11

Păţăşti!

Să nu credeţi că nu mi se întâmplă lucruri. Mi se întâmplă. Şi asta chit că-s prinsă până peste cap în tot felul de proiecte la job şi stau acolo până când uit de mine. Spre exemplu, acum vreo 10 zile mi s-a întâmplat să mă sune Consulul General al României la New York. Dap. Chiar el. Era în jur de 23.30 la noi, când telefonul mi-a afişat un număr de America. Am răspuns şi la capătul celălalt – consulul. Ne-am întreţinut vreo 10-15 minute, timp în care s-a dovedit un tip politicos, interesat în ce discutam şi dornic să rezolve problema apărută.

Despre ce era vorba? Despre Amitav Ghosh, ultimul scriitor de care m-am îndrăgostit eu. Poate că ştiţi deja povestea din presă. Ghosh urma să vină în octombrie în România să-şi lanseze cartea, dar a renunţat să îşi mai ridice viza de la consulatul nostru din NY după ce o tipă de acolo s-a purtat cu el execrabil. Eu am aflat asta de pe pagina de FB a editurii TAJ, cea care îi publică lui Ghosh cărţile în România şi care l-a şi invitat aici. După ce am citit, s-a aprins în minte spiritul civic (habar n-am cum) şi i-am trimis rapid un mail consulului.

I-am explicat frumos că nu mi se pare normal să fim reprezentaţi la un nivel atât de înalt de personaje lipsite de eleganţă şi tact precum acea tipă şi i-am spus că mă aştept să îi scrie lui Amitav Ghosh o scrisoare în care să-şi prezinte scuzele. Am pus şi numărul meu de telefon în mail, cumva spre veridicitatea existenţei mele. 🙂 Nu a trecut o oră de la trimiterea mailului şi omul m-a sunat, după cum spuneam. Şi-a cerut scuze pentru funcţionara cu pricina, m-a rugat să îi dau datele de contact ale editurii, mi-a spus că încearcă să rezolve situaţia şi că îl va citi pe Ghosh cu prima ocazie. 🙂

A doua zi, presa a ieşit cu povestea şi restul e istorie. Cu ce m-am ales eu din asta? Cu satisfacţia de a face o gest mic cu efecte relativ mari (consulul chiar i-a scris lui Ghosh). Şi cu mulţumiri de la Editura TAJ. Plus promisiunea de a căpăta cadou viitorul roman al lui Ghosh – “Un râu de fum”, atunci când va intra pe piaţă şi cu invitaţia de a fi oaspete de onoare la o eventuală vizită a scriitorului indian. Nu sună chiar rău. 🙂

La o zi distanţă de la această poveste, mi-a sunat din nou telefonul, seara. De data asta era Marius Oprea, fostul director al IICCMR. Ce vroia? Păi, urmează să scoată o carte despre săpăturile făcute pentru identificarea mormintelor deţinuţilor politici şi îşi doreşte ca în addenda acesteia să intre şi textul meu despre căutarea lui Şuşman, text apărut acum doi ani pe Pandora’s. Nu m-a încântat pe mine niciodată ideea de a fi publicată în cărţi, nu ştiu de ce, dar de data asta am fost de acord şi i l-am trimis. Am simţit că, într-un fel, îl merita. Dacă nu era el, nu aveam ce scrie, nu? So, undeva spre sfârşitul anului va apărea o carte la editura Polirom, cu un text de-al meu. Nu dau de băut 😀

Şi ajungem la ziua de azi… Se întâmplă ca la Cluj, în acest weekend, să fie Cupa Davis, România-Finlanda. Nu ştiu să joc tenis, nu am văzut în viaţa mea un meci de tenis cap-coadă, nu am ţinut veci o rachetă în mână şi nici nu ştiu decât vag regulile acestui sport. Dar cum am decis aşa, peste noapte, să-mi condimentez viaţa socială şi să încerc chestii noi, mi-am pus în cap să mă duc la Sala Sporturilor să văd meciurile astea importante.

Ca urmare, ieri la prânz m-am făcut cu trei invitaţii, pentru toate cele trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică. Super loc (sector A, rând 1, loc 32), super spectacol. M-am uitat frumos pe invitaţie, era trecută ora de acces -12.00, ora de începere a meciului – 13.00, aşa că azi, pe la 11.45, m-am îmbrăcat, m-am fardat discret, m-am parfumat şi mai discret şi am plecat spre Sala Sporturilor. Afară ploua pe rupte, dar ce nu face snoaba de mine pentru sport de înaltă clasă? La 12.30 eram la Sala Sporturilor, intrând graţios, cu zâmbetul pe buze şi invitaţia în mână.

La poartă o tipă bondoacă, cu ceva vestă reflectorizantă şi cu o faţă nu tocmai prietenoasă. Mă uit la ea, îmi dau seama că nu se bucură că mă vede pe mine, vedeta, aşa că o întreb veselă: “Se poate, nu?“. La care ea, sec: “Nu”. Eu, ingenuă şi uşor confuză, zic: “Păi cum nu? Doar am invitaţie”. Ea se uită la mine ca la cea mai proastă blondă ever şi zice, la fel de sec ca prima oară: “Meciul începe la 15.00”.

Mi-a picat faţa. M-am uitat pe cartonul din mână şi într-adevăr aşa era. Pentru că eu, la cât sunt de cunoscătoare în ale tenisului, nu m-am uitat acasă pe invitaţia de sâmbătă, ci doar pe cea de vineri. Or sâmbăta era un singur meci, cel de dublu, de la 15.00. M-am întors frumos acasă, ruşinată şi jenată eu de mine. M-am simţit o impostoare şi am decis să nu mă mai duc la niciun meci. Astea sunt pentru cunoscători, nu pentru femei cu fluturi în cap, care vor doar să-şi coloreze timpul liber.

(PS: Şi, da, există o diferenţă între a fi snob şi a avea standarde înalte, dar despre asta poate cu o altă ocazie).

8

Despre cum ştiu eu să fac afaceri

 

Eu, pe vremea când nu-mi băteam capul cu "afaceri"

Sunt un dezastru când vine vorba de administrat bani, încheiat contracte, negociat cu meşterii şi altele de felul ăsta. Niciodată nu m-am priceput şi niciodată nu o să mă pricep la asta. Nu m-aş mira ca, după ce voi rămâne doar eu cu mine în ditamai casa, să ajung să mi-o vând din cauza datoriilor sau a cine ştie cărei afaceri proaste. Ştiu că nu mă pricep, dar cum nu este nimeni care să facă astfel de tranzacţii în locul meu, sunt nevoită să trăiesc cu ele şi ele cu mine. Şi trăim destul de rău împreună.

Ultima “afacere” de acest fel, prăpăstioasă, cum ar veni, e închiriatul demisolului casei mele. În fapt, spaţiul ăla îl dăm în chirie de prin ’91, deoarece e mare, bine întreţinut şi nu am avut ce face altceva cu el. A fost, pe rând, magazin de închiriat casete video, internet caffe, bar, sediu de asociaţie şi altele. Nu au existat perioade moarte între o închiriere şi alta până în iunie 2011. Atunci, brusc şi dintr-o dată, am rămas fără de chiriaşi. Şi am ţinut-o aşa un an întreg, lucru care ne-a afectat bugetul considerabil.

Nu ştiu care sunt motivele pentru care nimeni nu a vrut să închirieze locul, cu atât mai mult cu cât nu ceream o sumă imensă, zic eu. Sunt vreo 100 de metri pătraţi, zonă centrală, şi nu aveam pretenţie la mai mult de 1.000-1.200 de lei, dar n-a fost să fie. Chestie de criză. După fix un an, s-a arătat şi chiriaşul. Mai exact, chiriaşa. O tipă de vreo 28 de ani, care dorea să facă un magazin de antichităţi. Maică-mea a făcut rapid o pasiune pentru ea, habar nu am de ce, poate pentru că era din oraşul în care m-am născut eu – Mediaş.

Aşa se face că, la începutul lui iunie anul acesta, am bătut palma cu fata pe 1.000 de lei, plus impozitul pe venit. De la bun început, însă, m-am dovedit o fraieră. Să mă explic. După ce, mult timp, am încercat să îmi găsesc chiriaşi prin agenţiile imobiliare, am renunţat la asta şi am pus afiş în geam. Într-una din zile, când eu nu eram acasă, a venit la maică-mea un tip, agent imobiliar, care a zis că vrea să vadă spaţiul pentru o clientă de-a lui. L-a văzut, i-a plăcut, şi-a chemat clienta şi aşa ne-am ales cu chiriaşa. Aşa, de pe o oră pe alta.

Doar că în momentul în care am semnat contractul, tânărul agent imobiliar a zis că trebuie să îi dăm comision pentru efortul depus. Oricât am încercat să-i explic că eu nu l-am chemat pe el, că nu l-am angajat, că nu e treaba mea comisionul ăla, nu am avut pe cine lămuri. Unde mai pui că maică-mea, panicată că scăpăm chiriaşa din mână, se tot băga în discuţie şi mă tot bătea la cap să-i dau omului bani. Fraieră cum sunt, am cedat şi i-am dat ăstuia 50% din prima chirie. S-a dovedit că, de fapt, numai noi i-am dat, pentru că fata cu pricina a fost, evident, mai deşteaptă decât noi şi a zis “pas” pe motiv că agentul îi e ceva prieten. Fain, nu?

Odată contractul încheiat, fata s-a apucat de modificări în demisol, după bunul plac. Într-o primă fază, însă, am dat eu jos tencuiala de pe un perete, până la cărămidă, pentru că ea avea impresia că acolo e o ţeavă spartă, iar repararea ei era obligaţia mea. S-a dovedit că nu era nicio ţeavă spartă, aşa că am plătit degeaba un meşter şi o maşină de dus la gunoi sacii de tencuială. Asta a însemnat în jur de 700 de lei cu totul. Când a văzut că peretele în cărămidă arată bestial (ce să fac dacă am o casă trainică şi frumoasă, construită din cărămidă şi piatră? 🙂 ), chiriaşa mea a decis să mai dea jos tencuiala de pe câţiva pereţi, ca să-i lase în cărămidă pentru că potriveau mai bine cu antichităţile pe urma să le aducă acolo.

În timpul lucrărilor, s-au luat jos şi două ferestre, un calorifer, s-a umblat la instalaţia electrică şi altele de felul ăsta. Nu mi-am bătut capul prea tare gândindu-mă că toate vor fi puse la loc când se va termina reamenajarea spaţiului. Toate bune şi frumoase timp de două luni, respectiv iunie şi iulie, când fata mi-a dat chiria la fiecare început de lună, cum ne înţelesesem. În august însă, a intrat în pământ. N-a venit cu chiria, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a răspuns la mesaje, nu a contactat meşterul care trebuia să termine lucrările din demisol. N-a dat niciun semn, indiferent ce făceam. Asta în condiţiile în care are chei atât de la demisol, cât şi şi de la poarta casei mele.

Am ajuns inclusiv să o caut la adresa din contract, în speranţa că dau de ea şi îmi recuperez cheile sau aflu’ ce dracu are de gând să facă mai departe. N-am găsit-o. Săptămâna trecută am avut o minimă speranţă ca lucrurile vor intra în normal, în momentul când mi-a dat un sms în care spunea “Acum am ajuns acasă. Sunt după ora 8”. N-a sunat deloc şi nici n-a mai răspuns la telefon în următoarele zile.

Ca să fac un sumar: afacerista de mine are, în prezent, demisolul întors cu curu-n sus, cu geamuri lipsă, calorifere date jos, pereţi nefinisaţi şi o lipsă la buget de 1.000 de lei. Plus alţi 1.200 de lei aruncaţi aiurea pe agentul imobiliar şi meşter. Iar ca să mă apuc să merg prin tribunale ca să îmi recuperez banii, e o bătaie de cap infernală şi nici nu ştiu dacă e o variantă viabilă dat fiind că nu am bani de aşa ceva. Dar, vorba aia, domnia şi prostia se plătesc. Or eu, doamnelor şi domnilor, sunt cea mai mare PROASTĂ în viaţă. Şi aşa o să mor.