11

Păţăşti!

Să nu credeţi că nu mi se întâmplă lucruri. Mi se întâmplă. Şi asta chit că-s prinsă până peste cap în tot felul de proiecte la job şi stau acolo până când uit de mine. Spre exemplu, acum vreo 10 zile mi s-a întâmplat să mă sune Consulul General al României la New York. Dap. Chiar el. Era în jur de 23.30 la noi, când telefonul mi-a afişat un număr de America. Am răspuns şi la capătul celălalt – consulul. Ne-am întreţinut vreo 10-15 minute, timp în care s-a dovedit un tip politicos, interesat în ce discutam şi dornic să rezolve problema apărută.

Despre ce era vorba? Despre Amitav Ghosh, ultimul scriitor de care m-am îndrăgostit eu. Poate că ştiţi deja povestea din presă. Ghosh urma să vină în octombrie în România să-şi lanseze cartea, dar a renunţat să îşi mai ridice viza de la consulatul nostru din NY după ce o tipă de acolo s-a purtat cu el execrabil. Eu am aflat asta de pe pagina de FB a editurii TAJ, cea care îi publică lui Ghosh cărţile în România şi care l-a şi invitat aici. După ce am citit, s-a aprins în minte spiritul civic (habar n-am cum) şi i-am trimis rapid un mail consulului.

I-am explicat frumos că nu mi se pare normal să fim reprezentaţi la un nivel atât de înalt de personaje lipsite de eleganţă şi tact precum acea tipă şi i-am spus că mă aştept să îi scrie lui Amitav Ghosh o scrisoare în care să-şi prezinte scuzele. Am pus şi numărul meu de telefon în mail, cumva spre veridicitatea existenţei mele. 🙂 Nu a trecut o oră de la trimiterea mailului şi omul m-a sunat, după cum spuneam. Şi-a cerut scuze pentru funcţionara cu pricina, m-a rugat să îi dau datele de contact ale editurii, mi-a spus că încearcă să rezolve situaţia şi că îl va citi pe Ghosh cu prima ocazie. 🙂

A doua zi, presa a ieşit cu povestea şi restul e istorie. Cu ce m-am ales eu din asta? Cu satisfacţia de a face o gest mic cu efecte relativ mari (consulul chiar i-a scris lui Ghosh). Şi cu mulţumiri de la Editura TAJ. Plus promisiunea de a căpăta cadou viitorul roman al lui Ghosh – “Un râu de fum”, atunci când va intra pe piaţă şi cu invitaţia de a fi oaspete de onoare la o eventuală vizită a scriitorului indian. Nu sună chiar rău. 🙂

La o zi distanţă de la această poveste, mi-a sunat din nou telefonul, seara. De data asta era Marius Oprea, fostul director al IICCMR. Ce vroia? Păi, urmează să scoată o carte despre săpăturile făcute pentru identificarea mormintelor deţinuţilor politici şi îşi doreşte ca în addenda acesteia să intre şi textul meu despre căutarea lui Şuşman, text apărut acum doi ani pe Pandora’s. Nu m-a încântat pe mine niciodată ideea de a fi publicată în cărţi, nu ştiu de ce, dar de data asta am fost de acord şi i l-am trimis. Am simţit că, într-un fel, îl merita. Dacă nu era el, nu aveam ce scrie, nu? So, undeva spre sfârşitul anului va apărea o carte la editura Polirom, cu un text de-al meu. Nu dau de băut 😀

Şi ajungem la ziua de azi… Se întâmplă ca la Cluj, în acest weekend, să fie Cupa Davis, România-Finlanda. Nu ştiu să joc tenis, nu am văzut în viaţa mea un meci de tenis cap-coadă, nu am ţinut veci o rachetă în mână şi nici nu ştiu decât vag regulile acestui sport. Dar cum am decis aşa, peste noapte, să-mi condimentez viaţa socială şi să încerc chestii noi, mi-am pus în cap să mă duc la Sala Sporturilor să văd meciurile astea importante.

Ca urmare, ieri la prânz m-am făcut cu trei invitaţii, pentru toate cele trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică. Super loc (sector A, rând 1, loc 32), super spectacol. M-am uitat frumos pe invitaţie, era trecută ora de acces -12.00, ora de începere a meciului – 13.00, aşa că azi, pe la 11.45, m-am îmbrăcat, m-am fardat discret, m-am parfumat şi mai discret şi am plecat spre Sala Sporturilor. Afară ploua pe rupte, dar ce nu face snoaba de mine pentru sport de înaltă clasă? La 12.30 eram la Sala Sporturilor, intrând graţios, cu zâmbetul pe buze şi invitaţia în mână.

La poartă o tipă bondoacă, cu ceva vestă reflectorizantă şi cu o faţă nu tocmai prietenoasă. Mă uit la ea, îmi dau seama că nu se bucură că mă vede pe mine, vedeta, aşa că o întreb veselă: “Se poate, nu?“. La care ea, sec: “Nu”. Eu, ingenuă şi uşor confuză, zic: “Păi cum nu? Doar am invitaţie”. Ea se uită la mine ca la cea mai proastă blondă ever şi zice, la fel de sec ca prima oară: “Meciul începe la 15.00”.

Mi-a picat faţa. M-am uitat pe cartonul din mână şi într-adevăr aşa era. Pentru că eu, la cât sunt de cunoscătoare în ale tenisului, nu m-am uitat acasă pe invitaţia de sâmbătă, ci doar pe cea de vineri. Or sâmbăta era un singur meci, cel de dublu, de la 15.00. M-am întors frumos acasă, ruşinată şi jenată eu de mine. M-am simţit o impostoare şi am decis să nu mă mai duc la niciun meci. Astea sunt pentru cunoscători, nu pentru femei cu fluturi în cap, care vor doar să-şi coloreze timpul liber.

(PS: Şi, da, există o diferenţă între a fi snob şi a avea standarde înalte, dar despre asta poate cu o altă ocazie).

8

Despre cum ştiu eu să fac afaceri

 

Eu, pe vremea când nu-mi băteam capul cu "afaceri"

Sunt un dezastru când vine vorba de administrat bani, încheiat contracte, negociat cu meşterii şi altele de felul ăsta. Niciodată nu m-am priceput şi niciodată nu o să mă pricep la asta. Nu m-aş mira ca, după ce voi rămâne doar eu cu mine în ditamai casa, să ajung să mi-o vând din cauza datoriilor sau a cine ştie cărei afaceri proaste. Ştiu că nu mă pricep, dar cum nu este nimeni care să facă astfel de tranzacţii în locul meu, sunt nevoită să trăiesc cu ele şi ele cu mine. Şi trăim destul de rău împreună.

Ultima “afacere” de acest fel, prăpăstioasă, cum ar veni, e închiriatul demisolului casei mele. În fapt, spaţiul ăla îl dăm în chirie de prin ’91, deoarece e mare, bine întreţinut şi nu am avut ce face altceva cu el. A fost, pe rând, magazin de închiriat casete video, internet caffe, bar, sediu de asociaţie şi altele. Nu au existat perioade moarte între o închiriere şi alta până în iunie 2011. Atunci, brusc şi dintr-o dată, am rămas fără de chiriaşi. Şi am ţinut-o aşa un an întreg, lucru care ne-a afectat bugetul considerabil.

Nu ştiu care sunt motivele pentru care nimeni nu a vrut să închirieze locul, cu atât mai mult cu cât nu ceream o sumă imensă, zic eu. Sunt vreo 100 de metri pătraţi, zonă centrală, şi nu aveam pretenţie la mai mult de 1.000-1.200 de lei, dar n-a fost să fie. Chestie de criză. După fix un an, s-a arătat şi chiriaşul. Mai exact, chiriaşa. O tipă de vreo 28 de ani, care dorea să facă un magazin de antichităţi. Maică-mea a făcut rapid o pasiune pentru ea, habar nu am de ce, poate pentru că era din oraşul în care m-am născut eu – Mediaş.

Aşa se face că, la începutul lui iunie anul acesta, am bătut palma cu fata pe 1.000 de lei, plus impozitul pe venit. De la bun început, însă, m-am dovedit o fraieră. Să mă explic. După ce, mult timp, am încercat să îmi găsesc chiriaşi prin agenţiile imobiliare, am renunţat la asta şi am pus afiş în geam. Într-una din zile, când eu nu eram acasă, a venit la maică-mea un tip, agent imobiliar, care a zis că vrea să vadă spaţiul pentru o clientă de-a lui. L-a văzut, i-a plăcut, şi-a chemat clienta şi aşa ne-am ales cu chiriaşa. Aşa, de pe o oră pe alta.

Doar că în momentul în care am semnat contractul, tânărul agent imobiliar a zis că trebuie să îi dăm comision pentru efortul depus. Oricât am încercat să-i explic că eu nu l-am chemat pe el, că nu l-am angajat, că nu e treaba mea comisionul ăla, nu am avut pe cine lămuri. Unde mai pui că maică-mea, panicată că scăpăm chiriaşa din mână, se tot băga în discuţie şi mă tot bătea la cap să-i dau omului bani. Fraieră cum sunt, am cedat şi i-am dat ăstuia 50% din prima chirie. S-a dovedit că, de fapt, numai noi i-am dat, pentru că fata cu pricina a fost, evident, mai deşteaptă decât noi şi a zis “pas” pe motiv că agentul îi e ceva prieten. Fain, nu?

Odată contractul încheiat, fata s-a apucat de modificări în demisol, după bunul plac. Într-o primă fază, însă, am dat eu jos tencuiala de pe un perete, până la cărămidă, pentru că ea avea impresia că acolo e o ţeavă spartă, iar repararea ei era obligaţia mea. S-a dovedit că nu era nicio ţeavă spartă, aşa că am plătit degeaba un meşter şi o maşină de dus la gunoi sacii de tencuială. Asta a însemnat în jur de 700 de lei cu totul. Când a văzut că peretele în cărămidă arată bestial (ce să fac dacă am o casă trainică şi frumoasă, construită din cărămidă şi piatră? 🙂 ), chiriaşa mea a decis să mai dea jos tencuiala de pe câţiva pereţi, ca să-i lase în cărămidă pentru că potriveau mai bine cu antichităţile pe urma să le aducă acolo.

În timpul lucrărilor, s-au luat jos şi două ferestre, un calorifer, s-a umblat la instalaţia electrică şi altele de felul ăsta. Nu mi-am bătut capul prea tare gândindu-mă că toate vor fi puse la loc când se va termina reamenajarea spaţiului. Toate bune şi frumoase timp de două luni, respectiv iunie şi iulie, când fata mi-a dat chiria la fiecare început de lună, cum ne înţelesesem. În august însă, a intrat în pământ. N-a venit cu chiria, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a răspuns la mesaje, nu a contactat meşterul care trebuia să termine lucrările din demisol. N-a dat niciun semn, indiferent ce făceam. Asta în condiţiile în care are chei atât de la demisol, cât şi şi de la poarta casei mele.

Am ajuns inclusiv să o caut la adresa din contract, în speranţa că dau de ea şi îmi recuperez cheile sau aflu’ ce dracu are de gând să facă mai departe. N-am găsit-o. Săptămâna trecută am avut o minimă speranţă ca lucrurile vor intra în normal, în momentul când mi-a dat un sms în care spunea “Acum am ajuns acasă. Sunt după ora 8”. N-a sunat deloc şi nici n-a mai răspuns la telefon în următoarele zile.

Ca să fac un sumar: afacerista de mine are, în prezent, demisolul întors cu curu-n sus, cu geamuri lipsă, calorifere date jos, pereţi nefinisaţi şi o lipsă la buget de 1.000 de lei. Plus alţi 1.200 de lei aruncaţi aiurea pe agentul imobiliar şi meşter. Iar ca să mă apuc să merg prin tribunale ca să îmi recuperez banii, e o bătaie de cap infernală şi nici nu ştiu dacă e o variantă viabilă dat fiind că nu am bani de aşa ceva. Dar, vorba aia, domnia şi prostia se plătesc. Or eu, doamnelor şi domnilor, sunt cea mai mare PROASTĂ în viaţă. Şi aşa o să mor.

11

O vară de Vamă, Balcic şi dorinţe

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Vama Veche e cel mai murdar şi de rahat loc pe care l-am văzut până acum. De rahat la propriu, dacă ţin cont că în fiecare zi, pe la 8.30 dimineaţa, vidanjera locală da o tură pe la buzile crâşmelor de pe plajă şi strângea tot ce era de strâns, umplând aerul cu miasmele de rigoare. Nu ştiu de ce nu se întâmplă lucrul ăsta pe la 4.00 am, de exemplu, ca să nu dea vamaiotul nas în nas cu mirosurile, după cum nu ştiu de ce dracu’ satul ăsta, cu plaja lui cu tot, este îngropat în munţi de gunoaie. Ai zice că primarelui (ales a patra oară, din câte am înţeles) i se rupe de Vamă, după cum li se rupe şi ălora care merg acolo şi îşi aruncă tot gunoiul pe unde apucă. Dacă ăsta e spiritul vamaiot atât de renumit şi mitizat, eu, una, îi zic “pas”.  Şi îmi puteţi spune snoabă, burgheză sau mai ştiu eu cum, chiar nu mă supăr. Oi fi. 🙂

Dar să le iau pe îndelete.

Drumul. Lin, lung, liniştitor. La dus am călătorit pe întuneric, aşa că mai mult am aţipit şi nu am ştiut mare lucru. O singură dată, la întoarcere, când am văzut acul vitezometrului pe la 160, m-am simţit uşor în nesiguranţă (nu prea cunoşteam şoferul şi părea destul de nervos), dar apoi totul a decurs normal. Una peste alta, nu m-aş da în lături să-l mai fac o dată. Nu neapărat cu destinaţia Vamă, da’ oriunde pe acolo.

Oamenii. Faini, faini. De cei cu care am fost, zic, pe care nu i-am cunoscut înainte. Erau amicii Lianei, prietena care m-a dus cu ea, dar mi-au plăcut şi m-am simţit relaxată cu ei. Genul lipsiţi de ifose, prietenoşi, sociabili, care nu trag de tine să îţi faci program cu ei dacă nu ai chef, dar care, în acelaşi timp, te fac să te simţi binevenită şi te iau exact aşa cum eşti, fără pretenţii şi glume proaste. Prezenţa lor a fost salvatoare, pentru că altfel, ţinând cont numai de loc, vacanţa în Vamă ar fi fost un rateu total. În plus, l-am mai întâlnit acolo şi pe Tibiche cu “nefasta”, cum o numeşte el pe liniştita lui soţie, aşa că zilele au fost colorate şi vesele, cât de cât.

Locul. Groaznic. Aici e momentul în care sunt eu, cârcotaşa, căruia nu-i place orice şi oricum şi care găseşte defecte în oricine şi orice. Ştiu că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre spiritul Vamei dat fiind că am mai fost acolo o singură dată, prin ’91-’92, dar ce am văzut acum nu m-a cucerit deloc. O stradă care se vrea principală, plină de kitschuri şi banalităţi, case fără pic de stil, crâşme îmbâcsite şi făcute doar ca să fie, trotuare acoperite la propriu de adolescenţi care se vor boemi, dar sunt de fapt doar beţi, fumaţi şi ieftini, piţipoance şi cocalari care nu puşcau deloc cu renumele locului – practic un fel de Românie mai mică, care trăieşte din nostalgia a ce a fost o dată şi ce ar putea să fie, şi care se crede mai grozavă decât totul restul lumii. Şi, culmea, nu e.

 

Marea, în prima zi de vacanţă

Marea, în prima zi de vacanţă

Marea. Impecabilă. Eu, care nu sunt un om al apei, aici chiar nu am ce comenta. Caldă, limpede, curată, uneori aproape turcoaz (da, Marea Neagră nu e neagră decât când se bronzează, vorba creativilor Vitrina, altfel e verde sau albastră), prietenoasă şi acolo, mulată pe suflet. De pus la rană, aşa sărată cum era. O mare de drag pe care aş fi luat-o cu mine acasă. Cu tot cu cei cinci-şase delfini pe care i-am văzut distrându-se prin ea.

Plaja. Nu pe măsura mării. Plină de mucuri de ţigară, gunoaie, pungi de plastic, hârtii, peturi, rahaţi de câine (asta pentru că, dintre toţi proprietarii de câini – şi e plin de câini minunaţi pe acolo – doar pe unul singur l-am văzut să adune rahatul patrupedului după ce acesta îşi făcea treburile; iar de răhăţit se răhăţeau toţi câinii ăia minunaţi, evident) şi alte chestii de genul ăsta. De făcut plajă am făcut la nudişti, chit că eu m-am limitat la a face topless, fără niciun alt motiv decât acela că nu m-am simţit destul de confortabilă cu noul meu corp, rotunjor, astfel încât am preferat să nu-l arăt chiar pe tot, pe cât posibil.

Plaja asta la nudişti, relaxantă altfel, a avut şi un efect negativ, ca să zic aşa, mai exact am văzut atâtea p*le încât m-am ciumurlit şi mi-am pierdut complet apetitul sexual în acea perioadă. Ca să fiu sinceră, mă simţeam ca într-un magazin de pantofi, în care intri cu gândul de a cumpăra, dar care are atâtea modele încât, după ce te uiţi la toate şi le compari, ajungi să nu îţi trebuiască niciunul pentru că ajungi să constaţi că toate îs cam urâte şi nu-şi prea merită banii.  Practic, modelele pe care le ai acasă de ani buni, în dulap, sunt mai de calitate ca ălea de pe raft. Şi, zău, ce-i prea mult, e prea mult. Nudismul în exces distruge romantismul, zic eu.

Poate că nici nu am nimerit eu perioada bună şi exemplarele izbutite fuseseră deja. Cert e că un singur mascul a meritat fotografiat şi admirat – cel din poza de mai jos. Şi chit că am stat în fiecare zi în acelaşi loc cu dânsul, nu am intrat în discuţii pentru că nu părea ca ar avea nevoie de companie. Am respectat asta, dar i-am creat o poveste, ca doar nu-l puteam lăsa aşa, al nimănui. Mai exact, ce vedeţi mai jos e un tânăr chirurg, care ştie cânta la pian, posibil spion, dar în mod clar nu securist, pe care s-ar putea să-l cheme Vladimir sau Cristi, dar căruia i se spunea generic Adonis. Şi care râde singur când citeşte cărţi xeroxate 🙂

 

Adonis, singurul exemplar masculin demn de admirat de pe plaja din Vamă

Gazda. Foarte curată, ieftină şi perfectă. Am stat într-o casă cu un etaj şi mansardă, cu o curte plină de regina nopţii şi caprifoi, cu un gazon tuns perfect, şezlonguri de plajă, balansoar, o căţeluşă simpatică, rasa boxer, numită Brenda şi un motan maidanez pe care îl chema Tomiţă. Tomiţă avea otită, iar Brenda era grăsuţă, dar amândoi buni şi blânzi. Totul în casă strălucea de curăţenie, holul mirosea mereu frumos, lenjeria de pat şi prosoapele schimbate o dată la trei zile, băile lună şi altele de felul ăsta. Plus linişte, dat fiind că eram pe partea cealaltă a drumului naţional.

Balcic. De vis. L-am vizitat de Sf. Maria, în 15 august, cu o parte din prietenii cu care am mers la mare, şi mica excursie a compensat toate neajunsurile Vămii. Balcicul în sine nu e decât un orăşel care a început arhitectural foarte bine şi a sfârşit-o prost, ca de altfel toate oraşele prin care au trecut comuniştii. Majoritatea clădirilor vechi şi frumoase sunt lăsate în paragină, iar cele noi sunt hidoase şi puse aiurea. Reşedinţa Reginei Maria, însă, este o splendoare, chiar dacă drumul până acolo este împestriţat cu hoteluri de o arhitectură îndoielnică, buticuri cu ieftinituri, terase ba frumoase, ba urâte etc.

Indicatoarele numesc reşedinţa “The Castle”, dar este de fapt o vilă mică şi cochetă, cu un minaret şi acoperişuri din ţiglă roşie, înconjurată de un domeniu numit acum “grădină botanică”, foarte frumos structurat şi în care se găsesc mai multe clădiri la fel de delicate şi deosebite ca şi reşedinţa Reginei. Vila în care locuia Regina Maria poartă numele de “Cuibul liniştit” (Tenha Juvah în turcă) şi are o panoramă fantastică. Din câte am văzut, se pot închiria camere în restul clădirilor, aşa că o vacanţă în Balcic poate fi luna de miere perfectă. 🙂

Cuibul liniştit

De la Balcic spre Vamă ne-am oprit la ferma de midii de la Dalboka unde, nişte fonduri europene şi multă iniţiativă, au făcut minuni dintr-o coastă răvăşită şi sălbatică a unui golf rupt de lume. Am mâncat midii pane şi midii la tigaie în sos picant şi m-am întrebat de ce la ei se poate şi la noi nu. Ultima oprire a fost la Tyulenovo, un sat cum îmi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie Vama, şi al cărui nume vine de la focile care populau coasta şi grotele din apropiere. De fapt, focile ălea, spune legenda, s-ar fi tras din perechea de foci primită cadou de Regina Maria, care iniţial au fost ţinute la Balcic, după care li s-a dat drumul şi au ajuns în zona cu pricina. De prin anii ’80, nu s-au m-ai văzut foci pe acolo. Locul este însă minunat în sălbăticia şi duritatea lui.

Eu. Eu am fost bine, mulţumesc. Mă rog, cât se poate de bine ţinând cont că în a treia zi, dimineaţa, am făcut alergie la soare şi mi s-a umflat un pic faţa, în după-masa respectivă mi-a ieşit primul herpes din viaţa mea (pe buză, nu genital, să fim bineînţeleşi 🙂 ), iar a doua zi dimineaţa am fost pe stop şi am ţinut-o aşa toată vacanţa. Dar am compensat mâncând tot felul de vietăţi marine, în speranţa că voi slăbi cât de cât. N-a fost să fie, ba din contră, am mai pus două kile pe mine. Altfel, o vacanţă liniştită şi ok, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. 🙂

A, să nu uit. Marea realizare a acestei vacanţe a fost achiziţionarea a patru brăţări cu dorinţe, mai exact din ălea la care îţi pui câte o dorinţă în gând când le pui pe mână, iar dorinţa se îndeplineşte când se rupe aţa cerată din care sunt făcute. E o aţă trainică. Am de aşteptat un veac sau aşa ceva. 🙂

11

Lala

Lala, în 1960

Lala avea doar două rochii, una de lucru şi una de duminică, de încălţat se încălţa numai duminica, iar în restul zilelor mergea desculţă, să nu-şi strice “pantofii ăi buni“. Era vestită în sat că, la 13 ani, a frământat singură o troacă de pâine, care a mai şi dospit. Era o muncă de femeie măritată, doar era vorba de aluat cât pentru şapte pâini mari, dar mâinile ei aveau energie bună şi aluatul frământat de ea creştea văzând cu ochii.

Ştia pe de rost cum trebuie făcut totul. Lua din făina de grâu din hambar cocoloşul de aluat cât un pumn, pus la păstrat cu o săptămână înainte. Cum cocoloşul avea prinsă deasupra o pojghiţă groasă, îl rupea în două şi-l punea la înmuiat în apă caldă. Făcea mai apoi din el plămădeala şi o lăsa la dospit peste noapte, dar nu înainte de a lua un alt cocoloş şi a-l pune în făina de grâu de hambar pentru săptămâna următoare. Dacă uita să-l ascundă în făină, trebuia să meargă în vecini să ceară şi nu-i plăcea deloc să se împrumute. Până dospea aluatul, ardea cuptorul de pâine cu găteje anume pregătite şi îl jăruia să se încălzească. A doua zi suvolta pâinea, o punea pe lopată şi o băga în cuptor. Uneori, câte o pâine arunca aluat în afară aşa, cât o bilă, prinsă cu un fir subţire de pâinea-mamă. Bila aia o numea “pup” şi era primul lucru pe care îl mânca după ce pâinea era gata. Alte plăceri culinare nu avea.

Nu se dădea în lături de la nimic ce însemna muncă şi, cum-necum, pe tot ce punea mâna se vedea. Ţine minte şi acum când, într-una din veri, pe când era la seceră cu părinţii, a trecut pe acolo, cu caru’, Toderica Zâii, unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat. Mergea să ducă gunoi la câmp, dar s-a oprit în loc şi s-a uitat cum muncea Lala. După o vreme a strigat către tat-so: “Mă, Sâve, pe copila asta nu trebuia să o dai la şcoală, că-i prea harnică. Uite cum stau snopii după ea, ca soldaţii”.

De fapt, taică-so n-ar fi dat-o la şcoală, că nu era bogat deloc. Dar atât popa, care îi era Lalei naş de botez, cât şi învăţătorul au insistat pe lângă el să o trimită la liceu, pentru că era cea mai deşteaptă din clasă. Ba mai mult, învăţătorul s-a oferit să le împrumute bani pentru taxe, bani pe care îi puteau da înapoi când aveau şi puteau. Aşa a ajuns Lala să facă şcoala la Institutul Recunoştinţei din Blaj, înfiinţat de episcopul greco-catolic Vasile Suciu. Institutul cuprindea Liceul Teoretic, Şcoală Normală de Învăţătoare, Liceul Comercial şi Şcoală de Menaj, iar Lala a făcut clasele V-VIII la Liceul Teoretic, iar apoi, la Şcoala Normală de Învăţătoare.

În fiecare toamnă, tatăl Lalei vindea una din cele două bivoliţe pe care le folosea la car şi cumpăra alta mai tânără, pe care o creştea până primăvara ca să tragă în jug. Cu diferenţa de bani, plătea taxele şcolare. Tot toamna, la fel ca ceilalţi părinţi, urca în car un sac de grâu, unul de făină, ceapă, porumb, zarzavat, 200 de ouă, prune uscate şi alte alimente, le ducea până la gară, le punea pe tren şi le trimitea la Blaj. Primăvara, de Paşti, trimitea şi un miel, ca să aibă călăugăriţele din ce găti pentru fete.

Niciodată în cei opt ani de şcoala, Saveta, mama Lalei, nu şi-a pupat fata când pleca toamna, la şcoală. Era o femeie aspră şi severă şi nu-i stăteau în fire drăgălăşenile. Nici nu îi încărca desaga cu unt, smântână, prăjituri şi alte bunătăţi, cum primea Viorica, fata din vecini, colegă cu ea. Tot ce ducea Lala cu ea la şcoală era un fel de prăjitură din făină de mălai, pe care după trei zile nu o mai putea mânca pentru că se mucegăia.

În 1948, după ce au veni ruşii, iar comuniştii au furat ţara, Institutul Recunoştinţei a fost desfiinţat, călugăriţele batjocorite şi elevele s-au împrăştiat care încotro. Lala a ajuns să facă ultimii doi ani de liceu la Şcoala Pedagogică de Fete din Sibiu. Era singura greco-catolică din clasă. În fiecare dimineaţă, obişnuită de la Blaj, Lala se ducea întâi la biserică şi apoi la şcoală. Într-o zi, secretara de UTM, Anişoara Gavrilă, a urmărit-o de la biserică la şcoală, şi după ce Lala a ajuns în clasă, i-a căutat în servietă şi i-a găsit cartea de rugăciuni. A pârât-o rapid la directoare, care a certat-o. Toată clasa a aflat întâmplarea, aşa că au început să o ocolească. Nu şi-a făcut prea multe prietene printre ele.

În 1950, în ziua în care a terminat liceul şi a ieşit învăţătoare, tatăl ei i-a spus: “De-acum eşti domnişoara învăţătoare şi nu mai trebuie să munceşti la câmp”. Şi nu a mai dus-o la lucru niciodată.

Lala a fost repartizată învăţătoare pe graniţă, la Cărpiniş, spre deosebire de restul colegelor ei, care au prins judeţul Sibiu. Excepţie a făcut şi Ana Bota, o fată de “chiabur” din Biertan, care a ajuns în Jimbolia. În Cărpiniş Lala a stat un an, dar salariu îi acoperea doar chiria şi masa. În tot anul ăla şi-a făcut o singură rochie. Aşa a ajuns Lala să aibă două rochii de duminică.

Lala este mama mea.

11

Eşuând în Vamă…

În Grecia, cu mult timp în urmă...

În Grecia, cu mult timp în urmă

…ca o balenă ce sunt. Căci cum altfel mă pot defini la 164 cm înălţime şi 58 de kilograme (cântărite azi-dimineaţă)?? Chiar şi Fumi, care nu m-a văzut de multişor în America fiind, mi-a zis acu’ două zile când ne-am întâlnit că, citez, “ţi s-au mărit braţele”. Evident că s-au mărit! Unde naiba să se pună cele 9 kilograme dacă nu pe braţe, şolduri, cur şi burtă? Nu credeam vreodată că mie mi s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar uite că s-a întâmplat. Şi acum am nevoie de strategii de slăbire, dar nu ori de care, ci din cele în care nu trebuie să depun niciun efort. Niscaiva vrăji, zic, că sport şi înfometare nu servesc.

Dar să revenim la Vamă, ca să lămurim eşuarea. Pe la începutul verii, când toată lumea îşi organiza vacanţele, am fost poftită în Grecia de nişte prieteni. Mai exact, în Mouresi, un sătuc la 50 de kilometri de Volos. Un fel de rai pe Pământ, dacă e să mă iau după fotografii. Invitaţia a picat la fix. Nu mai fusesem în Grecia de vreo 12 ani şi-mi era chiar dor. Plecarea urma să fie în 4 iulie, se mergea cu maşina (mijlocul meu preferat de transport), se stătea 10 zile, numa’ bine. Doar că n-a fost să fie. Prietenii respectivi închiriaseră un loc de 5 persoane, dar al cincilea era obligatoriu să fie copil sub 3 ani, pentru că patul era mic. Ca urmare, n-am mai plecat.

Şi aşa a început calvarul punerii vacanţei la cale. Într-o primă fază, mi-am mutat pe august concediul pe care urma să îl iau în iulie. Apoi am început să planific. Credeţi-mă pe cuvânt, o femeie singură la 43 de ani, fără maşină, cu un venit modest şi fără plăcerea de a călători singură, are şanse apropiate de zero când vine vorba de a pleca undeva în concediu. De ce? Păi, în primul rând pt că prietenii care sunt cuplaţi, chiar dacă nu sunt căsătoriţi, nu te iau în considerare ca potenţial partener de vacanţă şi nu te poftesc nicăieri. Nu ştiu dacă e teama femeilor din cuplu că le furi iubitul (ceea ce a absurd în cazul meu, ar trebui să mă cunoască mai bine de atât) sau pur şi simplu pentru că nu pari a fi amuzantă fiind singură. Indiferent de motiv, cuplurile ies rapid din lista de vacanţă.

Rămân rudele din străinătate sau prietenele la fel de singure ca tine. Varianta cu rudele din străinatate a picat şi ea pentru că atât vara-mea din Suedia, cât şi cea din Spania, aveau planuri de a veni în ţară exact în perioada în care eu aveam planuri de a pleca. Am trecut la ultima resursă şi am încercat să conving cele trei bucăţi de prietene singure să ne facem vacanţa împreună. De preferat undeva peste hotare. Au zis “pas”. Una dintre ele urma să se mute dintr-un loc în altul şi avea nevoie de bani, a doua urma să îşi ia de-abia în noiembrie concediu, ca să meargă la frate-so, în Singapore, iar a treia, din cauză de mamă cu probleme de sănătate, nu îşi putea planifica deocamdată vacanţa şi oricum nu se putea deplasa mai departe de Dunăre.

Şi aşa am ajuns să mă obişnuiesc cu ideea că îmi voi face concediul între betoanele Clujului. În acest timp, un amic mă tot trimitea în Vamă, de una singură, cu textul “e destul de new pentru tine locul şi sigur vei întâlni mulţi cunoscuţi”. Îl refuzam de fiecare dată cu îndărătnicie şi o oarecare enervare. Nu sunt fan Vamă şi niciodată nu m-au încântat poveştile despre acel loc. Am fost acolo o singură dată, prin ’91, şi nu cred că mi-a plăcut. Nu am nicio amintire despre el. Iar tot mitul ăsta cu Vama Veche pe mine m-a distanţat de plaja cu pricina, în loc să mă apropie. În plus, la noi la mare nu am  fost decât o singură dată în ultimii 18 ani, iar asta pentru că nu m-a tras defel aţa.

Doar că vineri după-masa, prietena mea care nu putea merge în vacanţă mai departe de Dunăre a venit cu propunerea să mergem în Vamă din 11 august. Mama i se simţea mai bine, iar câţiva prieteni de-ai ei aveau planuri de Vamă. Ce altceva puteam face decât să accept? Decât betoane, mai bine Vamă, nu? Şi uite aşa am început pregătirile pentru plajă: căutatul unui costum de baie onorabil, care să nu îmi scoată în evidenţă colacii şi burta.

Prima zi de căutare, cea de ieri, a fost un eşec total. Noul meu corp arată DIZ-GRA-ŢI-OS în orice costum de baie, fie el întreg, două piese sau takini. Îmi venea să plâng ori de câte ori mă uitam în oglinzile din cabine. Am venit acasă depresivă şi cu două tricouri mărimea L să-mi ascund grăsimile (până acum vreo doi ani purtam S!). Totuşi, nu mă las. Mai fac o încercare azi, în cel de-a doilea mall. Şi dacă nu o să găsesc ce doresc, adică acel costum perfect care să distragă complet atenţia de la kilogramele mele dispuse imperfect, cred că voi avea o singură alternativă: nudismul. Ori tot, ori nimic. Să nu ziceţi că nu v-am zis. 🙂

 

6

Palatul lui Ghosh

Palatul din Mandalay

Palatul din Mandalay

În urmă cu vreo lună, bântuiam prin Book Corner determinată în a-mi cumpăra o carte. Orice carte. Mă rog, nu chiar orice carte, ci una care să mă farmece de cum o iau în mână. Am răsfoit câteva rafturi până am dat de Moarte la Curtea Rajahului, scrisă de Shivani Singh. Cum prietenul Cătălin vorbise cartea de bine şi mai şi trona în câteva fotografii la sfârşitul cărţii, stând la poveşti cu autoarea, m-am considerat fermecată şi am cumpărat-o. Şi am mai şi citit-o, evident.

Mi-a plăcut. Nu atât de mult încât să spun că e o revelaţie, dar suficient cât să mă determine să cumpăr o altă carte din valul scriitorilor indieni: Palatul de Cleştar al lui Amitav Ghosh (apropo, vă mai aduceţi aminte că şi Barbu Ştefănescu Delavrancea are o carte de poveşti numită la fel? O am şi acum, cartonată, în colecţia Biblioteca pentru toţi copiii. Aia veche, nu asta scoasă de Adevărul).

Revenind la cartea lui Ghosh. Ei bine, asta a fost cu totul şi cu totul de aur. Sau de cleştar, cum vreţi voi. Amitav Ghosh este dăruit. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, într-un fel mai dăruit decât Rushdie. Nu ştiu cum face şi drege, dar tipul ăsta reuşeşte să te introducă în atmosferă fără să descrie un loc, un om, o stare de spirit în mai mult de, hai să spunem, trei rânduri. Spre exemplu, contura un personaj într-o rând jumate şi cum încheiam de citit rândul ăla, cum mă simţeam deja că sunt acolo, lângă el, pe plantaţia de arbori de cauciuc din Malaya sau pe câmpie, spre palatul din Mandalay.

După ce am terminat Palatul, am fost suferindă o juma’ de zi şi i-am blestemat pe britanici, pe japonezi, pe ruşi şi pe toţi cei care au întors cu susul în jos bunătate de civilizaţii indiene. Acestea fiind spuse, următoarea cartea cumpărată şi citită va fi O mare de maci, a aceluiaşi Ghosh. De la Carlos Ruiz Zafon încoace nu am mai făcut o aşa fixaţie pe un scriitor.  🙂

PS: Aceasta nu se vrea o recenzie. Iniţial, am vrut să scriu un nou post din seria “De-ale mele”, doar că după ce m-am apucat de povestea cu cartea, mi-am dat seama că, în afara de asta, nu mai am nimic nou de spus. Ghinion. 🙁

 

5

A vota, votare

Iar nu ştiu cu cine să votez. Îmi doresc să fiu un cetăţean responsabil, dar îmi dau seama că nu pot să mă decid cui să-i dau votul meu. Nu că sunt prea mulţi candidaţi buni şi nu ştiu pe care să-l aleg, ci pentru că nu îmi place cu adevărat niciunul dintre cei care vor să-mi fie primari. Mă rog, nu-i cunosc deloc pe mulţi dintre ei, că-s 7 la număr, dar pe ăia primii trei, care contează, îi ştiu cât de cât. Şi mi-e greu să pun ştampila pe vreunul din ei.

Emil Boc. Sunt sigură că va ieşi primar pentru că clujenii sunt legaţi la ochi (noi suntem cei care l-am avut primar pe Funar 12 ani, remember?), dar eu una nu-l suport. Nici pe el şi nici partidul din care vine. Pentru mine portocalii au fost dintotdeauna ciocoii noi, iar ciocoii noi sunt de o mie de ori mai răi decât cei vechi. Nu are să mă convingă nimeni că Boc nu ştia că Apostu fură, aşa după cum nu are să mă convingă nimeni că a făcut oareşce bine pentru Cluj. Orice alt primar care venea după Funar atrăgea investiţii, aşa că placa asta să o lăsăm deoparte.

Din punctul meu de vedere, Boc este lipsit total de viziune, nu are bun gust (iar asta contează când vine vorba de felul în care trebuie să arate oraşul, pentru că dacă nu are, nu ştie nici ce să pretindă), se înconjoară de oameni lipsiţi de scrupule şi ieftini şi are anvergură de executant, nu de lider. În plus, impresia mea e că nu mai dă doi bani pe funcţia asta după ce a gustat din cea de premier şi că pentru el a fi primar al Clujului e o retrogradare şi o corvoadă. Una peste alta, nu mi-l doresc defel pe Moţilor 1-3. Deşi, repet, va ajunge acolo în mod clar.

Marius Nicoară. Ştie să facă bani şi vede un pic mai departe decât Boc, dar vine dintr-un mediu cu prea multe fiţe şi aere ca să îmi placă. Mi se pare încrezut şi plin de sine într-un mod oarecum nejustificat. Se învârte în aşa-zisa lume bună a Clujului, ceea ce te-ar face să spui că e o lume rafinată şi elegantă, dar în fapt e o lume destul de superficială şi găunoasă, plină de snobi şi de bogaţi lipsiţi de şarm şi de substanţă. Nu ştiu ce rămâne din el dacă îl scuturi un pic şi dacă îi cad banii din buzunare. Nici măcar amuzant nu mi se pare că e. Aş vrea să îi găsesc un punct bun, în afara celui că îl poate detrona pe Boc, dar nicicum nu-mi iese. Nu îmi transmite nimic. Da’ nimic.

Eckstein-Kovács Péter. Ar trebui să nu am ce să-i reproşez. Mare parte dintre prietenii mei, mediul în care mă învârt, coordonatele între care îmi trăiesc viaţa, totul şi toate din jurul meu îmi spun că ăsta e primarul care mi se potriveşte. Cu el aş avea, în principiu, cele mai multe puncte comune. Iar faptul că e ungur e cireaşa de pe tort, ştiut fiind că eu nu am nicio problemă în a vota alte etnii şi în a-mi declara şi în felul ăsta multiculturalitatea şi cosmpolitanismul. Am şi eu snobismele mele. DAR…  DAR…. există ceva acolo, care nu-mi place.

Toată strădania asta a lui Eckstein-Kovács de a rămâne forever young şi de a fi boem cu orice preţ mă face să mă distanţez şi să simt că ceva e putred în Danemarca. Nu pot pune degetul pe rană; ştiu doar că atunci când e vorba de primarul meu mi-aş dori mai degrabă să fie un tată care să îmi impună să fiu acasă la ora 00.00 punct, şi nu un frate mai mare care să bea cot la cot cu mine la chefuri. Or Eckstein-Kovács nu e deloc tatăl care să stea cu ochii pe ceas până când vin eu acasă.

Ar mai fi Mircia Giurgiu, dar el nu are nicio şansă şi e muuuult prea sindicalist pentru gustul meu. Şi nici nu poate duce o pălărie atât de mare precum e Clujul. Unii oameni ar trebui să ştie unde şi când să se oprească, zic eu.

Ştiu, unii dintre voi veţi spune să mă uit la programele electorale ale fiecăruia. Com’on, câţi dintre noi facem asta? Nu ştiu pe nimeni care să aleagă în funcţie de asta şi nici care să le citească măcar. Mă rog, în afara lui Belu, care nu se pune pentru că e bărbat şi determinat, nu ca mine.

Acestea fiind zise, nu ştiu, zău, ce-oi face mâine. Probabil că stau acasă. Şi aşa e prea cald de ieşit.

4

Daruri

Nu ştiu să fiu musafir, nu ştiu să primesc complimentele, nu mă simt confortabil când mi se fac surprize şi daruri. Sunt ciufută şi lipsită de eleganţă în astfel de situaţii. Mai ţărancă, aşa. Cu toate astea, există oamenii care ţin la mine, habar n-am de ce, şi continuă să mă surprindă cu chestii faine, da’ de, da’ de mă cizelez şi eu un pic.

Aşa se face că am primit zilele astea tot felul de drăgălăşenii. Ba un buchet minunat de flori tocmai de la Luxemburg (via florăria Magnolia), ba un tort absolut fenomenal şi delicios tocmai din Canada (via Octavia Cakes), ba un ghiveci verde cu begonii roşii tocmai de la cine nu mă aşteptam. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să mă revanşez faţă de aceşti oameni atât de draguţi cu mine, dar cel puţin promit să încerc. Şi sper să-mi şi iasă. 🙂

6

Refaţadizare

M-a izbit. Nu azi şi nici ieri, ci de câteva săptămâni. Am un blog al naibii de URÂT. Habar nu am cum de mi l-am ales aşa, fără pic de gust, fără pic de “Eu”, fără pic de soare şi culoare. Cert e că nu-l mai suport. Ca urmare, îl voi trece printr-un proces de refaţadizare (ca să nu spun facelifting şi să ziceţi că mă dau mare pentru că lucrez la o agenţie de publicitate).

De refaţadizarea asta se va ocupa Cami, o colegă super talentată. De fapt, SPER să se ocupe pentru că nu prea are timp şi mă tot amână. Am răbdare pentru că ştiu sigur că va face un super blog când se va apuca. Va ieşi ceva în genul celor făcute de australianca asta, Jo Klima, dat fiind că aşa ceva îmi doresc. Girlish, cum ar veni.

Iar după ce Cami îl va desena, Nicu, un alt coleg îl va pune la loc, că eu nu ştiu cum. După care voi scrie mai des. Da, ştiu, iar promit de-a lela chestii pe care nu le fac. Na, ce vreţi, tre’ să mă motivez şi eu cumva. 🙂

Iar în final, tot de la Jo Klima, un pic de culoare în aşteptarea noii mele feţe virtuale:

PS: Nu am un plan B. Dacă Cami nu-mi face desenul, habar nu am ce va fi. Pray for me…

PS2: Planul B a venit de la sine şi s-a transformat în plan A. Cum nu cred că va avea Cami cât de curând timp să îmi facă mie blogul, am găsit o temă gratis şi am urcat-o cu ajutorul lui Nicu. Drăgu’? Drăăăăgu.  🙂

 

4

Sunt prietena lui Lehel Makara

Una dintre cei 26. De fapt, cred că a 26-a, dat fiind că de-abia mi-am găsit portretul la expoziţia “Friends”, la al cărui vernisaj tocmai am fost. În timp ce restul erau la vedere, în curtea interioară a locului cu pricina – Napoca 15, al meu portret era undeva în interior, la adăpost de intemperii, şi a trebuit să fac de două ori turul expoziţiei ca să mă găsesc. 😀

Da’ bine ş-aşa, pentru că e o poză izbutită. Printre cele mai izbutite din expoziţie, zic unii. Şi chiar dacă n-ar fi izbutită, eu mă bucur totuşi că mă număr printre prietenii lui Lehel. E un tip fain şi de ajutor, pe care merită să-l ai aproape şi care mi-e tare drag. Acestea fiind zise vă las să mă admiraţi în toată splendoarea mea de vedetă locală. 😀 E făcută pe negativ alb-negru, în urmă cu vreo trei ani.