Toată ziua de azi mi-am dorit un singur lucru: să umblu desculţă prin iarbă cu rouă. Atât de tare îmi doream asta încât degetele de la picioare mi se strângeau din când în când pentru a prinde între ele fire lungi de iarbă verde, grasă şi invisibilă. Nu e prima oară când simt această nevoie. Mi se întâmplă tot mai des în ultimii ani.
După cum mi se întâmplă uneori să îmi doresc să fiu la ţară şi să muncesc pământul. Să sap la cartofi, să plivesc, să strâng cucuruzul, să fac orice muncă brută şi obositoare. Să simt cum îmi ard umerii în soarele dogoritor şi să-mi târăsc picioarele acasă cu greu, la lăsatul serii. Mi-e dor amarnic de toate astea ca şi cum le-aş fi trăit vreodată. Doar că nu le-am trăit…
[Update]: Citind textul de mai sus, Leti şi-a amintit de acest articol şi mi-a trimis link-ul. Dat fiind că, la o zi după ce am scris, m-a lovit o uşoară gripă, mi-a trecut prin cap că, de fapt, dorinţa asta mea de a merge desculţă prin iarbă era modul în care organismul meu încerca să înăbuşe din start o boală, încerca să se vindece singur. Poate ar trebui să încep să fiu mai atentă la semne de acum înainte. Corpul ştie singur mai bine decât mine ce şi cum.
eu nu sunt asa pretenţioasă…mi-as dori măcar prin zăpadă să umblu, nici măcar desculţă nu vreau să fiu, da să fie o zăpadă albă, curată, multă, îngheţată bocnă…nu cred că am sanse prea curând 🙂
pretenţii zici? 😀
hai, ca din 3 ianuarie ar fi timpul sa iti mai pui si o alta dorinta…