Proiectul Laura

Colin Jacobson

Pot să mă laud? Pot. Iar voi nu veţi avea încotro decât să mă aplaudaţi. De ce? Simplu. Pentru că s-a dovedit că sunt ceea ce se cheamă un “nas” şi că am dreptate în ce spun, chiar dacă o fac mai pătimaş, aşa. Şi când zic “nas” nu mă refer la ăla care este folosit în industria parfumurilor (deşi cred că şi acolo m-aş descurca la cât de sensibilă sunt la mirosuri), ci la un “nas jurnalistic”. Ăla care simte subiectele. Na, ridicaţi-mi acum statuie. Aveţi voie.

Aaa, ocupată fiind să mă dau mare, era să uit să vă spun de ce mă umflu în pene. Din cauza acestui articol “Viewer or voyeur? The morality of reportage photography“ apărut ieri pe guardian.co.uk şi pe care mi l-a semnalat Mihnea azi-dimineaţă. Despre ce e vorba în articol? Taman despre pozele acelea din Somalia pe care le condamnam eu în postul cu fotojurnalismul. Adică aici.

Şi ce spun tipul de la guardian.co.uk acolo despre ele? Că sunt nici mai mult, nici mai puţin decât “a kind of pornography of suffering” şi că ridică întrebări serioase vizavi de moralitatea fotoreportajului respectiv. Slavă Domnului că mai sunt oameni care gândesc ca şi mine! Şi nu doar autorul articolului are astfel de dileme, ci şi specialişti în domeniu, cum e Colin Jacobson, Senior Lecturer in Photojournalism at University of Westminster.

Care iată ce întrebări îşi pune despre fotograful cu pozele din Somalia şi despre genul ăsta de fotografii: Is the photographer a brave witness appealing to the court of world opinion, trying to bring this practice to the world’s attention? Or is it just a shock-horror scoop? (…) Is this kind of visual overkill “appropriate” storytelling for our times? Does it help to make sense of how we live now?

Ba mai mult, Jacobson propune o campanie de eradicare a ceea ce el numeşte “repetitive photojournalism” şi de punere sub embargo a anumitor genuri de fotografii. Exemple de astfel de clişee foto găsiţi în articolul ăsta, la sfârşit (dar îl puteţi citi pe tot că e quite ok). Jacobson rocks! Ca urmare, jurnalişti din toate ţările uniţi-vă şi ieşiţi dracului din tipare! Şi, aş adăuga eu, nu mai fotografiaţi atât moartea. Oricum vă ajunge din urmă, vreţi, nu vreţi!

PS: Sper că nu mă luaţi în serios la partea cu “vai, ce tare sunt eu”. Am exagerat, de bună seamă, de dragul jocului. Dar, sincer, m-am bucurat foarte mult să văd că nu sunt pătimaşă degeaba şi unii fotojurnalişti, care chiar înseamnă ceva pe lumea asta, gândesc ca mine.

sursa: oscars.movies.yahoo.com

Nu mi-am pus în plan defel să stau să mă uit la Oscaruri. Ştiam că se dau în direct pe HBO şi în fiecare an am stat să le privesc, dar anul acesta mi s-au părut enervant de previzibile. Mi-a plăcut Avatar ca imagine, am apreciat că o femeie regizor a scos un film despre care se vorbeşte atât (The Hurt Locker), dar e strigător la cer modul în care a fost neglijat Inglourious Basterds, preferatul meu, şi am zis “pas”.

So, la 22.30 eram în pat şi adormită. S-au strâns o grămadă de nopţi albe din cauza lui taică-meu (care doarme ziua şi noaptea stă treaz şi mă strigă din două în două ore pentru te miri ce), aşa că am picat ca un erou. La 2.50 fix – cum altfel? – lui taică-meu i s-a părut că e ora prânzului şi, evident, m-a strigat să mă întrebe ce mâncăm.

După ce i-am explicat cum stau lucrurile, n-am mai putut dormi, aşa că am deschis televizorul amintindu-mi că la 3.00 începe show-ul Oscarurilor. Nu strica să mă uit până îmi venea din nou somnul. Am butonat un pic până am văzut covorul roşu şi sosirea invitaţilor. Am lăsat telecomanda jos şi am început să mă uit.

Artiştii se succedau unul după altul, care mai de care mai elegant şi mai binedispus. Interviuri de 2 minute, râsete, aprecieri la adresa toaletelor doamnelor şi domnilor etc. etc. Aşa a trecut o juma de oră, o oră, o oră jumate, două… Mă tot uitam la ceas şi mă întrebam cât naiba mai durează până intră ăştia în Kodak Theatre ca să ia parte la festivităţi.

La ora 5.00 fix, când am început să îi văd din nou pe primii veniţi perindându-se pe covor, mi-am dat seama ce mi se întâmplă: mă uitam ca proasta de două ore pe E! Entertainment în loc de HBO!!! Oscarurile începuseră de multă vreme, se decernaseră câteva dintre premii, iar eu stăteam şi treceam în revistă rochii şi tuxedo-uri. La cât eram de hăbăucă atunci când mă trezisem, nu am văzut sigla postului şi, chiar dacă erau între 5 invitaţi reclame despre canalul E! Entertainment, nu am făcut nici cea mai mică conexiune.

N-am mai stat să mă uit ce şi cum, după aia. La ce bun? Am închis televizorul şi de-abia dimineaţă m-am uitat în ziare la câştigători. Nimic surprinzător. Sincer, mă bucur că ex-nevasta lui Cameron i-a luat faţa acestuia, dar Inglourious Basterds e tot cel mai bun film al anului, pentru mine. Doar că nu dau eu Oscarurile.

sursa: moresay.com

Fusei la film. Alice în ţara minunilor, a lui Tim Burton. L-am aşteptat ca pe Dumnezeu din clipa în care am văzut afişele mari, cu un Johnny Depp machiat impecabil. Şi am avut o dezamăgire pe măsura aşteptărilor.

De la primele cadre ceva nu a fost în regulă. Mica Alice mi s-a părut artificială, îmbătrânită în expresii şi cu conştiinţa faptului că ea, un copil, joacă într-un film. Nu mi-a plăcut deloc şi mi-a şi rămas în minte tot filmul. Nici Alice mare (interpretată de Mia Wasikowska) nu a fost mai izbutită. Un joc plat, o faţă care nu exprima niciodată ceva emoţie, oarecum imobilă şi seacă. De plict.

E drept, Johnny Depp şi Helena Bohnam Carter au făcut roluri quite ok, machiajul şi costumele sunt foarte faine, lumea Ţării de Jos colorată şi plină de farmec, dar filmului îi lipseşte sarea şi piperul. Nu are nicio poantă şi e neimpresionant. Şi nu înţeleg de ce, că doar e Burton, for God’s sake! Se poate ca eu să fi fost de vină? Am avut prea mari aşteptări? Posibil. Sunt curioasă însă ce părere aveţi voi după ce-l vedeţi.

sursa: crestinortodox.ro

Sunt o babă rea la inimă şi voi avea un an plin de necazuri şi de supărări. Nu că vreau eu, dar azi e “baba mea” (în fiecare an aleg data de 5) şi, după cum aţi constatat, astăzi a fost o vreme de doi bani. Ca să nu zic  de kkt. Cel puţin în Cluj  a nins, a ploua, a fost mohorât şi frig. Şi aşa zice tradiţia că dacă e urât afară, baba e rea la inimă.

Eu speram ca zăpada asta să însemne măcar bani, dacă nu altceva mai bun, da’ nici vorbă. So, maxim, ce pot face? De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.  Mă voi înarma cu răbdare până trece anu’. Sau să-mi schimb “baba”, da’ de, da’ de mi se arată altceva mai bun? Chiar, se poate cioli? Dacă o schimb şi o să am o zi însorită şi frumoasă, o să fie şi anul la fel?

Că, sinceră să fiu, sunt dispusă să trişez. N-o fi un capăt de lume dacă o fac. Ce mi se poate întâmpla rău? Aveţi cumva idee care sunt pedepsele de Sus în acest caz? Ca să o fac în cunoştinţă de cauză, nu oricum. Aştept informări. Mulţam.

Şi, evident, să-mi ziceţi voi ce “babă” v-aţi ales. Ca să vă pot invidia. Sau nu.

Pandora, desen pe un vas grecesc sursa: dennishollingsworth.us

Acum câteva zile, când mi-a propus prima oară Dragoş să “mă bag” pe Pandora’s, am refuzat. Sau mai exact am zis: “Nu ştiu să scriu pe un blog de opinii. Nu am o aşa anvergură literară”. Refuzul pornea atât dintr-un anumit respect pentru o astfel de platformă (unde eu zic că trebuie să se scrie lucruri înţelepte pe cât putinţă), cât şi dintr-o teamă de a nu fi penibilă în scriitura mea.

Apoi, ca orice femeie din zodia Gemenilor, am început să am dubii că am dat răspunsul corect. Aşa că, am trecut la chestionat prietenii apropiaţi: “Făcut-am bine, au ba?”. Mi s-a răspuns cam în acelaşi stil: “Eşti o fraieră. Ce te costă să încerci? Acceptă şi tu o provocare, măcar o dată în viaţă”.

Ca urmare, am revenit asupra deciziei şi, cu acceptul Andrei Bădicioiu Matei, editor coordonator la Features Realitatea.NET şi cea care răspunde de Pandora’s, iată-mă colonizând blogul femeilor. Recunosc, n-am avut un debut fulminant, ba chiar modest aş zice. Dar am încercat să păstrez aceeaşi linie ca aici, să fiu sinceră cu mine şi cititorii mei şi, în plus, să ofer şi unele informaţii, nu doar umori şi păreri personale. Sper să-mi intru în mână şi posturile următoare să fie mai bune.

Vreau, totuşi, să vă rog ceva. Şi anume să-mi spuneţi-mi ce subiecte aţi vrea să citiţi pe un blog ţinut de femei. Ca să îmi fac şi eu o părere vizavi de aşteptările oamenilor care intră pe un astfel de site. Şi sper să reuşesc să mă împart între amândouă blogurile şi să nu neglijez Proiectul în avantajul Pandorei.

sursa: cleo.com.au

Nu mi-a plăcut niciodată statutul de “Cealaltă”. Mi-am setat, mai mult sau mai puţin conştient, creierul şi simţurile în aşa fel încât să nu mă îndrăgostesc de bărbaţi căsătoriţi sau de iubiţii prietenelor. Nu poţi ţine astfel de lucruri sub control, veţi zice. E adevărat, dar pentru mine astfel de domni au anulată din start funcţia sexuală, sunt asexuaţi, aşa că nu mi-e prea greu să rezist tentaţiilor.

Din acest motiv am fost pusă de multe ori în situaţia de a înghiţi texte precum “Nu şti ce pierzi” sau “Nu înţelegi nimic din viaţa asta”, minimalizându-mi-se astfel gratuit experienţa şi trăirile de femeie modernă. Mă jignea şi mă deranja foarte tare o astfel de atitudine, cu atât mai mult cu cât explicaţiile mele sincere ajungeau să se întoarcă împotriva mea, fiind suspectată de ipocrizie, laşitate, conservatorism sau mai ştiu eu ce. Colac peste pupăză, m-am trezit nu o dată că mi se atribuie, pe ochi frumoşi, relaţii adulterine cu te miri ce prieten de-al meu căsătorit. Ceea ce nu e prea plăcut, sinceră să fiu. E chiar enervant.

So, există mai multe motive pentru care nu-mi place statutul de “Cealaltă”. Primul şi cel mai puternic ţine de mândrie. Am un orgoliu incomensurabil (nu ştiu unde am citit expresia asta, dar îmi place al naibii cum sună) şi nu mă mulţumesc să fiu ţinută doar pentru sex. Nu văd nimic onorant într-o astfel de “poziţie” şi nu mă simt “mai femeie” atunci când cineva vrea să şi-o pună cu mine. Prefer o conversaţie spumoasă la bere decât torsul gol al unui bărbat cuplat cu altcineva.

Al doilea motiv ţine de un fel de superstiţie. Încerc, pe cât se poate, să respect regula “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, pentru că am constatat în timp că faptele rele mi se întorc însutit înapoi şi mă lovesc în locuri care mă dor mai tare decât aş putea anticipa. Oricum viaţa e nedreaptă cu mine şi fără să fac eu nimic rău, de ce să o mai şi provoc?

Motivul al treilea vine dintr-un fel de respect şi solidaritate feminină (deşi nu sunt foarte sigură că un astfel de concept există şi la propriu, nu doar la figurat). E adevărat că nu toate femeile merită respect, ba ştiu câteva pe care n-aş da nici măcar un scuipat, dar până la urmă chiar şi ăstea suferă din dragoste. Şi e naşpa să suferi din dragoste. E cea mai cumplită suferinţă ever. Aşa că am evitat cât am putut să fiu motivul suferinţei cuiva.

Nu spun că mi-a şi ieşit.

sursa: blog.wordnik.com

Pe la începutul lui 2008 am descoperit întâmplător TED. A fost dragoste la prima vedere. Am scris atunci despre el pe vechiul blog, l-am pus şi în blogroll, ba chiar m-am şi înscris în TED. Eram doar vreo 10-12 români la vremea aia membri, dar juma’ de an mai târziu TED-ul devenise o modă şi îl găseai inclusiv pe Bucurenci, eternul metrosexual, pe-acolo. Au apărut apoi în România şi conferinţele TED, însă nu am participat la niciuna. Ca spectator, mă refer, că de spus nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc.

Dar chiar dacă nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc, de când am dat peste TED ascult cu regularitate ideile lumii. Aş putea petrece zile în şir urmărind conferinţele, fără să-mi fac probleme că sunt singură sau nemâncată. Să aflu lucruri noi, într-un mod amuzant şi inteligent, e plăcerea mea supremă. După sex, evident. Sau înainte? În fine, înainte sau după nu contează, e o chestie care îmi place fuuuarte, fuuuarte mult. Aşa că am descoperit o mulţime de idei interesante şi de oameni deştepţi şi plini de haz, iar o parte dintre ei mă gândesc să vi-i prezint azi.

Julian Treasure este preşedintele firmei Sound Agency, iar jobul lui este să explice companiilor cum să folosească sunetul pentru a avea o productivitate crescută sau vânzări cât mai mari. În 5 minute el prezintă modul în care sunetele ne afectează zilnic, iar ce îmi place mie e că Treasure nu pare a fi adeptul birourilor-hală, aşa cum sunt mai nou redacţiile de ziar. Urăsc genul ăsta de birouri!

Iar acum, plecând de la banalul sos de spaghete şi cu ajutorul scriitorului Malcolm Gladwell (în fapt al lui Howard Moskowitz), vom vedea că “mintea nu ştie ce vrea limba” şi că, deşi ştiu exact ce vor, oamenii nu pot explica întotdeauna ce doresc. În plus, tot de la sos pornind, se ajunge la concluzia că acceptând diversitatea vom fi mai fericiţi.

Urmează conferinţa lui Barry Schwartz, un personaj care studiază nici mai mult, nici mai puţin decât înţelepciunea. Asta mi se pare o chestie extrem de interesantă, cu atât mai mult cu cât aud din ce în ce mai puţin în jurul meu cuvântul “înţelept”. Nici nu mai ştiu, în fapt, dacă mai există înţelepţi. Eu, una, nu am cunoscut până acum niciun om despre care să-mi vină să spun “Este un înţelept”.

Cu toate acestea, Barry Schwartz îi studiază şi ne arată cum poţi deveni un astfel de om. Iar vestea bună pe care ne-o dă e că nu trebuie să fii inteligent ca să fii înţelept. În plus, ne arată că regulile şi respectarea lor duc la mediocritate. Foarte tare în conferinţa lui Schwartz e povestea cu limonada, dar şi ceea ce spune referitor la copii: cel mai important lucru pe care aceştia trebuie să-l înveţe este caracterul.

În următoarele 23 de minute, Philip Zimbardo, cel care a iniţiat şi a avut rolul de supraveghetor al închisorii în celebrul experiment Standford Prison realizat în ‘71, explică uşurinţa prin care oamenii pot deveni din buni răi. Concluzia pe care o trage la un moment dat este că răutatea iese mult mai uşor la iveală sub puterea aninomatului, mai exact când ai o mască sau o uniformă sau orice altceva care îţi ascunde, la propriu sau la figurat, faţa reală. De altfel, e suficient să urmăreşti comentariile pe forumurile ziarelor sau ale blogurilor de opinie ca să constaţi că răul, în speţă înjurăturile şi cuvintele urâte, vine cu precădere din partea anonimilor.

La final, preferatul meu: Sir Ken Robinson. E, de departe, cel mai savuros speaker de la toate conferinţele TED de până acum. Am ascultat zeci de discursuri, dar al lui e special. Are de toate: umor englezesc, inteligenţă, şarm, căldură şi chiar o doză serioasă de senzualitate în felul în care rostogoleşte cuvintele în gură. Şi nici nu arată rău, sinceră să fiu. Well, Sir Ken Robinson rocks! Discursul lui ar trebui ascultat de 10 ori pe zi în cabinetul ministrului învăţământului, că poate aşa se va schimba în bine sistemul educaţional românesc.

PS: Fumi, ăsta e locul unde te văd eu pe tine vorbind în viitorul apropiat. Te potriveşti precum peştele în apă. Ar trebui să te înscrii. Nu glumesc.

sursa: media.photobucket.com

Eu am trăit şi trăiesc cu convingerea că unele fotografii nu trebuie făcute. Sunt acel tip de om care crede sincer că nu se face să fotografiezi anumite momente. Şi aici mă refer mai ales la  clipa morţii. Mi se pare indecent şi amoral să fotografiezi un om murind. Nu apreciez fotografii de genul acesta sau acesta, şi nu cred că acei fotojurnalişti au vreun merit că le-au realizat.

Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum astfel de oameni reuşesc să privească un seamăn de-al lor care stă să moară şi tot ce fac atunci e să dea click pentru a imortaliza clipa. Cred că fiecare om are dreptul să moară demn şi nu cred că e bine să faci din moartea cuiva un spectacol. Chiar dacă omul acela e ucis de alţii, tot trebuie să-şi trăiasca tragedia singur şi fără să îi afişezi mai apoi deznădejdea şi spaima pe pereţii simezelor sau în ziare.

Am auzit numeroase argumente contra părerii mele. “Astfel de fotografii schimbă lumea”, sau “Lumea trebuie să afle că se întâmplă şi astfel de lucruri”. Eu însă nu cred că astfel de fotografii schimbă lumea. Sau, mă rog, nu o schimbă în sensul bun, aşa cum se suţine. Astfel de imagini nu fac decât să ne obişnuiască sufletul cu moartea, ne fac să devenim încet, dar sigur, imuni la suferinţa oamenilor. Cu cât vedem şi auzim mai multe atrocităţi, cu atât suntem mai insensibili la durere.

În urmă cu câteva zile a existat o discuţie pe tema asta la Mihnea pe blog, când el a prezentat premiile World Press Photo of the Year. Lumea a fost împotriva părerii mele. Am discutat mai apoi subiectul şi cu alţii şi singurii oameni care au dovedit că rezonează cu ce simt eu au fost Bianca şi Lorand, un coleg fotoreporter. Acesta mi-a spus chiar că el, unul, nu ar putea fotografia astfel de momente.

Şi mi-a dat exemplu o situaţie în care fost pus când a mers la Borşa, la spitalul-cămin de boli nervoase. Acolo a surprins, într-o cameră, patru nebuni care plângeau pe marginea patului unui al cincilea nebun, aflat pe moarte. Ar fi fost probabil o fotografie perfectă, doar că Lori nu a putut să o facă. Nu l-a lăsat inima. A fost om înainte de a fi fotograf.

Lori mai spunea, de asemenea, că astăzi e extrem de simplu să devii un fotograf celebru: tot ce trebuie să faci e să pleci într-o zonă de conflict şi să fotografiezi tot ce prinzi. Are dreptate. Moartea vinde azi mai bine ca sexul. Doar că eu nu mă împac defel cu chestia asta şi mi-ar plăcea ca lucrurile să se schimbe. Să văd din ce în ce mai multe fotografii inteligente, gândite, luminoase şi mai puţină moarte, mizerie şi suferinţă scoasă pe tarabe.

Poate că nu mă fac înţeleasă şi pare stupid ce zic, dat fiind lumea în care trăim. Dar e suficient să vedeţi Triage, filmul lansat anul trecut (pe care eu l-am văzut de-abia azi) şi în care joacă Colin Farrell (un tip care, odată cu In Bruges, a dovedit că e actor chiar de chiar), ca să înţelegeţi un pic la ce mă refer.

Este vorba despre doi prieteni fotojurnaliştii de război. David (interpretat de Jamie Sives) caută întotdeauna să surprindă, chiar şi în zonele de război, partea frumoasă a lucrurilor. Mark (jucat de Farrell) realizează fotografii de război perfecte, dar pe care nu le poţi pune acasă, pe perete. E partea întunecată a războiului. Dr. Jekyll şi Mr. Hide.

David este sătul de orori şi suferinţă şi vrea să renunţe, evitând să fotografieze clipa morţii. Mark pare că trăieşte de-a dreptul pentru acel moment. Nu este afectat de tot ce se derulează sub ochii lui pentru că, aşa după cum singur zice, aparatul funcţionează ca un filtru. “Looking to the camera it’s easy to forget that things that are happening in front of you are actually real”. Este însă preocupat de morţii lui. De ce se întâmplă cu ei după. El spune că din superstiţie. Lucrurile stau însă un pic altfel, chiar dacă nu o recunoaşte.

Există la un moment dat un dialog scurt, dar edificator, între el şi un fost fotograf de război care acum are un studio foto în oraşul în care trăiesc cei doi fotojurnalişti. Acesta îi sugerează lui Mark că ar fi vremea, după 12 ani, să renunţe la a mai merge în zonele de război. “De ce? Nu sunt afectat de ce văd acolo. Aici şi acolo sunt două lumi diferite”, răspunde Mark. “Ăsta e cel mai trist lucru pe care l-am auzit”, vine replica fostului fotograf.

Well, nu ştiu să fac critică de film şi nici nu asta e ideea. Nu mai insist în a vă povesti Triage. Trebuie să-l vedeţi şi să-l simţiţi. Şi poate atunci, unii dintre voi veţi ajunge să credeţi ca şi mine, că unele fotografii pur şi simplu nu trebuie făcute.

sursa: asteptandlasemafor.wordpress.com

După ce m-am enervat de uşurinţa cu care Guţă aka Goţiu transformă, de dragul traficului pe voxpublica, muzica lăutărească în manea, bazându-se pe o definiţie simplistă din DEX, am decis să-mi dreg supărarea ascultând romanţe interbelice. Am un CD cu vreo 150 de piese copiate, habar n-am cum, de pe plăci de gramofon. Când le ascult, se aude chiar şi pocniturile plăcii. Foooarte fain sună!

Ei, şi fiind eu atentă la versurile lor mi-am dat seama că dragostea asta nu a suferit niciun fel de transformare de-a lungul timpului. Mă rog, nu că nu aş mai fi realizat asta până acum, doar că sunt uimită de fiecare dată. Mi se pare extraordinar cum toată lumea suferă din aceleaşi motive de ani şi ani, cum îşi doreşte aceleaşi lucruri de la persoana iubită, cum tânjeşte la fel de albastru şi atunci ca şi cum, şi cum se perpeleşte mai mult sau mai puţin de pomană.

În fapt, totul se reduce la chestii de genul: De-ai şti cât îmi eşti de dragă, Inima mi-ai dărui (…) Îţi dau inima mea, Fie-ţi milă de ea, Cu o vorbă din zbor, Ai zdrobi-o uşor (…) Iubirea-i doar o glumă, Vis trecător, Ca un balon de spumă, Amăgitor (…) Tu nu mai eşti a mea, Şi plâng apusul unui preafrumos trecut (…) Ai să iubeşti odată şi tu, tu, tu, Să nu spui niciodată că nu, nu, nu, Dragostea vine când nu gândeşti, Şi într-o seară simţi că iubeşti (…)

Şi tot aşa…

Şi mă întreb de ce nimeni nu a învăţat nimic de-a lungul anilor? De ce codul genetic n-a preluat informaţia asta numită dragoste, n-a analizat-o ca lumea şi nu a memorat-o în aşa fel încât oamenii să nu mai treacă iar şi iar prin aceleaşi chestii? De ce suntem atât de primitivi în iubire, de ce facem aceleaşi greşeli ca ale stră-stră-stră…bunicilor noştri, de ce nu ştim să iubim altfel? De ce suferim din dragoste când ştim că putem să nu o facem, că doar avem destule modele de cum se poate evita totul?

În atâtea mii de ani ar fi trebuit să depăşim un pic partea asta şi să ştim deja să iubim la un alt nivel. Care e ăla, habar n-am. Dar ar trebui să fie pe undeva, pe acolo.

PS: Sunt bine, mersi. Nu trec prin nimic dureros din punctul ăsta de vedere. Îmi pun doar întrebări ca tot omul. În caz că vă întrebaţi ce m-a apucat…

UPDATE: Şi pentru că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, azi dimineaţă, un prieten (Sorin Tîrt) postase pe facebook următorul clip: Helen Fisher tells us why we love +cheat.  E de pe TED.com, iar Helen Fisher e antropolog şi e specializată pe studii de gen şi evoluţia emoţiilor umane. Este, după cum se spune, expertă în dragostea romantică. La fix

Partea interesantă în expunerea ei e că femeia, după 30 de ani de cercetări, a ajuns la concluzia că dragostea romantică nu e o emoţie, cum credeam eu până acum, ci un imbold. E o stare guvernată de acea parte a minţii care te îndeamnă să vrei ceva neapărat, cu toată ardoarea. Aşa mi se explică mie multe lucruri

Alte două chestii de reţinut punctate de Fisher sunt: a) În toată istoria lumii, femeile nu au fost niciodată mai interesante decât sunt acum; b) Oamenii nu au fost construiţi genetic ca să fie fericiţi, ci pentru a se reproduce. Dar vă las mai bine să o urmăriţi pe Helen Fisher (vedeţi că este un buton pt subtitrare în română, dacă vă ajută mai mult).

PS2: Acum îmi dau seama că azi e Dragobetele. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător…

Nu mi se întâmplă des, recunosc (cam o dată la patru-cinci luni), dar după ce am citit postul Biancăi mi s-a făcut poftă să ascult muzică populară. Aş fi preferat la pick-up, dar bătrânul meu Tesla nu mai are ac şi nu găsesc nicăieri ca să cumpăr (poate ştiţi voi), aşa că am căutat pe net melodiile pe care le am pe vinil, de pe vremuri. Unele le-am găsit, altele ba. Vi le pun spre ascultare, poate vă plac şi vouă. Nu va fi niciun Grigore Leşe pe aici, deşi ştiu că place multora, dar mie nu. Sau, mai precis, nu mă emoţionează deloc.

Încep cu Lucreţia Ciobanu că e din Sibiu, de pe la noi (ea din Mărginime, noi de pe Târnave). Melodia asta – Ia uitaţi-vă ficiori! - o ştiam într-o vreme pe de rost, de pe discurile Electrocord.

Acum Maria, cea fără de moarte, cum o numea impresarul ei, Gaby Michăilescu. De la ea aş putea pune un album întreg, dar am ales Mă dusei să trec la Olt pentru că, de câte ori îl aud, mă simt ca şi când aş sta şi aş cânta la foc de tabără.

Cântăreaţa preferată a maică-mii, Ileana Sărăroiu, cu două melodii. Prima dintre ele e preferata lui taică-meu – Cine-a pus cârciuma-n drum. (Cum altfel, nu? )

A doua e, de departe, pe placul inimii mele: Dar-ar naiba în tine, dragoste. Pe asta o ştiu pe de rost şi acum. “Te-ai aşezat la inimioară/ Şi ai făcut ca să mă doară/ Mult mi-e necaz şi mi-e ruşine, Dar-ar naiba dragoste în tine”…

Şi acum Mai ţii minte, măi, dragă Mărie cântată de Maria Lătăreţu. Taică-meu a tras câteva beţii straşnice pe melodia asta. E curios, totuşi, cum familia noastră de ardeleni a prefera mai mult muzica oltenească. (Olteanul din Mihnea are probabil o explicaţie justificată pentru asta).

Din repertoriu Mariei Lătăreţu ar mai fi o delicatesă – Radu mamii, Radule. Nu o putem lăsa pe dinafară nicicum. Mă întreb dacă există cineva care să nu fi cântat măcar o dată melodia asta.

Şi încheiem cu o altă mare doamnă, care, de fapt, e cântăreaţă de romanţe: Ioana Radu. Dar, de data asta, o trec aici cu Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă. Promit un post şi cu romanţe şi şi cu muzică lăutărească. Că nu strică

Cam astea sunt interpretele pe placul familiei. Din cântăreţii noi nu cunoaştem niciunul, aşa că, atunci când vine vorba de muzică populară, rămânem la oldies, but goldies. Să fiţi iubiţi!