An Nou, stări vechi

Ăsta e postul ăla cu bilanţul de peste an şi chestiile noi propuse. Ta-da-da-da:

196199-OYH2SG-698

Ei bine, ta-da-da-da degeaba. Nu e nimic special la capitolul ”bilanţ”. Am intrat în 2018 la fel cum am intrat şi în 2017: bolnavă. De data asta, însă, fără muci şi febră. Doar cu o răguşeală continuă şi o tuse seacă pe care le duc de trei săptămâni, şi cărora azi, după două ture de antibiotice, li s-a adăugat şi o mialgie intercostală sau cum naiba s-o numi durerea aia intensă din stânga, sus, care apare atunci când tuşesc. Mă gândesc că nu o să mor din atâta, dar m-am cam săturat de starea asta care nu mi-a permis să am o vacanţă ca lumea după un an în care am tras fără niciun pic de pauză. Şi chiar meritam două săptămâni de bine, zic eu. 🙁

Dar să nu mă mai tot plâng pentru că prea mult fac asta, nu? Hai să vorbim despre partea plină a paharului. Care este… hmmm… dacă mă iei repede nu prea ştiu care este. Mă rog, ar fi Gri, grăsanul meu motan rasa Scottish Fold. Am avut de-a lungul anilor vreo trei câini şi două pisici, pe toţi i-am iubit, dar Gri mi s-a băgat sub piele ca nimeni altul. Aşa tăcut cum e (nu miaună aproape deloc), cu urechi defecte şi tandreţuri rare, este neîndoielnic cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2017. A fost o decizie pe cât de impulsivă, pe atât de bună să-l cumpăr şi mă bate gândul să-i mai iau un prieten anul ăsta. Nu sunt sigură 100%, dar e foarte posibil să o fac. Vă anunţ.

În afară de Gri, n-am nimic remarcabil de notat. 2017 a fost un an al grijilor provocate de starea de sănătate a mamei mele, griji care m-au maturizat mai mult decât aş fi vrut. Nu-mi place să fiu matură şi responsabilă, nu-mi place să fiu adult – iar prin asta înţeleg să am grijă să plătesc facturi la timp, să gătesc, să mă-ngrijesc de curăţenie, de cumpărături, de casă, de om bolnav. Nu-mi place să fac nimic din toate astea, dar a trebuit să le fac şi din acest motiv simt că am îmbătrânit vreo cinci-şase ani într-unul singur. Mi-am pierdut cheful de viaţă cu un drum şi mi-am pierdut şi bruma de creativitate pe care o mai aveam. M-am blazat cumva. Categoric, nu toţi oamenii sunt făcuţi să fie adulţi responsabili.

Nu a fost însă un an rău din punct de vedere financiar, trebuie să recunosc. Am muncit mult pentru bani, dar am avut şi noroc de oameni decenţi pentru care să muncesc. E drept că, dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să am clienţi puţini pe bani mulţi, dar mă bate Dumnezeu dacă mă plâng de asta. La capitolul ”job” sunt (încă) o norocoasă. Evident, dacă mă iau la despicat firul în patru, am şi aici de criticat, cum ar fi că, practic, nu am făcut nimic notabil din punct de vedere profesional în toţi anii ăştia în care am muncit. Mi-am văzut doar de treabă, fără cine ştie ce sclipiri de geniu. Uneori mă gândesc că puteam mai mult, dar cumva nu am reuşit să fac asta.

După cum nu am izbutit anul trecut nici să am o vacanţă faină, de preferat undeva în străinătate. Am reuşit în schimb să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, să zugrăvesc trei camere, să repar faţada casei (o întreagă aventură care merită un post separat din care veţi înţelege ce ghinion e să fii femeie singură într-o lume a meşterilor) şi să remobilez o cameră. Mai am unele mici finisaje de făcut în camera remobilată, dar e quite ok şi aşa cum e. Anul ăsta mi-am pus în plan să termin de zugrăvit terasa şi bucătăria şi să refac baia din temelii. Sper să-mi iasă.

Şi mi-am mai planificat următoarele în 2018:

  • să slăbesc 20 de kile. Evident că nu o să am suficientă ambiţie ca să le dau jos, dar măcar 5, acolo, poate îmi iese.
  • să bifeze minimum două vacanţe în străinătate. Una, pe la castelele din Franţa, este deja în curs de planificare pentru sfîrşitul lunii aprilie (a se citi ”prietenii se ocupă de cumpărat bilete de avion şi rezervat pensiuni”).
  • să am clienţi puţini pe bani mulţi. Am mai zis mai sus că mi-ar plăcea, să văd dacă şi pot să pun asta în practică.
  • să îmi iau maşină. Asta e o chestie dubioasă, pentru că eu nu am carnet şi nici nu cred că mă pricep la şofat, dar nu ştiu de ce am gândul ăsta de la o vreme.
  • să mai cumpăr un pisic. Vom vedea.
  • să îmi găsesc iubit. Sună într-un mare fel chestia asta, că doar nu e pierdut pe undeva şi mă apuc acum să-l caut, dar adevărul e că m-am săturat să fiu singură ca de mere pădureţe şi mi-e tare dor să mă îndrăgostesc. Poate cumva voi face şi voi găsi un personaj pentru care să merite să-mi dau lumea peste cap, cine ştie…

Ce ar mai fi de spus? Că mi-e dor de mine, cea de acum 10-15 ani. Şi mi-e dor să visez cu ochii deschişi, mi-e dor să am chef de scris pe blog o dată la două zile, mi-e dor să cred că tot ce zboară se mănâncă, mi-e dor de vechiul meu corp, mi-e dor de libertatea omului fără responsabilităţi, mi-e dor de starea aia de inconştienţă pe care o aveam pe vremea când eram impulsivă şi imatură. Mi-e dor de tinereţe, cum ar veni. Care fuse şi se duse.

Dar cum niciodată nu a fost să nu fie cumva… bring it on, 2018! Bring it on! 🙂

4 thoughts on “An Nou, stări vechi

  1. cum naiba a trecut apoape tot 2018-tele si eu nu am vazut postul asta ?
    si cum de nu a comentat nimeni pâna acum ? te-ai/v-ati mutat poate pe FB…

    te admir ca poti sa scrii asa, dezinvolta, despre ce-ti tine mintea ocupata.
    am chef sa mai revin, sa-ti comentez postul aproape fraza cu fraza. sper sa reusesc.

    multa sanatate mamei tale, sper ca intre timp e mai bine.
    si tie multa sanatate, ia masuri sa incepi mai bine 2019 🙂

  2. Pingback: 2018, un an cum nu va mai fi | Un fel de jurnal

Leave a Reply

Your email address will not be published.