…fuse si se duse. la craciun ma refer. s-a dovedit a fi o perioada molcoma, calda si ciocolatie in care am avut timp sa stau si sa ma gandesc la cele mai nebunesti si imposibile lucruri. mi-am facut chiar si o lista cu ce mi-ar placea sa fac sau sa mi se intample in anii care urmeaza. iata ce a iesit:

– sa ma joc cu un urs panda (asta ar insemna sa ajung in rezervatia wolong din provincia sichuan, china – hmm… putin probabil)

– sa ma plimb prin tiahuanaco si sa trec prin poarta soarelui (pentru asta ar trebui sa fiu in peru – daca ajung in china, ajung si in peru)

– sa stau de vorba cu Papa macar 15 minute (de fapt, as fi vrut sa vorbesc cu Ioan Paul al II-lea, dar ma multumesc si cu Benedict…)

– sa iau parte la carnavalul de la venetia in costum de epoca

– sa ma plimb cu balonul deasupra grasse-ului cand tocmai au inflorit lanurile de levantica, iasomie, trandafiri

– sa fac, macar o vara, voluntariat in rezervatia lossi din congo

– sa iau ceaiul cu un samurai

– sa conduc o duesenberg sj speedster din ’35 pe drumurile englezesti de tara (pentru asta ar trebui sa imi iau carnetu’ mai intai)

– sa infiez cate un copil din fiecare rasa

– sa invat sa vorbesc swahili

– sa lucrez un an ca editor la barnes & noble

– sa calatoresc cu transsiberianul de la moscova la vladivostok

– sa ma duc intr-o expeditie arheologica in tzara damascului

cam asta ar fi lista mea imposibila. stiu ca se spune “ai grija ce iti doresti”, dar in cazul de fatza nu cred ca am de ce sa imi fac griji. nu se intampla miracole chiar la tot pasul. desi… 🙂

…acest craciun mi-e greu. de parca l-as duce in spate. nu am chef sa colind orasul in cautarea cadoului perfect (desi am atatia prieteni care merita sa primeasca ceva de la mine), nu am chef sa stau sa-mi impodobesc bradul (desi poate chestia asta m-ar mai scoate din amortire), nu am chef sa primesc colindatori si sa fac pe gazda minunata (desi intotdeauna am iubit intalnirile si gatelnitzele cu prietenii). de data asta as vrea sa fiu lasata in pace si sa treaca de parca nu ar fi fost. sunt plictisita de toate din jurul meu si mi se par far’ de rost. cred ca m-am inrolat in valul depresivilor de craciun care bantuie in aceasta perioada peste lume. asa am auzit.

de fapt, daca stau sa ma gandesc, n-am trait pana acum nici un craciun atat de frumos incat sa merite sa mi-l aduc aminte si sa tanjesc dupa el. craciunul de anul trecut, spre exemplu, a fost multa agonie si foarte putin extaz. asa-zisul meu iubit de atunci, cu o zi inainte de craciun, s-a gandit ca are o “datorie de onoare” fatza de o veche prietena de-a lui si s-a decis sa o insoteasca la microrevelionul organizat de firma tipei. ca sa nu se simta fata singura si sa-si lamureasca el lui “neste lucruri”. de plict, stiu. ca o adevarata femeie ce sunt, am facut scena de rigoare (sincera sa fiu, nu imi pare rau ca am facut-o, desi fata mi-e tare simpatica acum), dupa care am trecut peste (ca deh, sunt femeie proasta si erau sarbatori) si am petrecut ajunul in familia domnului in cauza. a fost bine. oarecum desprins din filmele americane, cu impodobit de brad, deschis de cadouri, colindat la chitara, rasete si armonie, dar bine. o vreme.

pana cand personajul de care vorbeam a devenit nostalgic (ca asa se intampla de sarbatori, te napadesc amintirile, ce dracu’ sa faci?) si si-a dat brusc seama ca sufletul lui e in alta parte, la o fosta mare iubire (care mi-e si ea foarte draga, dar care nu, nu e fata cu microrevelionul, evident. ca doar inima lui e mare si are loc, in acelasi timp, pentru toate femeile trecute, prezente si viitoare din viata lui). bineinteles ca nu mi-a spus atunci, dar cum nu l-am mai simtit acolo, ci cu mintea in cu totul alta parte, craciunul meu s-a transformat intr-o cacealma. eram teribil de indragostita si eram o mare fraiera cum s-a dovedit mai tarziu, asa ca am stat pana la capat, luptandu-ma din greu cu fantomele. dupa o vreme, adica la o saptamana dupa revelion, am pierdut batalia si am intrat intr-un an in care m-am tarat de pe o zi pe alta, lingandu-mi ranile. au fost si zile bune in anul asta, ce-i drept, dar nu foarte multe. si uite-asa am ajuns acest craciun care ma seaca.

inca astept partea cu miracolele de care se vorbeste atat…

ps: happy christmas to you all!

…aseara citeam niste recenzii la “the departed” a lui scorsese si ma intrebam de ce este filmul asta asa apreciat. mie, una, nu mi-a placut. cu parere de rau pentru munca celebrului regizor, dar mi s-a parut o copie destul de neizbutita a originalului hong-kongonez “infernal affairs” semnat andrew lau. desi impanat cu nume mari ca pentru a-i da greutate si schimbat pe ici, pe colo ca sa aiba o tusa personala, filmul lui scorsese nu m-a impresionat prin mai nimic si mi-a parut mai degraba marketing, decat arta. recunosc ca di caprio si damon parca joaca din ce in ce mai bine cu fiecare film, dar jack nicholson se joaca in continuare pe el insusi asa cum o face de ani incoace, iar finalul lui “the departed” e mult sub al lui “infernal affairs”. se pare ca la remake-uri scorsese nu e, totusi, sergio leone care din “yojimbo” al lui kurosawa a scos un film de referinta – “a fisftul of dollars” si un star – clint eastwood.

nu stiu cum ar fi fost daca n-as fi vazut prima data filmul lui andrew lau, dar ma indoiesc ca as fi avut alta impresie. din punctul meu de vedere, “infernal affairs” a reinventat filmele cu gangsteri, reamintind americii cum ar trebui facute astfel de filme, iar asta e greu sa nu observi indiferent cand il vezi. s-ar putea sa fiu subiectiva dat fiind ca imi place tot mai mult cinematografia asiatica, dar cum sa nu-mi placa? sa luam un singur exemplu: “zatoichi” a lui takeshi kitano. in japonia, legendarul batran luptator orb cu sabia este un fel de james bond. seria filmelor cu zatoichi a debutat la inceputul anilor ’60 si a cuprins atat filme de lung metraj, cat si seriale de televiziune. nu cred ca exista japonez care sa nu-l cunoasca pe zatoichi.

dar filmul realizat de takeshi kitano in 2003 este, de departe, cel mai bun dintre toate acestea. e o bijuterie. este combinatia perfecta intre violentza aristocratica, umorul prostovan, coregrafia precisa si muzica impecabila. toate personajele sunt construite delicat, dar ferm, iar takeshi kitano in rolul unui zatoichi blond platinat si cu o fatza impenetrabila este absolut minunat. misterios, singuratic, cinic, dar in acelasi timp amuzant, impecabil in miscarile din scenele de lupta, zatoichi-takeshi e un adevarat personaj de legenda, bine ancorat in cinematografia japoneza. de altfel, takeshi a tinut sa omagieze “cei sapte samurai” ai lui kurosawa si a introdus o scena de lupta in stilul acestuia, ce se desfasoara pe o ploaie torentiala ce ai impresia tu, ca spectator, ca iti patrunde pana la piele. si-a permis chiar sa se joace, finalul e gandit astfel incat stai sa te intrebi daca eroul e chiar orb sau se preface. eu zic ca e orb. ramane sa decideti singuri. oricum, chiar daca vedeti doar acest film si nici un altul din intreaga cinematografie asiatica va puteti declara privilegiati. pe bune.

[Update – 16 ian ’07] – scorsese a luat ieri globul de aur pentru cel mai bun regizor pentru “the departed”, dar filmul nu a castigat titlul de “cel mai bun film”. nici nu e, dupa cum ziceam. nu stiu ce va aduce oscarul, dar cum pt mine globul de aur conteaza mai mult, ma declar impacata.

…daca ar fi dupa mine, o data la cateva luni i-as pune pe ziaristii romani sa se uite la doua filme. ma gandesc ca asa unii dintre ei si-ar aminti ce inseamna sa faci meseria asta din pasiune si din convingerea ca poti schimba ceva. (e drept ca, in acelasi timp, altor ziaristi le-as da sa citeasca niste carti. in felul asta nu as mai avea surpriza sa aud in redactii care se respecta intrebari de genul “amsterdam e totuna cu rotterdam?” sau afirmatii precum “aqualand e un vechi oras grecesc”).

revenind la cele doua filme pe care le-as face “lectura” obligatorie. primul dintre ele e un clasic in viata – ‘all the president’s men’ al lui pakula. mi-ar placea sa cred ca nu exista jurnalist care sa nu-l fi vazut sau care sa nu fi auzit de scandalul watergate, dar tinand cont ca vorbim de un film din ’76 si de o poveste petrecuta in ’72, exista mari sanse ca tinerele sperante sa le fi ratat (chit ca in facultate le sunt pomenite din cate am auzit). so, pentru ‘necunoscatori’, filmul e ecranizarea cartii jurnalistilor americani de la the washington post, bob woodward si carl bernstein, cei care au investigat afacerea watergate in urma careia presedintele nixon si-a dat demisia. in ’73, ziarul lor a primit premiul pulitzer for public service, woodward fiind considerat si acum cel mai bun jurnalist de investigatie din lume. nu stiu de ce nu se spune acelasi lucru si despre bernstein, ca doar au lucrat cot la cot, dar vorba aia, viata-i nedreapta. in plus, drumurile lor s-au despartit oarecum, woodward devenind un jurnalist destul de apropiat de george w. bush (a realizat vreo 4 interviuri cu acesta, pe durata totala a vreo 7 ore, fiind considerat ziaristul care a “pierdut” cel mai mult timp cu bush). berstein, in schimb, s-a situat oarecum de partea cealalta a baricadei, cerand spre exemplu senatului american, in aprilie 2006, intr-un articol din vanity fair, sa investigheze presedintia bush.

al doilea film nu e inspirat dintr-un caz real, dar e tare bine construit si destept facut. se numeste “state of play” (tradus la noi ‘stare de fapt’) si e semnat paul abbott. este un serial de 6 episoade produs in 2003 de bbc, un thriller politic in care se impletesc interesele corporatiste, legaturile politice primejdioase, relatiile extraconjugale si profesionalismul jurnalistilor de investigatii de la “the herald”. s-ar putea sa fiu subiectiva dat fiind ca, de regula, sunt mult mai atasata de cinematografia britanica decat cea americana, dar acest film m-a captivat mai abitir chiar decat “toti oamenii presedintului”. nu stiu de ce. poate pt ca fiecare personaj in parte e definit precis in complexitatea lui, lasandu-ti impresia clara ca nici unul din cei 6 nu e mai putin important decat celalalt si ca investigatia e intr-adevar o munca de echipa si nu o situatie in care orgoliile jurnalistice se zbat sa creeze vedete. in plus, scenariul e veridic si actual, foarte curat scris, fara cuvinte inutile si cadre in plus, aproape fiecare episod terminandu-se cu o noua intriga care te pune pe ganduri. dar, pana la urma, cum sa nu-mi placa daca joaca bill nighy* (in rolul lui cameron foster, editor al “the herald”), un actor savuros si original caruia nu am ce-i reprosa? l-am vazut prima data in “fairytale: a true story”, iar apoi in “love actually”, “enduring love”, “the girl in the cafe”, “ghidul autostopistului galactic”, “the constant gardener” si “piratii din caraibe – death man’s chest” si de fiecare data jocul lui m-a incantat. e un actor pe cinste.

evident, sunt o groaza de alte filme de acelasi calibru, precum ‘wag the dog’ sau ‘insider’, ca sa le spun doar pe primele care imi vin in minte, dar eu pe astea le-as alege pentru a mai ridica moralul jurnalistilor blazati si care nu mai simt de ce sunt ceea ce au vrut sa fie. vizionare placuta!

 [Update – 16 ian ’07] – * nu pot decat sa ma bucur ca am un oaresce fler – preferatul meu bill nighy tocmai ce-a primit ieri globul de aur pentru cel mai bun actor intr-o miniserie sau film de tv (“gideon’s daughter”). 🙂

 …de la andrei:

1) Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
“a regatului, sa fie tinuti intr-o inchisoare mai ca lumea. Dar” (Regii blestemati – Maurice Druon, Humanitas 2004)

2) Fara sa verificati, cat e ora?
11:45

3) Verificati
11:37 (ma cam grabesc 🙂 )

4) Cum sunteti imbracat?
pai, ca niciodata, in fusta…

5) Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
la un articol din agenda clujeana despre bloggeri.

6) Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
linistea

7) Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
ieri, mai spre dupa-masa. am fost la un ceai si la o poveste in insomnia cu lavinia si fana

8 ) Ati visat ieri noapte?
parca da…

9) Cand ati ras ultima data?
mai inainte cand imi povestea un coleg cum o tanara speranta jurnalistica din cluj a scris intr-un articol ca aqualand e un oras grecesc :))) (sunt rea, nu? stiu, dar nu m-am putut abtine…. :))) )

10) Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
o harta a europei, cateva etajere cu carti, un panou pe care afisez paginile din ziar… sunt in redactie….

11) Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
un mini cooper S ca sa-l fac cadou unui asa-zis prieten care nu-l prea merita :)))

12) Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Nothing, un film canadian care avea la baza o idee faina: ce-ar fi daca lucrurile, oamenii, starile, amintirile pe care le urasti din viata ta, dispar?

13) Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
nu

14) Ce parere aveti despre acest chestionar?
e simpatic si fara rost 🙂

15) Spuneti-ne ceva ce nu stim inca.
vreau sa ma duc la praga de revelion 🙂

16-17) Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita/baiat?
voi stii cand o/il voi vedea

18) V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
da, dar mi-am luat gandul repede. nu-i de mine 🙂

19) Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
“aici iti vei gasi sufletul pereche”

20) Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
nimic

21) Va place sa dansati?
nu prea

22) George Bush?
presedintele care credea ca talibanii sunt o formatie rock

23) Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
pe  jimmy carter invitat in show-ul lui jay leno. mi-a placut de el. e smart and funny

24) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
fana, bianca, scripi, andi (doar ca niciunul nu are blog)

…am cateva “bile sparte in rulmentul valorilor existentiale”. cel putin asta este concluzia unui prieten care a avut oaresce rabdare vreme de vreo 5 ani sa discute sau sa se certe cu mine, dupa caz. acum s-a saturat si a decis ca tot ce face in directia mea e pierdere de vreme pentru ca eu oricum nu ma schimb si e clar ca pe cel care nu se ajuta singur nu il poti ajuta. cu toata tristetea momentului (ca nu-i de ici de colo ca o persoana de care iti pasa sa iti spuna “la revedere. esti o cauza pierduta”) atunci cand a pomenit de bile nu m-am putut abtine sa nu ma rad amintindu-mi de clasicul banc in care romanul aflat intr-o incapere ermetic inchisa, cu doua bile la dispozitie, pe una o pierde si pe cealalta o strica. 🙂

mda. sa fiu sincera, eu nu stiu nici macar cate bile am, daramite cate sunt sparte. de fapt, in capul meu e un amalgam de stari si de pareri conflictuale despre toti si toate pe care cu greu reusesc sa le gestionez. mai rau e ca ajung sa le impartasesc altora treaba asta si acestia din urma ajung sa nu mai stie de unde sa ma ia si unde sa ma aseze. asta, imi sugereaza mie bunul simt, e de rau. pe de alta parte, ma gandesc ca o persoana de genul asta nu te plictiseste. de fiecare data e alta, ceea ce face viata amuzanta (e un mod patetic de a-mi tine partea, da’ no… daca eu nu ma apar, cine sa o faca? 🙂 ) s-ar putea totusi ca inconstanta mea valorica sa fie, totusi, al naibii de obositoare pentru cei din jur. si sa para ca nu se poate baza lumea pe mine.

asta imi aduce aminte ca ii invidiez pe cei ca mihnea si fumi, de exemplu, care stiu exact in ce cred si ce vor. ori de cate ori i-am intrebat ce ii mana in lupta, mi-au raspuns banal (ma rog, cat de banal poate fi un astfel de raspuns) : sa se mantuie. ei cred ca nu au nici macar fisuri existentiale, daramite bile sparte. ei au trecut la etapa a 3-a a proverbului Zen, adica la partea cu “pentru cel care stie muntii redevin muntii, iar raurile rauri”. eu sunt prinsa inca in etapa a 2-a in care stiu cate ceva si cred ca muntii si raurile nu sunt, de fapt, munti si rauri. dar, in acelasi timp, mai stiu ca fiecare din noi suntem, vrem nu vrem, toate fetzele, chiar daca cea mai mare parte din timp nu realizam asta si ne inchipuim ca suntem doar intr-un fel sau altul. ce nu vrem sa fim e la fel de graitor ca si ce vrem sa fim, ce suntem, ce credem ca suntem si ce vrem sa creada restul lumii ca suntem. complicat…

s-atunci ce-i de facut cu mine? teoretic, ar trebui sa ajung sa gandesc gandirea si sa nu mai stau intre doua luntrii, intre traditie si modernitate. partea proasta e ca nu stiu CUM sa fac asta…