Nu ştiu dacă o să devină o tradiţie să scriu un singur post pe an şi ăla în prima zi din ianuarie, dar deocamdată văd că aşa funcţionez. Azi e ziua aia în care fac bilanţuri şi îmi stabilesc nişte direcţii pentru următoarele 365 de zile, direcţii pe care, fapt dovedit în timp, nu le urmez absolut deloc. Poate contează totuşi că scriu şi că pun pe hârtie fraze mai lungi decât un post de Facebook. Aşa mai recuperez o parte din cuvintele pe care simt că le-am pierdut şi uitat pe undeva prin viaţă.
Aproape nimic din ce îmi propuneam fix acum un an nu s-a întâmplat. Nu am slăbit 20 de kile, nu am bifat două vacanţe în străinătate (nici chiar una), nu am avut mai puţin clienţi pe bani mai mulţi, nu mi-am luat maşină şi nici nu m-am îndrăgostit. Pe ultima sută de metri, adică în 20 decembrie, mi-am cumpărat însă încă un pisic, o bucurie albă şi ceva mai gălăgioasă decât Gri. L-am botezat Zglob şi suntem la faza în care ne obişnuim unii cu alţii. Sperăm să ne fie bine.
Altfel, 2018 a fost un an greu de dus. A fost anul în care am dat măsură omeniei mele şi s-a dovedit că sunt meschină. Nu sunt un om bun. Atunci când era foarte important să fiu un munte de bunătate şi cu o răbdare infinită, atunci am dat-o grandios în bară. În loc de răbdare şi bunătate am împrăştiat în jurul meu nervi, ţipete, iritare, răutate. M-am pierdut pe mine într-o negură de rău în timp ce mă străduiam să salvez un om care niciodată nu mi-a greşit cu nimic. Iar acum nu mai pot întoarce timpul înapoi şi recupera acele momente şi voi fi nevoită să trăiesc următorii ani în remuşcări şi infinite regrete pentru ceea ce ar fi trebuit să fiu şi n-am fost.
2018 a fost anul în care am rămas orfană. Iar asta înseamnă că de-acum înainte nimeni, niciodată, nu mă va mai iubi necondiţionat. E o pustietate fără margini în sufletul meu pe care nu ştiu cum să o umplu. În momentul în care, la mijlocul lui noiembrie, mama a închis ochii, mi-a murit o lume. O lume în care mi-era uşor să trăiesc, o lume în care ştiam cine sunt şi în care mă puteam defini cu exactitate. În acest moment nu mai ştiu asta. Sunt părţi din mine care au ieşit la suprafaţă în acea negură de rău pe care nu mi le cunosc şi de care nu pot spune că îmi chiar plac, părţi pe care trebuie să le integrez undeva ca să pot să încep să mă obişnuiesc eu cu mine.
Nu ştiu cât îmi va lua şi cum voi fi când mă voi reconstrui cu totul. Deocamdată am intrat într-un fel de stare de conservare. Practic, mă port ca şi când mama ar fi în vacanţă şi urmează să se întoarcă. Îmi gătesc singură, fac curat singură, spăl singură şi trăiesc singură în casa asta mare, dar nu mă gândesc că ar fi ceva definitoriu, ci doar o stare de tranziţie până revine mama. Uneori mai plâng, mai ales în momentele în care poţi tăia liniştea din casă cu cuţitul. Alteori încep să mut lucruri prin casă, să mai pun în cutii haine de care nimeni nu va mai avea nevoie, dar totul cu gândul că e temporar şi cutiile respective vor fi desfăcute în curând, iar hainele reaşezate în dulap.
Poate modul ăsta de a gândi e forma mea de supravieţuire, de adaptare fără zguduituri prea mari la noua mea viaţă, naiba ştie… Vom vedea. Până una-alta sunt norocoasă că altfel viaţa mea e bună. Freelanceratul mi se potriveşte şi îmi asigură o existenţă decentă, am proiecte faine, care mă ţin în priză, şi, cel mai bun lucru dintre toate, am prieteni care ştiu să fie prezenţi în viaţa mea. Dacă îmi doresc ceva în 2019, e ca acest bine să nu se termine. Nu vreau să mă îmbogăţesc, nu vreau să muncesc non-stop, nu vreau să fiu altceva decât sunt atunci când vine vorba de job. Vreau să trăiesc liniştită ca până acum.
Cer prea mult? Poate că da. Dar dacă nu cer, nu mi se va da, nu? 🙂