Blogul Licuricei

…aseara citeam niste recenzii la „the departed” a lui scorsese si ma intrebam de ce este filmul asta asa apreciat. mie, una, nu mi-a placut. cu parere de rau pentru munca celebrului regizor, dar mi s-a parut o copie destul de neizbutita a originalului hong-kongonez „infernal affairs” semnat andrew lau. desi impanat cu nume mari ca pentru a-i da greutate si schimbat pe ici, pe colo ca sa aiba o tusa personala, filmul lui scorsese nu m-a impresionat prin mai nimic si mi-a parut mai degraba marketing, decat arta. recunosc ca di caprio si damon parca joaca din ce in ce mai bine cu fiecare film, dar jack nicholson se joaca in continuare pe el insusi asa cum o face de ani incoace, iar finalul lui „the departed” e mult sub al lui „infernal affairs”. se pare ca la remake-uri scorsese nu e, totusi, sergio leone care din „yojimbo” al lui kurosawa a scos un film de referinta – „a fisftul of dollars” si un star – clint eastwood.

nu stiu cum ar fi fost daca n-as fi vazut prima data filmul lui andrew lau, dar ma indoiesc ca as fi avut alta impresie. din punctul meu de vedere, „infernal affairs” a reinventat filmele cu gangsteri, reamintind americii cum ar trebui facute astfel de filme, iar asta e greu sa nu observi indiferent cand il vezi. s-ar putea sa fiu subiectiva dat fiind ca imi place tot mai mult cinematografia asiatica, dar cum sa nu-mi placa? sa luam un singur exemplu: „zatoichi” a lui takeshi kitano. in japonia, legendarul batran luptator orb cu sabia este un fel de james bond. seria filmelor cu zatoichi a debutat la inceputul anilor ’60 si a cuprins atat filme de lung metraj, cat si seriale de televiziune. nu cred ca exista japonez care sa nu-l cunoasca pe zatoichi.

dar filmul realizat de takeshi kitano in 2003 este, de departe, cel mai bun dintre toate acestea. e o bijuterie. este combinatia perfecta intre violentza aristocratica, umorul prostovan, coregrafia precisa si muzica impecabila. toate personajele sunt construite delicat, dar ferm, iar takeshi kitano in rolul unui zatoichi blond platinat si cu o fatza impenetrabila este absolut minunat. misterios, singuratic, cinic, dar in acelasi timp amuzant, impecabil in miscarile din scenele de lupta, zatoichi-takeshi e un adevarat personaj de legenda, bine ancorat in cinematografia japoneza. de altfel, takeshi a tinut sa omagieze „cei sapte samurai” ai lui kurosawa si a introdus o scena de lupta in stilul acestuia, ce se desfasoara pe o ploaie torentiala ce ai impresia tu, ca spectator, ca iti patrunde pana la piele. si-a permis chiar sa se joace, finalul e gandit astfel incat stai sa te intrebi daca eroul e chiar orb sau se preface. eu zic ca e orb. ramane sa decideti singuri. oricum, chiar daca vedeti doar acest film si nici un altul din intreaga cinematografie asiatica va puteti declara privilegiati. pe bune.

[Update – 16 ian ’07] – scorsese a luat ieri globul de aur pentru cel mai bun regizor pentru „the departed”, dar filmul nu a castigat titlul de „cel mai bun film”. nici nu e, dupa cum ziceam. nu stiu ce va aduce oscarul, dar cum pt mine globul de aur conteaza mai mult, ma declar impacata.