Blogul Licuricei

…am cateva „bile sparte in rulmentul valorilor existentiale”. cel putin asta este concluzia unui prieten care a avut oaresce rabdare vreme de vreo 5 ani sa discute sau sa se certe cu mine, dupa caz. acum s-a saturat si a decis ca tot ce face in directia mea e pierdere de vreme pentru ca eu oricum nu ma schimb si e clar ca pe cel care nu se ajuta singur nu il poti ajuta. cu toata tristetea momentului (ca nu-i de ici de colo ca o persoana de care iti pasa sa iti spuna „la revedere. esti o cauza pierduta”) atunci cand a pomenit de bile nu m-am putut abtine sa nu ma rad amintindu-mi de clasicul banc in care romanul aflat intr-o incapere ermetic inchisa, cu doua bile la dispozitie, pe una o pierde si pe cealalta o strica. 🙂

mda. sa fiu sincera, eu nu stiu nici macar cate bile am, daramite cate sunt sparte. de fapt, in capul meu e un amalgam de stari si de pareri conflictuale despre toti si toate pe care cu greu reusesc sa le gestionez. mai rau e ca ajung sa le impartasesc altora treaba asta si acestia din urma ajung sa nu mai stie de unde sa ma ia si unde sa ma aseze. asta, imi sugereaza mie bunul simt, e de rau. pe de alta parte, ma gandesc ca o persoana de genul asta nu te plictiseste. de fiecare data e alta, ceea ce face viata amuzanta (e un mod patetic de a-mi tine partea, da’ no… daca eu nu ma apar, cine sa o faca? 🙂 ) s-ar putea totusi ca inconstanta mea valorica sa fie, totusi, al naibii de obositoare pentru cei din jur. si sa para ca nu se poate baza lumea pe mine.

asta imi aduce aminte ca ii invidiez pe cei ca mihnea si fumi, de exemplu, care stiu exact in ce cred si ce vor. ori de cate ori i-am intrebat ce ii mana in lupta, mi-au raspuns banal (ma rog, cat de banal poate fi un astfel de raspuns) : sa se mantuie. ei cred ca nu au nici macar fisuri existentiale, daramite bile sparte. ei au trecut la etapa a 3-a a proverbului Zen, adica la partea cu „pentru cel care stie muntii redevin muntii, iar raurile rauri”. eu sunt prinsa inca in etapa a 2-a in care stiu cate ceva si cred ca muntii si raurile nu sunt, de fapt, munti si rauri. dar, in acelasi timp, mai stiu ca fiecare din noi suntem, vrem nu vrem, toate fetzele, chiar daca cea mai mare parte din timp nu realizam asta si ne inchipuim ca suntem doar intr-un fel sau altul. ce nu vrem sa fim e la fel de graitor ca si ce vrem sa fim, ce suntem, ce credem ca suntem si ce vrem sa creada restul lumii ca suntem. complicat…

s-atunci ce-i de facut cu mine? teoretic, ar trebui sa ajung sa gandesc gandirea si sa nu mai stau intre doua luntrii, intre traditie si modernitate. partea proasta e ca nu stiu CUM sa fac asta…