea mea…”.
– Să nu mă apuc să dau sfaturi oamenilor când nu mi le cer.
– Să nu vorbesc prea mult.
– Să nu mă îndrăgostesc de un bărbat cu 30 de ani mai tânăr ca mine.
– Să nu îmi vopsesc părul portocaliu, vişiniu sau negru corb.
– Să nu înjur.
– Să zâmbesc, dar nu tâmp şi nu tot timpul.
– Să nu vorbesc despre moarte.
– Să îmi cumpăr un baston fin, negru, cu cap de argint.
– Să nu mă dau cu ruj roşu.
– Să nu fiu urâcioasă.
– Să îmi albesc dinţii sau să îmi întreţin proteza, după caz.
– Să nu folosesc parfumuri dulci.
– Să nu fiu pisăloagă şi sâcâitoare.
– Să citesc.

Post scris în ideea că, pe la 70 de ani, mă loveşte Alzheimerul şi nu mai ştiu ce fac şi cum să fiu. Sper doar că în acest caz să-mi aduc aminte să citesc zilnic blogul 🙂