5

Dragă Moş Crăciun,

Aş vrea să pot să cred în ce-am crezut odată, aş vrea să te (re)văd măcar o dată, şi aş mai vrea să fiu din nou copil, să fie totul mai puţin dificil…  Nu eu zic, ci ăştia de la Robin and the Backstabbers, dar ia-le şi mata ca şi cum ţi le-aş spune eu.

Şi mai ia în considerare următoarele:

– aş vrea să faci cumva să simt aşa cum simţeam acum 25 de ani, să nu mai am emoţiile alterate şi îmbătrânite.

– aş vrea să mă ajuţi să îmi uit prejudecăţile.

– aş vrea să pui o vorbă bună acolo unde trebuie ca să îmi găsesc ideea şi, mai ales, motivaţia necesară de a scrie cartea “aia” de care tot povestim cu toţii de atâta timp.

– aş vrea să mă dăruieşti cu răbdarea de a face lucruri meşteşugite şi măiastre.

– aş vrea să mă ghidezi astfel încât să îmbătrânesc frumos.

– aş vrea să îmi aduci în cale oameni care să mă uimească, să mă bucure şi de care să mă îndrăgostesc la fiecare 5 minute, şi iar, şi iar, şi iar…

– aş vrea să îmi dai vacanţe lungi, colorate şi vesele, în locuri neştiute şi nevăzute.

– aş vrea să îmi schimbi un pic modul de a gândi, pentru că m-am cam plictisit de al meu şi vreau să încerc altceva.

– aş vrea să mă sfătuieşti cum să fac să am suficienţi bani ca să-mi renovez toată casa, din cap până-n picioare.

– aş vrea să mă ajuţi să mă îndrăgostesc din nou.

Şi, mai presus de orice, INSPIRĂ-MĂ în tot şi în toate! Am mare nevoie. Foarte mulţumesc.

Cu bucurie,

licurici


11

Bărbaţii români

Zilele trecute căutam pe net ceva despre Stockholm şi am găsit pe un blog (Stockholm stories) un post despre bărbaţii suedezi. Tipa care scria acolo observase că multă lume ajunge la blogul ei căutând informaţii de genul “what are swedish guys like“, “learn more about swedish boys” sau alte astfel de întrebări, aşa că s-a gândit să le facă un pustiu de bine fetelor în cauză şi să scrie despre cum sunt swedish guys.

Am citit postul, evident, şi am observat că, potrivit ei, băieţii ăştia au o tot felul de calităţi şi sunt super mişto, ceea ce m-a provocat şi m-a făcut să mă întreb “dacă eu aş scrie despre bărbaţii români, aş zice oareşce de bine?“. Am încercat şi mi-a fost greu să găsesc niscaiva calităţi la ai noştri, aşa că mi-am provocat aseară prietenele şi prietenii din Karolina să îmi spună fiecare trei calităţi şi trei defecte ale bărbaţilor români. Defectele au ieşit fooooarte repede la iveală. La calităţi însă, am lucrat ceva. Practic, mai mult am luat unele chestii rele şi le-am întors ca să dea “de bine”. So, cam cum vedem noi bărbaţii români aflaţi mai jos.

sursa foto: www.librafilm.net

Pe bărbaţii români nu-i dă frumuseţea afară din casă. Nu sunt genul înalt şi binefăcut, nu au trăsături de zei, ci sunt mai degrabă comuni ca înfăţişare şi uşor delăsători cu fizicul lor. În fapt, după 36-37 de ani, majoritatea bărbaţilor români au aşa-numita “burtă de bere”, cu care uneori chiar se mândresc. Mai mult, ei nu sunt preocupaţi de modă, nu sunt dichisiţi deloc, nu ştiu să se îmbrace bine, ba am putea spune că au chiar o oarecare desconsiderare pentru bărbaţii care pun preţ pe aspectul exterior, catalogându-i cu uşurinţă efeminaţi sau gay. De asemenea, foarte puţini bărbaţi români folosesc parfum, aşa că nu prea dai peste bărbaţi care să miroasă bine. Nu miros nici urât, că de spălat se spală, dar atât.

Bărbaţilor români le place să bea. Sau, mai frumos spus, apreciază alcoolul. Oricând şi cu orice ocazie. Sunt amuzanţi şi povestitori când sunt băuţi, dar după un anumit timp încep să facă glume proaste şi să se dea în stambă, aşa că e mai bine să nu stai în preajma lor. Tot ei adoră femeia, adică sunt afemeiaţi şi înşală cu uşurinţă. Şi culmea, mulţi dintre ei consideră asta o chestie absolut firească şi de nepedepsit, dar dacă o femeie are acelaşi comportament o caracterizează drept curvă. Da, bărbaţii români au unităţi de măsură diferite pentru cele două sexe şi sunt puternic misogini.

Şi nu doar misogini, ci şi intoleranţi cu homosexualii. Cei mai şcolaţi dintre ei nu arată acest lucru, dar intoleranţa e acolo şi le e greu să accepte cu dezinvoltură gay-ul de lângă ei. Pe de altă parte, lesbienele le sunt foarte pe plac, ba chiar au fantezii cu asta. După cum spuneam, unităţi de măsură diferite. Bărbaţii români sunt manieraţi şi nu prea, mai exact nu-ţi deschid uşa la maşină, nu îţi trag scaunul la masă, nu îţi cară plasele, dar uneori îţi ţin haina când te îmbraci şi îţi plătesc câte o cafea sau un vin. Nu sunt generoşi peste poate şi nici nu cheltuie bani cu tine oriunde şi oricând, excepţie făcând cazurile în care au un interes sexual sau vor să se dea mari în faţa prietenilor. Nici cu şarmul şi subtilitatea complimentelor nu stau prea bine, ci sunt destul de direcţi şi fruşti când vor să cucerească o femeie.

Bărbaţii români îşi iubesc mama şi o respectă mai mult decât pe soţie. Ai putea spune, de asemenea, că sunt familişti şi renunţă greu la cea de lângă ei, dar le place să-şi pună ouăle în mai multe coşuri (care să nu ştie unul de altul, pe cât se poate). Tot mai mulţi bărbaţi tineri români gătesc şi asta e cumva de bine dat fiind că tot mai puţine femei tinere românce stau la cratiţă. De altfel, partea asta de îndeletniciri casnice pare să câştige tot mai mult teren în rândul bărbaţilor români, mulţi dintre ei spală vase, haine, aspiră, calcă şi fac tot felul de chestii muiereşti. O fi de bine sau de rău rămâne de văzut în timp.

Bărbaţii români se pricep la fotbal cu toţii, deşi puţini dintre ei sunt genul sportiv şi chiar ies pe teren să dea cu piciorul în mingea aia. Bărbaţii români au simţul umorului, dar multe din glumele lor au caracter sexual şi nu aduc nici pe departe cu umorul fin englezesc, să zicem. Tot ei sunt cei care înjură mult şi colorat, dar o fac atât de natural şi de aşa multă vreme încât femeile nici măcar nu mai observă acest lucru. Bărbaţii români fumează foarte mult şi nu se prea gândesc să-i protejeze pe cei din jurul lor care nu fac acest lucru. Nu le prea pasă.

Pe lângă toate astea, bărbaţii români sunt iuţi la mânie şi le scapă repede mâna când se enervează. Chiar şi cei mai şcoliţi şi fini dintre ei pot, la un moment dat, să-ţi tragă o palmă dacă ei consideră că “meriţi”. De altfel, ideea asta că femeia “şi-o cere” sau “merită să fie din când în când bătută” e extrem de vie în mintea lor şi nu pare să dipară cu uşurinţă. În acelaşi timp poţi spune despre bărbaţii români că-s masculini, şi nu doar pentru că nu-şi rad decât puţini dintre ei părul de sub braţ. Au ei, aşa, un aer viril şi oarecum sexos, deşi unele ar spune că e neanderthalian. Depinde din ce unghi priveşti.

Ai noştri bărbaţi români sunt inventivi şi isteţi, reuşind să facă din nimic ceva. Sau din rahat bici, cum se mai spune. Nu că ar ţine mult timp ceea ce fac, dar pe moment te scot din impas. Tot ei sunt cei mai descurcăreţi bărbaţi din lume şi stau foarte bine la capitolul “inteligenţă primară”, deşi nu şi-o prea cultivă şi ajung mai mult nişte şmecheri decât nişte intelectuali. Despre bărbaţii români se mai poate spune că sunt dârji. Nu ştiu dacă la fel de dârji ca spartanii la Termopile, dar cert e că au o incredibilă cantitate de curaj, cutezanţă şi încăpăţoşenie în ei, iar asta îi transformă uneori, din te miri ce motiv, în mici eroi. Unde mai pui că sunt şi mândri peste poate, chit că nu întotdeauna sunt îndreptăţiţi să fie.

Dacă sunt taţi buni sau nu, nu putem spune. Cert e că nu se dau pe o lume dacă soţiile le nasc băieţi şi sunt mai puţini fericiţi dacă au fete. Până la urmă se împacă şi cu asta, dar după ce mai încearcă de două sau trei ori să vadă dacă nu le iese moştenitorul. De implicat în creşterea copiilor se implică doar cei de la oraş, ca să zic aşa, cu studii, restul neconsiderând asta drept o treabă a lor.

Acestea fiind spuse, aş recomanda bărbatul român vreunei tipe din Vest? Ohhh, da. Nu strică să vadă şi ea un altfel de bărbat, ca să înţeleagă cu ce ne confruntăm noi pe aici. Poate aşa vor aprecia mai mult ce au acasă. ok, ok, just kidding 😀

De bună seamă că asta a fost un joc fără pretenţii de “literă de lege”. Dar e cert că sunt câteva chestii care îi caracterizează în masă şi pe care toate le vedem şi le dezaprobăm. Dacă ar putea pe ici, pe colo unii bărbaţi români să se schimbe, ar fi extraordinar. Dacă nu, asta e. Ne îndrăgostim de ei la fel de aprig oricum. Ce-om face, la urma urmei?

Şi, domnilor, nu disperaţi. În curând voi scrie şi cum sunt femeile românce. Şi nu va fi chiar de bine, ca să zic aşa. 🙂

3

Despre SMS Cluj 2012

Am fost zilele trecute la Social Media Summit Cluj 2012, un eveniment organizat de revista Biz la hotelul City Plaza. Nu am obişnuit ca blogger independent să merg la astfel de adunări pentru că nu le-am considerat necesare, dar acum am bifat şi asta dat fiind că fac ce fac acum. Şi dacă tot am bifat, hai să vă povestesc un pic despre.

De la început tre’ să recunosc că mi-a plăcut că totul a fost organizat simplu şi eficient, fără fiţe, preţiozităţi şi alte complicături. Te înscriai frumos pe site, primeai mail de acceptare, te înfiinţai la eveniment, îţi ridicai badge-ul rapid pentru că erau aşezate ordonat şi pofteai în sală. Sau dacă aveai chef, beai înainte un iaurt Danone, o bere Staropramen sau un whisky Johnnie Walker, prezen’i la locul faptei ca sponsori ai evenimentului. Nu m-am cinstit cu alcool, dar la un moment dat am băut juma’ de Activia cu fructe, dacă chiar vreţi să ştiţi. 😀

Summitul a avut trei părţi, două a câte patru speech-uri de bloggeri şi reprezentanţi ai sponsorilor, iar una de training despre Facebook, ţinută de Alex Negrea, Social Media Manager la BCR. Între speech-uri şi training a fost pauza de masă, oferită de Biz, şi aici mă opresc cu detaliile organizatorice pentru că nu-s chiar foarte importante. Ce era important însă pentru mine era să plec acasă cu niscaiva informaţii noi, neştiute şi necunoscute, or chestia asta a fost un pic cu du-te vino, ca să zic aşa. De ce? Iaca de ce.

În primul rând, cu tot dragul şi cu toată stima mea pentru Adi Hădean (îi apreciez bunul simţ şi felul în care s-a construit pe sine în online), mi se pare cu totul şi cu totul nepotrivit să vii la un astfel de eveniment şi să-mi spui că, de fapt, tu nu prea ai ce discuta pe tema dată pentru că tu ştii mai bine să faci un tort de portocale decât să vorbeşti despre social media. Păi atunci ce naiba cauţi acolo? Refuză-i frumos pe organizatori şi cu asta basta. Sunt perfect de acord cu el că mai bine bucătăreşte decât să dea lecţii despre online, dar nu mi se pare ok să aud asta la un summit despre social media. Sau oi fi eu prea pretenţioasă?

Ce nu mi s-a mai părut ok? Să văd în slide-urile de prezentare ale vorbitorilor greşeli de scriere, litere şi diacritice lipsă etc. Şi aici mă refer la cele ale mult cunoscutului blogger Chinezu şi a jurnalistei-blogger Cristina Bazavan. Înţeleg că sunt oameni ocupaţi şi că, probabil, din acest motiv au scris pe fugă prezentările cu care au venit, dar aş fi vrut să-mi arate un pic mai mult respect. Puteau da o ultimă privire peste ce au scris sau o puteau da altcuiva să o citească şi să le facă corecturile. Eram la un summit de comunicare, la urma urmei, mă gândesc că e esenţial să comunice cel puţin corect în scris, dacă altfel nu.

Iar dacă tot au venit să îmi vorbească despre etică şi îmi prezinte un cod de valori (şi aici mă refer la tânăra Bazavan), măcar să nu facă gafa stupidă de a spune următoarea chestie: “Am decis să nu mai răspund comentariilor răutăcioase de pe blogul meu, dar uneori o mai sun pe o prietenă şi o pun pe ea să răspundă“. WTF?? Asta e măreaţa lecţia de etică pe care mi-o oferă? Păi, în codul meu de valori, asta e un fel de fugă de răspundere combinată cu o doză de ipocrizie şi nu prea are nimic în comun cu etica. Şi dacă aşa stau lucrurile, nu mai bine vii tu şi vorbeşti despre altceva?

Ca să nu mai spun că textele ei cu “internshipul e forţă de muncă gratuită pentru companii” şi “conţinutul original pentru un post pe blog e la un telefon distanţă” pe care le vehicula au fost uşor stupide, ca să nu zic altfel. În primul rând, internii care vin într-o agenţie sau la un ziar (şi mi-au trecut destui prin mână) sunt destul de rupţi de realitate şi trebuie să-i înveţi inclusiv care sunt cele cinci întrebări de bază într-un ştire/comunicat de presă, ca să nu mai spun de cum se face un plan de comunicare şi alte cele. Până să ajungă să muncească cât de cât eficient trece multă apă pe Dunăre şi mult timp productiv din timpul tău.

Apoi, nu toţi bloggerii au şansa să lucreze în presă şi să aibă la dispoziţie numărul de telefon al te miri cui care să-i permită să scoată un conţinut original dintr-o ştire.  Că pot cita autorul unei fotografii sunt perfect de acord, da’ de aici până la a le pretinde să vorbească ei direct cu subiectul în cauză ca să fie “originali” e cale lungă. Ţinând cont de astea şi alte gafe făcute, domnişoara Bazavan a fost o dezamăgire pentru mine. Mă gândeam că poate mai mult şi mi-o închipuiam ceva mai modestă şi mai puţin agresivă.

Mi-au plăcut însă prezentările lui Groparu, Gaben şi Manafu şi am apreciat informaţiile expuse, dar şi modul onest, lipsit de înfumurare şi uneori amuzant în care au apărut în faţa publicului. Am fost, de asemenea, impresionată de dedicaţia, seriozitatea şi minuţiozitatea cu care tipul de la BCR şi-a pregătit trainingul despre Facebook şi cred că a fost momentul cel mai bun şi educativ al summitului.

Dacă ar fi să dau o notă acestei adunări pe teme de social-media ar fi un 7,5. Cu precizarea că mi-ar fi plăcut să văd mult mai multă atenţie din partea femeilor-speakeri la capitolul vestimentar. Bărbaţii s-au arătat mai grijuli cu înfăţişarea lor. Şi ca să trag o linie: un summit de social media înseamnă, de bună seamă, comunicare.  Comunicare vizuală, comunicare scrisă şi comunicare verbală. În aceste condiţii, speakerii prezenţi ar trebui să aibă grijă cum arată, cum scriu şi cum vorbesc. Eu, ca simplu participant, am aceste minime pretenţii de la ei, ca să nu ajung la concluzia ingrată că m-am dus degeaba să-i văd. Sau nu?

 

8

Oraşul în care merită să trăieşti

foto: Ionuţ Chiciudean, sursa foto: I love Cluj

De-a lungul anilor, am urmărit cu real interes căutările, dezbaterile, confruntările pe tema brandului Clujului. Am şi scris despre asta pe când eram la EvZ, discutând cu diferiţi specialişti în brand de pe-aici. Am trecut prin sită toate propunerile – oraş multicultural, intercultural, universitar,  centru care ofera servicii de tot felul, centru medical, oraşul IT-ului, capitala filmului din România etc; unele mi-au plăcut un pic, altele deloc, dar niciunul nu m-a convins pe deplin.

Zilele astea, în timp ce mă documentam vizavi de capitalele culturale europene, m-am luminat brusc şi mi-am dat seama că, dacă ar fi să decid eu în această problemă, singura linie pe care aş merge ar fi: “Cluj, oraşul în care merită să trăieşti”. De ce? Păi să le luăm pe rând.

Din punct de vedere geografic, Clujul este aşezat exact unde trebuie. Suficient de la Vest cât să aibă o puternică şi influentă componentă europeană, cosmopolită, suficient de la Centru ca să îţi regăseşti rădăcinile româneşti, suficient de departe de Sud cât să nu guşti prea tare din balcanismele inerente. Ai în jur munţi absolut bestiali, sate incredibile, lacuri de vis, iar la un zbor de avion ai marea la picioare şi Europa ţi se arată cu uşurinţă. E drept că clima nu e tocmai benefică persoanelor cu reumatism (suntem într-o căldare ceţoasă de cum se lasă frigu’), dar toamna e minunată la Cluj întotdeauna, iar verile mult mai răcoroase decât în altă parte, aşa că în tot răul ş-un bine.

Apoi, oraşul ăsta are dimensiunile ideale. Nici prea mare şi aglomerat cât să te sufoce, nici prea mic şi pustiu cât să te plictiseşti.  Senzaţia că îi ştii pe toţi, oriunde te-ai învârti în oraş, îţi oferă un sentiment de siguranţă, de încredere că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici şi că oricând ai o problemă, sare tot satul să te ajute. Când însă impresia asta că, gata, cunoşti pe toată lumea din oraş şi nimic diferit nu ţi se oferă te copleşeşte, atunci eşti surprins să întâlneşti oameni noi, pe care nu i-ai văzut niciodată, cu poveşti minunate şi cuceritoare. Echilibrul perfect, ca să zic aşa.

Economic vorbind, e un oraş care nu te îngroapă în datorii şi care îţi permite să ieşi la cafele, beri, cumpărături ori de câte ori ai chef. Există preţuri pentru fiecare categorie socială, chiar dacă la capitolul branduri de lux nu stăm prea bine. Dar pentru asta există Viena, Budapesta sau chiar Pandorf, destinaţii foarte la îndemâna oricărui clujean. Pentru orice alte cumpărături, Clujul e ok. Ai şi pieţe tradiţionale, şi magazine bio, şi mall-uri, şi oszer şi târguri vintage şi ce-ţi mai trece prin cap.

Când vine vorba de locuri de pierzanie, găseşti de toate felurile pentru toate gusturile. Ai restaurante de fiţe, ceainării flower power, cârciume rock.n.roll, terase numa’ bune pentru părinţi cu copii, baruri hi.tech, cluburi industriale şi câte şi mai câte. Şi, culmea, toate sunt pline aproape tot timpul. Oraşul pulsează la orice oră din zi şi din noapte şi, partea frumoasă e că, oricând ieşi în urbe găseşti pe cineva cunoscut cu care să-ţi bei cafeaua sau berea şi să stai la o poveste.

Din punct de vedere cultural, oraşul este un laborator care creează 24 de ore din 24. Se întâmplă lucruri tot timpul. Artiştii clujeni sunt extrem de bine ancoraţi în realitatea internaţională, foarte inspiraţi şi creativi şi reuşesc să te surprindă tot timpul, festivaluri de tot felul se petrec unul pe altul tot timpul anului, iar faptul că suntem cinefilii României şi mâncăm filme pe pâine ne dă o stare de bine şi ne face să ne simţim aparte. Iar asta se simte de la distanţă, zic eu.

Chiar dacă la capitolul “arhitectură”, Clujul ar mai putea suferi îmbunătăţiri, vechile clădiri din centru sunt impresionate şi păstrează aerul de burg medieval, liniştit şi fermecător, care te îndeamnă la visare şi îndrăgosteală. De altfel, în Cluj ai suficiente locuri romantice în care să te îndrăgosteşti în fel şi chip: Grădina Botanică, Muzeul Etnografic, Făget, Pădurea Baciului, Cetăţuia, Cimitirul Central şi câte şi mai câte. Iar dacă vrei patimi şi intrigi, e suficient să intri în Clujul sportiv, unde bătăliile se duc pe viaţă şi pe moarte, de parcă n-ar exista nimic altceva în lumea asta.

Şi dacă vorbim de oameni… nu or fi clujenii cei mai buni oameni din lume, au indiscutabil răutăţile, egoismele şi naţionalismele lor, dar cum-necum reuşesc să construiască încet-încet o comunitate trainică, unită nu doar în mediul virtual, ci şi în real life, fie că vor să salveze lumea de ACTA, Roşia de canadieni sau câini de eutanasie. Ca să nu mai spun că naturaleţea cu care se trece de la discuţii în limba română la cele în limba maghiară şi invers e desăvârşită şi delicioasă. Chestia asta te face să te simţi în cu totul altă ţară, mai bună şi mai tolerantă, ca să spun aşa.

De bună seamă există o mulţime de lucruri care ar putea fi schimbate în oraşul ăsta şi pe care mi le doresc schimbate, dar Clujul este, de departe, cel mai bun oraş din România în care să-ţi creşti copiii şi să trăieşti. În ziua de azi, îţi poţi dori mai mult de atât?

18

Scrisoare mie, cea din 1990

Dragă Eu,

Nu ştiu de ce, dar am un feeling că, la un moment dat, independent de voinţa ta şi fără să ai habar cum, vei ajunge din nou în anul de graţie 1990. Nu ştiu de unde sentimentul ăsta ciudat şi persistent, care îmi stă în suflet şi pe creier de ceva vreme. Poate că mă uit la prea multe seriale SF sau poate am o dorinţă ascunsă de a o lua de la capăt şi aşa mi-o împlinesc.

Indiferent de motiv, cert e că, odată ajunsă acolo, vei avea nevoie de nişte sfaturi pertinente, ca să nu mai faci greşelile pe care le-am făcut eu (adică tu) de atunci încoace. Fă bine şi ascultă-mă, nu pune prea multe întrebări că nu are rost, şi ţine cont de tot ce îţi zic mai jos. Toate poveştile ăstea ale mele te vor ajuta şi îţi vor face viaţa muuuult mai uşoară şi mai frumoasă decât am avut-o eu. Crede-mă pe cuvânt.

Întâi şi întâi, când te vei trezi în primul an de după revoluţie (o scriu fără majusculă pentru că se va dovedi în timp că a fost o făcătură), vei constata că eşti studentă în anul II la Chimie, loc în care ai ajuns datorită voinţei mamei noastre şi nu a propriei dorinţi. Nu-ţi place chimia, nu ţi-a plăcut niciodată şi nu-ţi va folosi la nimic. Nici măcar creme sau săpunuri de casă nu vei ajunge să faci, aşa cum fac unele colege de-ale tale astăzi. Ca urmare, retrage-te cât poţi de rapid şi du-te acolo unde ai vrut prima oară să mergi şi nu ai fost lăsată: la Litere. Destinul tău se va învârti oricum în jurul cuvintelor şi nu a substanţelor chimice, aşa că nu-ţi pierde cei mai relaxaţi ani din viaţă făcând chestii inutile.

Odată ajunsă la Litere, fă bine şi apucă-te să înveţi limbi străine. Nu una, nu două, ci vreo trei-patru. Şi, dacă se poate, cât mai puţin cunoscute de masele largi populare. Nu fii comodă, aşa cum erai în liceu, şi nici nu te mulţumi cu ce înveţi la cursuri. Eşti tu deşteaptă şi prinzi relativ repede, dar nu ai o înclinaţie nativă spre limbi străine (ştii asta de pe acum, dar te faci că nu pricepi), aşa că pune-te cu burta pe carte. Va fi una dintre cele mai importante chestii pe care le vei putea face în perioada aia. Nu o rata!

Dacă faci Litere, ţi se vor deschide o mulţime de oportunităţi, iar una dintre ele va fi, mai mult ca sigur, presa. Va fi ceva nou pentru acele vremuri, aventuros, neplictisitor, inedit. Te vei simţi atrasă şi ţi se va potrivi destul de bine, dar sfatul meu e să te ţii departe de acest domeniu în acel moment. De ce? Pentru că presa te va schimba. Din fata aia cu bun simţ cât pentru două persoane care eşti acum vei ajunge o tipă plină de tupeu, extrem de vocală, certăreaţă chiar, care nu va avea îngăduinţă pentru oamenii mai săraci cu duhul şi care nu va şti când trebuie să tacă şi când să vorbească.

Vei dovedi însă unele talente didactice, aşa că le poţi fructifica. Ai avut şansa să lucrezi în învăţământ şi în varianta mea, cea de acum, dar nu ţi-a plăcut pentru că trebuia să predai Chimia sau Fizica. Ca profă de Română cred că te-ai simţi totuşi bine, aşa că poţi lua în considerare acest aspect (nu de alta, dar vacanţe precum în învăţământ nu vei mai avea niciodată). Plus că vei putea face club de lectură cu elevii, sau de teatru, sau vei găsi câte şi mai câte alte găselniţe ce îţi vor colora viaţa profesională. Te vei distra şi te vei juca totodată. Doar că pe bani puţini.

Sfatul meu e totuşi să pleci din ţară cu oareşce bursă (va fi plin de ele după ’95) şi să te dedici cercetării lingvistice. Sau să te faci agent literar pe undeva prin Europa. Sau scenarist. Sau orice altceva îţi permite să te joci şi să brodezi cuvinte, stări, emoţii. Nu lăsa România să-ţi intre sub piele şi nici nu te dedica ei. După 20 de ani vei ajunge la concluzia că e o ţară pierdută, lipsită de valori, repere şi coloană vertebrală, care nu va fi niciodată aşa cum o visezi acum. În plus, va fi mereu mult mai frumoasă de la distanţă decât atunci când o vei vedea zi de zi, în cele mai mici amănunte.

Dacă pierzi momentul Litere şi vei continua, totuşi, să termini Chimia, atunci nu am încotro şi trebuie să te îndrept spre presă. E cea mai bună şansă a ta de a ajunge să te foloseşti de cuvinte, aşa cum eşti dăruită. Dar măcar acum fă-o ca lumea şi devino o jurnalistă de top, care nu se mulţumeşte cu puţin. Ca urmare, deschide-ţi ochii un pic mai repede şi vezi că fix lângă casa vecină de cea în care te joci de când eşti copil e redacţia ziarului “NU”. Du-te pe acolo ori de câte ori poţi.

Te vei ciocni de nişte misogini fără doar şi poate, care îţi vor închide uşa în nas sau te vor lua la mişto la început, aşa cum fac toţi bărbaţii-cocoşi, unii vor fi imposibili, alţii deştepţi, unii poate se vor da la tine, alţii nu –  nu fi mironosiţă, treci cu graţie peste tot ce poţi trece, pune-i la punct dacă e cazul, dar nu fă prostia de a pleca şi de a nu insista să înveţi de la ei cum se face un ziar.

Oricum pe câţiva dintre ei (cei mai faini, de altfel) ţi-e dat să-i întâlneşti  la sfârşitul anilor ’90 şi îţi vor rămâne cei mai buni prieteni-bărbaţi pe care i-ai avut vreodată. E păcat totuşi să pierzi câţiva ani aiurea, nefăcând nimic util, ci doar preumblându-te între laboratoarele facultăţii, Tarniţa şi chefurile din cămine. Poţi mult mai mult de atât şi, într-un final, meriţi mult mai mult de atât.

Dacă nu faci nicicum chestia asta în ’94 (de ruşine, de lene sau mai ştiu eu din ce motiv stupid), atunci ai grijă să nu ratezi momentul august 1998. Fă exact ce-am făcut eu: renunţă la învăţământ, ia ziarul Piaţa, caută anunţuri de job şi du-te la interviul pentru postul de secretară la firma fără nume. Vei vedea, de fapt, că e redacţia unui ziar, iar managerul elveţian de proiect Dieter Mittler va avea suficientă intuiţie cât să te angajaze. După care îi vei cunoaşte pe Mihnea, Fumi, Dragoş şi vei începe să faci presă. De-aia adevărată.

La un moment dat ţi se va da ocazia să lucrezi la Bucureşti. Just do it! Ascultă-mă bine: NU te trage pe cur cu texte de genul “nu îmi ajung banii să trăiesc în capitală” sau “nu-mi place oraşul ăsta”. Strânge din dinţi, obişnuieşte-te cu el, luptă şi vei vedea că totul rău va fi înspre binele tău. Vei cunoaşte oameni noi, vei simţi diferit, vei evolua altfel. Vei deveni altcineva. Şi-ţi va plăcea, cred eu.

Ar mai fi câteva puncte de lămurit şi cărora te-aş ruga să le acorzi atenţia cuvenită. În primul rând, nu te mai irosi în chestii mici şi meschine, în bârfe, discuţii fără rost, invidii, nimicuri. Nu are rost să duci un astfel de balast şi să te încarci negativ. Apoi alege-ţi prietenii, şi mai ales prietenele, cu grijă şi un pic de scepticism. Nu îţi pune tot sufletul pe masă şi nici nu le spune chiar tot. Nu le da posibilitatea să te fure de emoţii şi trăiri fără să-ţi dea nimic în schimb. Fii mai rezervată şi mai discretă. Vei fi fiind tu Gemeni, adică guralivă şi exteriorizată, dar ai ascendent de Scorpion în tine, aşa că foloseşte-l cât poţi de mult.

Cât despre partea cu dragostea, nu pot să-ţi spun decât: iubeşte cât poţi! Nu te da în lături, nu te ascunde şi nici nu te feri de dragoste. Fii onestă cu tine şi când ceva nu-ţi place la omul de lângă tine, spune-i-o direct, pe loc. Nu te uita în mailurile iubiţilor sau în telefoanele lor, nu invidia iubirea pe care le-o oferă altor femei, nu râvni la ce nu ai, dar nici nu rămâne prea mult timp ancorată într-o situaţie fără ieşire. Când îţi dai seama că o relaţie nu merge orice ai face, când nu primeşti ce vrei, pleacă fără să te uiţi înapoi şi fără să te întorci vreodată.

Nu crede că tot ce zboară se mănâncă, lasă-te condusă de propriile instincte şi ascultă-ţi intuiţia. Şi, mai presus de toate, nu accepta niciodată să împărţi dragostea unui bărbat cu mai multe femei. Chestia asta te va face mereu nefericită, oricât de deschisă la minte vrei să te crezi.

Cam astea le-am avut de spus. După cum te cunosc, vei citi chestia asta în diagonală şi vei crede că ai reţinut-o şi că ştii exact ce ai de făcut. Sper totuşi, ca printr-o minune, să ai mai multă minte decât am avut eu atunci şi să o buchiseşti cum trebuie. La un moment dat, îmi vei mulţumi.

Cu tot dragul,

Tu, cea din 2012

 

PS: Încă un lucru extrem de important. Indiferent prin ce perioade emoţionale treci, NU îţi tăia părul scurt. Bărbaţilor nu le place defel, iar ţie nu-ţi stă prea bine, ca să fiu sinceră. 🙂

4

De bine, cum ar veni

În caz că vă întrebaţi cum mi-am mai petrecut timpu’, trebuie să vă spun că am avut o săptămână un pic mai altfel decât restul. A început cu două zile de Viena, care au fost practic o combinaţie destul de izbutită între business şi pleasure, chiar dacă zborul cu avionul mi-a mai mâncat cinci ani din viaţă. N-am ce face, oricât m-aş strădui nu pot reveni la starea de acum 10 ani când nu-mi păsa deloc că zbor, ba chiar îmi plăcea. După lungul drum spre Bari din 2008, cu furtună, scuturări, aterizări proaste,  s-a dus toată plăcerea şi s-a instaurat frica. Nu ştiu când voi scăpa de ea, dar sper ca la un moment dat să se întâmple.

Revenind la Viena. Nu e prima oară când o vizitez, dar de fiecare dată ajung în altă parte a ei, aşa că e mereu nouă pentru mine. Îmi place, nu pot spune că nu, dar nu e locul în care aş putea trăi o viaţă. Şi nu neapărat pentru că e costisitoare financiar (sau cel puţin mie aşa mi s-a părut), ci pentru că monumentalitatea clădirilor ei nu mă inspiră deloc. Pe cât sunt de frumoase, pe atât mi se pare de austere şi reci, la polul opus de cele din Praga, care emit căldură şi boemie, chit că-s la fel de impozante.

Nici cafenelele în care am intrat (şi am intrat în câteva) nu m-au dat pe spate, ci doar m-au întors în anii ’80 ca design şi atmosferă. Or anii ăia nu sunt cei mai minunaţi ani din punct de vedere vizual pentru mine.  Dar recunosc că am mâncat foarte bine la Viena, fie că au fost fructe de mare preparate în fel şi chip, fie că au fost specialităţi vieneze precum rote bete suppe mit meerrettich creme (adică supă cremă de sfeclă roşie cu hrean). Şi da, chiar dacă nu m-aş muta acolo, eu consider Viena în continuare capitala ţării noastre de dincoace de Carpaţi. 😀

La o zi după ce am venit din Austria, am avut parte de o bucurie profesională, ca să îi spun aşa. Na, sună un pic ca şi “boală profesională”, dar e de bine, vă zic eu. Şi se traduce prin faptul că am luat o diplomă de excelenţă la Romanian PR Award 2012, competiţia care premiază campaniile PR făcute bine în ţara asta. Evident, nu eu personal am luat premiul ăsta, ci Vitrina, agenţia la care lucrez, pentru că a fost – nu-i aşa? – o muncă de echipă. Dar dat fiind că fac PR doar de un an şi jumătate, permiteţi-mi să mă bucur un pic mai mult decât trebuie de acest premiu.

Ştiu că poate au să vină unii şi au să spună “păi nu aveaţi cum să nu luaţi pentru că aţi fost singurii nominalizaţi la categoria aia”. Au dreptate în felul lor, dar nu suntem noi de vină că din 260 de proiecte juriul nu a nominaliza mai multe la “kit de presă”, secţiunea unde am câştigat. Iar dacă nu au nominalizat pentru că nu s-au înscris şi alţii la această categorie, atunci mă felicit şi mai tare că am avut intuiţia să înscriu acolo proiectul nostru cu zacusca. Fair enough? 😀

Acum că m-am dat un pic mare, pot sta liniştită şi savura noua mea carte, “Atlasul norilor” de David Mitchell. După ce o termin, vă zic ce şi cum.

11

My man

Zilele trecute discutam cu o dragă prietenă despre un tânăr domn. Şarmant, inteligent, mustind de talent, cu cuvintele la el, boem, frumos – ce mai încolo şi-ncoace, le avea pe toate cele, plus încă oareşce pe deasupra. Ca să nu mai spun că, în urmă cu o vreme, era extrem de interesat de prietena mea. Cu toate astea, ea nu a dorit deloc să se urce în trenul care stătuse  ceva vreme în staţie, aşteptând-o.

Mirată că a lăsat cu ochii în soare un astfel de tip care ar fi luat-o de nevastă, am întrebat-o de ce. “Pentru că nu am simţit că e bărbatul meu”, mi-a răspuns senină.  Ş-atunci m-a izbit. Niciodată nu mi-am pus problema aşa când a venit vorba de bărbaţii din viaţa mea. Mi-am trăit relaţiile cum au fost, de-a fir a păr, am iubit, urât, fericit, sictirit şi aşa mai departe, dar un astfel de sentiment nu am avut. Nu am gândit şi nu am simţit în astfel de parametri.

Şi mă întreb acum dacă nu cumva asta înseamnă că încă nu am iubit pe nimeni cu adevărat. Am trecut aşa, prin viaţă, ca gâsca prin apă, cum se zice? M-am înşelat asupra sentimentelor mele atunci când îi ziceam cuiva că-l iubesc, am minţit fără ştiinţă, sau pur şi simplu există mai multe niveluri de dragoste şi eu am experimentat doar câteva dintre ele?

E posibil să nu fi cunoscut “dragostea adevărată”, deşi eu aşa am crezut la un moment dat? Şi dacă e aşa, să mă bucur sau să mă întristez? Să mă bucur că existe şanse că va să vină sau să mă întristez că am pierdut atâta timp consumând emoţii false? Dar au fost emoţii false, de fapt, sau a exista ceva adevărat acolo? Şi ce mă fac dacă nu voi simţi niciodată acest “al meu”? E ca şi cum am trăit degeaba? Şi cum de restul oamenilor ştiu şi simt? E ceva defect în mine?

Un pic mă sperie situaţia asta pentru că e ca şi cum aş pierde ceva important, ce toată lumea are, numai eu nu. Iar asta nu poate fi de bine.

7

La mulţi ani, blogule!

Am uitat să-mi sărbătoresc blogul. A împlinit 6 ani la sfârşitul lunii trecute, mai exact în 27 septembrie (e Balanţă, deci se potriveşte la fix cu mine, Geamăna), dar am uitat complet de asta. Adevărul e că nu ţin minte nici zilele de naştere ale oamenilor, darămite ale lucrurilor (oare blogul e un lucru?).  Dar acum că întâmplător mi-am amintit, ar trebui să-i fac o urare şi să-i spun ceva de genul “îţi doresc tot ce îmi doresc şi mie”. În fapt, el sunt eu virtuală. Deci nu e un lucru. Dar nu e niciun om. Hmm…

Anyway, ideea e că partea asta a mea există de şase ani deja şi de multe ori mi-a influenţat viaţa reală. Am avut o relaţie complicată noi doi. M-am legat de el într-o doară, ca să fac şi eu ceva, după care l-am folosit ca pe un terapeut, apoi m-am îndrăgostit de-a dreptul de el şi m-am dedicat lui, ca la un moment dat să mă plictisesc şi să-mi pierd interesul şi, în final, să revin la el ca la un prieten bun, care e acolo ori de câte ori am nevoie şi mă ajută să fiu eu, fără de interes şi fără pretenţii.

În timpul ăsta, cât noi doi eram atât de complicaţi şi disfuncţionali, oamenii serioşi făceau bani din bloggerit şi deveneau celebri. Şi unii dintre ei nici măcar nu erau la fel de amuzanţi şi sinceri ca şi noi. 😀

Dar fiecare cu destinul său, iar al nostru e unul destul de mediocru, aşa că să-l înţelegem şi să-l acceptăm. Sau să-l acceptăm şi să-l înţelegem, undeva în ordinea asta, pe care nu o mai ştiu sigur. Şi să ne bucurăm că, dacă mai trece un an, vom ajunge să sărbătorim faptul că avem cei 7 ani de acasă, că suntem binecrescuţi, politicoşi, drăguţi cu musafirii şi simpatici în felul nostru.  Ce ne putem dori  mai mult de atât? 🙂

19

De-ale mele (15)

Există un fotograf, Bogdan Stamatin dacă nu mă înşel, care are un proiect video în care îi întreabă pe oameni un singur lucru: “Ce e important?”. M-am uitat la câteva din filmuleţe, scurte de altfel (le găsiţi pe YouTube sau aici), şi m-am gândit că valoarea serialului ăsta (că e la al treilea sezon) va sta în cantitate şi nu neapărat în faptul că prin el se caută răspuns la o întrebare măcinătoare.

De ce în cantitate? Pentru că această cantitate asigură o incredibilă diversitate a caracterelor şi a trăirilor, lucru rar de arhivat altfel. E de-a dreptul fascinant să urmăreşti feţele şi ideile atâtor oameni necunoscuţi. Unii spun lucruri inteligente şi o fac firesc, ca şi cum ar bea un pahar cu apă, alţii bat câmpii rău de tot şi sunt extrem de teatrali, unii sunt frumoşi, alţii deloc, unii emotivi şi stingheri, alţii relaxaţi şi miserupişti…  e o frescă de excepţie serialul ăsta şi ar fi păcat să moară repede.

Cât despre întrebarea în sine, eu, una, am un singur răspuns: habar nu am ce e important şi nici nu cred că voi şti vreodată. Ca norocu’ că nu mă întreabă nimeni 😀

***

Mi-e al naibii de dor de fluturii mei din stomac. Erau atât de frumoşi şi atât de albaştri.

***

Când mă plâng cuiva că simt că m-am ratat, mi se dă unul din următoarele două sfaturi: 1) fă un copil; 2) scrie o carte. Se pare că pruncii şi cărţile sunt răspunsurile la toate problemele omenirii, inclusiv la ale mele. Ei uite, eu nu vreau să îmi rezolv aşa problemele. Alte idei?

***

Undeva, pe parcurs, mi-am pierdut mândria şi, din plictiseală şi singurătate, accept să-mi petrec uneori timpul cu persoane care m-au rănit şi m-au jignit în fel şi chip.  Nu-mi place de mine deloc în momentele ălea.

***

M-am apucat să-mi croşetez o geantă. E turcoaz la culoare şi inspirată de asta. Merge încet pentru că m-am ocoşit să o fac cu model bob de orez, dar promit să pun poză când e gata. Va fi cu totul şi cu totul de vis. Sau cel puţin asta sper… 🙂

***

De ce toţi bărbaţii fermecători au iubită?

***

Update: Mi-am amintit o expresie care e atribuită de obicei lui Shakespeare, dar care e scrisă de fapt de Oliver Wendell Holmes (ştiu asta pentru că am căutat să văd cine a zis-o, nu că aş avea o memorie de fier): “Nothing is so commonplace as the wish to be remarkable“. Ca urmare, ca să fiu cu adevărat remarcabilă ar trebui, întâi de toate, să renunţ la am mai dori asta. Uite ce simplu îmi rezolv problemele. 🙂