3

Dorinţă

Toată ziua de azi mi-am dorit un singur lucru: să umblu desculţă prin iarbă cu rouă. Atât de tare îmi doream asta încât degetele de la picioare mi se strângeau din când în când pentru a prinde între ele fire lungi de iarbă verde, grasă şi invisibilă. Nu e prima oară când simt această nevoie. Mi se întâmplă tot mai des în ultimii ani.

După cum mi se întâmplă uneori să îmi doresc să fiu la ţară şi să muncesc pământul. Să sap la cartofi, să plivesc, să strâng cucuruzul, să fac orice muncă brută şi obositoare. Să simt cum îmi ard umerii în soarele dogoritor şi să-mi târăsc picioarele acasă cu greu, la lăsatul serii. Mi-e dor amarnic de toate astea ca şi cum le-aş fi trăit vreodată. Doar că nu le-am trăit…

 [Update]: Citind textul de mai sus, Leti şi-a amintit de acest articol şi mi-a trimis link-ul. Dat fiind că, la o zi după ce am scris, m-a lovit o uşoară gripă, mi-a trecut prin cap că, de fapt, dorinţa asta mea de a merge desculţă prin iarbă era modul în care organismul meu încerca să înăbuşe din start o boală, încerca să se vindece singur. Poate ar trebui să încep să fiu mai atentă la semne de acum înainte. Corpul ştie singur mai bine decât mine ce şi cum.

11

Cu ce am rămas din 2011 sau cum a trecut timpul peste mine

 


Dacă e ceva prin care să ţin minte 2011, atunci mi-l voi reaminti mereu drept anul în care am conştientizat că am îmbătrânit. Din punct de vedere fizic, zic, pentru că altfel mai am de străbătut nişte ani. În anul care tocmai a trecut şi pe care mi-l amintesc ca şi când ar fi fost ieri, eternele mele 49 de kilograme au devenit, nu ştiu cum şi când, 57 şi aşa se pare că vor rămâne mult timp de acum încolo.

Habar nu am cum am pus opt kilograme pe mine, dar le-am pus şi mi-au cam dat peste cap dulapul. 90% din hainele mele trebuie înlocuite deoarece fermoarele nu se mai trag, iar dacă se trag, nu mă lasă să respir. Am început acest proces de “refaţadizare” în decembrie, dar e un proces destul de demoralizant. Nu mă regăsesc în noul meu corp, iar când mă uit în oglindă şi îmi văd aripioarele şi burta mă ia cu plâns. Partea proastă e că nu pot să ţin cure de slăbire sau să fac sport, nu am atâta voinţă, aşa că va trebui să mă împac cu soarta.

Aşa cum va trebui să mă împac cu ideea că sânul meu stâng s-a lăsat vizibil vreo doi centimetri. Arată ca dracu’ şi mă enervează de mor. Habar nu am de ce s-a întâmplat asta. Iniţial am crezut că are vreun nodul şi m-am dus la un control. S-a dovedit că există un nodul, în fapt un fibroadenom, dar la sânul drept, nu la stângul. Ca urmare, singura explicaţie pe care mi-o pot da e tot îmbătrânirea.

Evident, spre deosebire de kilogramele în plus, aici situaţia se remediază cu sutiene, doar că pe mine sutienele m-au enervat de când mă ştiu şi le-am ocolit din răsputeri. Purtam o dată sau de două ori pe an, cel mult. Acum sunt nevoită să le port zilnic, mai ales că sunt şi o cerinţă a noului job, ca să zic aşa, dar mi-e incredibil de greu să mă obişnuiesc cu ele. Nu e fun deloc.

Aşa după cum nu e fun să constat că am albit în anul care a trecut mai mult decât am albit în ultimii zece ani la un loc. E moştenire de familie asta, familia lui tata ca să fiu mai precisă, dar e şi semn de bătrâneţe. Şi mă obligă să îmi vopsesc părul în fiecare lună, chit că am chef sau nu. În  fapt, după vreo 15 zile de la vopsit, tâmplele mele sunt înspicate, dat fiind că podoaba mea capilară creşte cu viteza vântului de când mă ştiu. Dacă aş albi complet peste noapte, nici nu mi-aş mai bate capul cu vopsitul, că ar arată mişto, dar aşa, doar pe sfert alb, e… bătrânesc. Şi urât.

Iar ca procesul să fie complet, anul ăsta m-am procopsit şi cu dureri de spate, localizate undeva la nivelul coccisului şi resimţite te miri când. E ca şi cum aş fi anchilozată uneori. Babă de babă. Nu am apucat să merg la neurolog pentru chestia asta, dar mă tot îndemn să o fac cât de curând şi probabil că o voi face. Cu un drum, îmi voi verifica şi capul, pentru că se întâmplă să uit tot mai des tot felul de cuvinte sau să le încurc.

Indiferent însă de diagnosticul pe care îl voi primi, 2011 va rămâne pentru mine anul de cotitură, de trecere la vârsta a doua. Sper, totuşi, să fie o vârstă cel puţin la fel de colorată ca prima. Şi lipsită de alte boli.

PS: Mă întreb cum percepe acest an Laura din celălalt univers. Da, am uitat să vă spun că sunt mare fan Fringe.  🙂