Blogul Licuricei

…ca o balenă ce sunt. Căci cum altfel mă pot defini la 164 cm înălţime şi 58 de kilograme (cântărite azi-dimineaţă)?? Chiar şi Fumi, care nu m-a văzut de multişor în America fiind, mi-a zis acu’ două zile când ne-am întâlnit că, citez, „ţi s-au mărit braţele”. Evident că s-au mărit! Unde naiba să se pună cele 9 kilograme dacă nu pe braţe, şolduri, cur şi burtă? Nu credeam vreodată că mie mi s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar uite că s-a întâmplat. Şi acum am nevoie de strategii de slăbire, dar nu ori de care, ci din cele în care nu trebuie să depun niciun efort. Niscaiva vrăji, zic, că sport şi înfometare nu servesc.

Dar să revenim la Vamă, ca să lămurim eşuarea. Pe la începutul verii, când toată lumea îşi organiza vacanţele, am fost poftită în Grecia de nişte prieteni. Mai exact, în Mouresi, un sătuc la 50 de kilometri de Volos. Un fel de rai pe Pământ, dacă e să mă iau după fotografii. Invitaţia a picat la fix. Nu mai fusesem în Grecia de vreo 12 ani şi-mi era chiar dor. Plecarea urma să fie în 4 iulie, se mergea cu maşina (mijlocul meu preferat de transport), se stătea 10 zile, numa’ bine. Doar că n-a fost să fie. Prietenii respectivi închiriaseră un loc de 5 persoane, dar al cincilea era obligatoriu să fie copil sub 3 ani, pentru că patul era mic. Ca urmare, n-am mai plecat.

Şi aşa a început calvarul punerii vacanţei la cale. Într-o primă fază, mi-am mutat pe august concediul pe care urma să îl iau în iulie. Apoi am început să planific. Credeţi-mă pe cuvânt, o femeie singură la 43 de ani, fără maşină, cu un venit modest şi fără plăcerea de a călători singură, are şanse apropiate de zero când vine vorba de a pleca undeva în concediu. De ce? Păi, în primul rând pt că prietenii care sunt cuplaţi, chiar dacă nu sunt căsătoriţi, nu te iau în considerare ca potenţial partener de vacanţă şi nu te poftesc nicăieri. Nu ştiu dacă e teama femeilor din cuplu că le furi iubitul (ceea ce a absurd în cazul meu, ar trebui să mă cunoască mai bine de atât) sau pur şi simplu pentru că nu pari a fi amuzantă fiind singură. Indiferent de motiv, cuplurile ies rapid din lista de vacanţă.

Rămân rudele din străinătate sau prietenele la fel de singure ca tine. Varianta cu rudele din străinatate a picat şi ea pentru că atât vara-mea din Suedia, cât şi cea din Spania, aveau planuri de a veni în ţară exact în perioada în care eu aveam planuri de a pleca. Am trecut la ultima resursă şi am încercat să conving cele trei bucăţi de prietene singure să ne facem vacanţa împreună. De preferat undeva peste hotare. Au zis „pas”. Una dintre ele urma să se mute dintr-un loc în altul şi avea nevoie de bani, a doua urma să îşi ia de-abia în noiembrie concediu, ca să meargă la frate-so, în Singapore, iar a treia, din cauză de mamă cu probleme de sănătate, nu îşi putea planifica deocamdată vacanţa şi oricum nu se putea deplasa mai departe de Dunăre.

Şi aşa am ajuns să mă obişnuiesc cu ideea că îmi voi face concediul între betoanele Clujului. În acest timp, un amic mă tot trimitea în Vamă, de una singură, cu textul „e destul de new pentru tine locul şi sigur vei întâlni mulţi cunoscuţi”. Îl refuzam de fiecare dată cu îndărătnicie şi o oarecare enervare. Nu sunt fan Vamă şi niciodată nu m-au încântat poveştile despre acel loc. Am fost acolo o singură dată, prin ’91, şi nu cred că mi-a plăcut. Nu am nicio amintire despre el. Iar tot mitul ăsta cu Vama Veche pe mine m-a distanţat de plaja cu pricina, în loc să mă apropie. În plus, la noi la mare nu am  fost decât o singură dată în ultimii 18 ani, iar asta pentru că nu m-a tras defel aţa.

Doar că vineri după-masa, prietena mea care nu putea merge în vacanţă mai departe de Dunăre a venit cu propunerea să mergem în Vamă din 11 august. Mama i se simţea mai bine, iar câţiva prieteni de-ai ei aveau planuri de Vamă. Ce altceva puteam face decât să accept? Decât betoane, mai bine Vamă, nu? Şi uite aşa am început pregătirile pentru plajă: căutatul unui costum de baie onorabil, care să nu îmi scoată în evidenţă colacii şi burta.

Prima zi de căutare, cea de ieri, a fost un eşec total. Noul meu corp arată DIZ-GRA-ŢI-OS în orice costum de baie, fie el întreg, două piese sau takini. Îmi venea să plâng ori de câte ori mă uitam în oglinzile din cabine. Am venit acasă depresivă şi cu două tricouri mărimea L să-mi ascund grăsimile (până acum vreo doi ani purtam S!). Totuşi, nu mă las. Mai fac o încercare azi, în cel de-a doilea mall. Şi dacă nu o să găsesc ce doresc, adică acel costum perfect care să distragă complet atenţia de la kilogramele mele dispuse imperfect, cred că voi avea o singură alternativă: nudismul. Ori tot, ori nimic. Să nu ziceţi că nu v-am zis. 🙂