0

Nişte detalii

Păi, hai să mai scriem un post, dacă tot am început anul aşa. Iar în postul ăsta să vorbim despre ce am făcut eu mai exact în 2015, ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut şi ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016.

Ce am făcut

Am muncit. Da, cam asta a fost ce am făcut 90% din timp. Am muncit sub un chip pe care l-am creionat împreună cu prietenii de la Kumpania. După ce a fost gata chipul de business, PR-EA. PR Points, pe numele lui, i-am făcut şi un site: www.pr-ea.ro. Nu e chiar rău, dar mai am un pic de finisat la el. Şi trebuie să încep să postez şi acolo chestii, dar de data asta despre ce şi cum fac PR. Sper să îmi iasă.

Mi-am închiriat un spaţiu într-un hub. Era fain cumva să lucrez singură prin crâşme, dar aveam nevoie, totuşi, de discuţii cu oameni deştepţi, de brainstorming, de râsete, de poveşti. Aici unde sunt acum e numai bine. Îmi tihneşte.

Am fost la diferite cursuri şi conferinţe. Asta e o chestie pe care nu am mai făcut-o până acum din două motive: nu aveam bani de dat pe aşa ceva şi nici nu mi se păreau a fi cine ştie ce găselniţe. Nici acum nu sunt mare fan, dar uneori e nevoie să vezi ce se mai întâmplă pe piaţă.

Am văzut o grămadă de filme. Şi când zic ”o grămadă” chiar nu exagerez. În fiecare seară, de pe la 19.00 până pe la 2.00 sau uneori 3.00 dimineaţa, m-am uitat la tot ce se poate uita în materie de seriale şi filme de lung metraj. Din acest motiv nu am ieşit aproape deloc seara din casă, ceea ce în alţi ani nu s-a întâmplat. Sau poate pentru că nu avut ocazia să ies, m-am uitat la filme… luaţi-o cum vreţi. Cert e că ştiu aproape tot ce mişcă în zona asta. Dacă vreţi referinţe, just tell me. 🙂

Am fost la Milano. Am însoţit nişte clienţi la un târg de produse şi echipamente pentru industria alimentară, a fost destul de obositor, dar interesant.

M-am făcut blondă. Dorinţa era, de fapt, să fiu albă, dar albul nu mi-a ieşit nicicum din motive care ţin de pigmentul firului meu de păr. Ca urmare, după zeci de încercări, m-am potolit şi am rămas blondă. Pentru o vreme, bineînţeles.

IMG_1677

Ce mi-a plăcut

Că nu am depins de nimeni. Că am avut libertatea de a-mi alege clienţii. Că am putut renunţa când am dorit la cei care nu mi-au mai fost simpatici. Că nu am fost nevoită să mai împrumut bani de la nimeni. Că presa locală a început să se mişte în direcţia bună.

Ce nu mi-a plăcut

Că nu m-am îndrăgostit. Că nu am cunoscut nici măcar un tip singur şi mişto. Că mi-am pierdut cheful de citit romane şi plăcerea de a-mi cumpăra haine. Că nu am avut vacanţă deloc, din iunie 2014. Că nu am călătorit suficient. Că mi-au invadat facebookul tot felul de inepţii, platitudini şi corectitudini politice. Că lumea nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Că toţi sunt specialişti în toate. Că am devenit prea seacă şi rece. Că m-am îngrăşat şi mai mult.

Ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016

Ipocriţi. Impostori. Idioţi. Ştiu că e aproape imposibil asta, dar cine ştie… poate, poate… 🙂

3

2015

A trecut fix un an de când n-am scris aici. Am avut, ce-i drept, câteva tentative sau, mai bine spus, impulsuri, dar care nu au dus nicăieri. Nici măcar către nişte drafturi pe care să brodez acum. Pur şi simplu nu s-au legat cuvintele. Asta poate şi pentru că nu am mai scris în gând, aşa cum făceam de obicei. Da, mi-am dat seama recent că, de fapt, eu îmi structuram în minte, pe stradă, primul paragraf al postărilor mele. Îl scriam şi îl rescriam în timp ce mergeam te miri pe unde şi când ajungeam în faţa laptopului puneam acele cuvinte pe hârtie. Şi de acolo totul curgea cumva de la sine.

Ei bine, în 2015 nu am mai scris deschideri de blog în gând, pe stradă. În locul lor – postări de facebook pentru diferite pagini ale clienţilor mei. Mda. Ai spune că nu e cine ştie ce evoluţie, nu? Că ar fi chiar regres. Aş putea fi de acord cu asta dacă postările ălea nu ar fi dovada libertăţii mele financiare, şi nu numai. Nu ştiu care e cuvântul bun (am pierdut o mulţime de cuvinte în anul care a trecut şi va trebui să le recuperez anul acesta), dar cert e că 2015 a fost anul în care m-am simţit al naibii de liberă.

Liberă de sentimente pentru cineva anume, liberă de constrângeri provocate de un anume loc de muncă, liberă de sărăcie, liberă de frustrări. A fost un an bun. Şi mi-a tihnit. OK. Asta nu înseamnă că a fost perfect (sunt Gemeni, nu sunt mulţumită niciodată pe deplin cu ce am), dar după o serie de ani răi, 2015 a fost cel care mi-a arătat că se poate şi altfel.

Iar acest ”altfel” a însemnat că pot trăi foarte bine fără să depind de nimeni, că am putut să-mi aleg oamenii cu care să lucrez şi pentru care să lucrez, că mi-am putut structura timpul exact cum am avut eu chef, că am putut să-mi acopăr integral în mai puţin de juma’ de ani un credit la bancă de vreo 1.500 de euro (şi asta fără prea mare efort), că am avut confortul de a nu mă gândi la ”cum să fac rost de bani” pentru că lucrurile s-au aşezat uşor unele din altele. Sună mercantil, dar ce să fac dacă mare parte din fericirea mea îşi trage seva din cât de stabil mi-e contul?

Am avut însă şi două momente nu tocmai uşor de trecut (dar şi aici s-a dovedit din nou că, dacă nu aveam o oarecare stabilitate financiară, ar fi fost mult mai greu de dus). Primul dintre ele, moartea pisicii mele. Da, ştiu, pentru unii poate fi caraghios să spun că a fost un moment greu, dar Pusi a trăit alături de mine 21 de ani jumate (s-a născut în 1 martie 1994 şi am primit-o în luna mai a aceluiaşi an) şi asta nu-i de ici, de colo.

IMG_1565

Era cea mai minunată pisică din lume. Îngrozitor de independentă şi suficient de deşteaptă cât să nu mă plictisească. Şi frumoasă ca orice birmaneză. A avut o viaţă plină şi fără evenimente dificile. Şi cred că a fost fericită în felul ei pisicesc. Spre sfârşit, însă, a făcut diabet şi insuficienţă renală şi s-a chinuit. Am reuşit să-i prelungesc viaţa vreo 6-7 luni cu mâncare specială şi, uneori, cu câteva injecţii. În final, pe 9 septembrie, am fost nevoită să o duc la medic, spre eutanasiere. O simplă injecţie albastră şi, gata… ca şi când n-ar fi fost…

La o lună după, mama mea nu s-a simţit deloc bine şi am internat-o la spital. A stat vreo 10 zile, care mi s-au părut un veac. Nu mă pot plânge de medici sau de condiţiile din spital, că au fost decenţi şi decente, dar sentimentul ăla permanent de teamă că se întâmplă ceva rău şi că nu poţi controla nimic din ce urmează nu-l doresc nimănui. Şi nu mi-l mai doresc nici mie. Dacă e să se întâmple, prefer să se întâmple peste noapte (zic asta în caz că îmi citeşte blogul cineva de Sus).

Cam asta e. Aşa cum ziceam, 2015 a fost un an bun. Nu ştiu cum va fi 2016 şi nici nu am planuri pentru el. Oricum, ori câte planuri am avut, viaţa şi-a făcut de cap singură. Dacă e să-mi doresc ceva, e să-mi fie uşor. În rest, Dumnezo cu mila. 🙂

4

2014 şi cele 9 fericiri

IMG_0081

9. Nici măcar 10, ci 9. Atâtea fericiri am constatat astăzi că am strâns într-un an întreg. Dacă spuneţi că e posibil să fie mai multe nu am să insist să vă contrazic pentru că am decis să fiu mai puţin combativă în 2015, dar, dacă erau mai multe de atât, vă spun că aş fi ştiu în mod sigur. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: le-am notat pe o mică foaie de hârtie atunci când le-am trăit, le-am împăturit frumos şi le-am pus într-un borcan. Iar astăzi am golit borcanul şi le-am numărat. 9. Nici măcar 10, ci 9.

Dar să încep cu începutul. Ideea mi-a venit într-o dimineaţă a anului trecut, în timp ce citeam un articol, la fostul job fiind. Nu mai ştiu exact cine îl scrisese, dar era o chestie de bilanţuri, rezoluţii, analize etcetera, chestii din astea care se fac atunci când tragi linie şi vezi ce ai făcut într-un an. Şi cum marea mea problemă atunci era că adunasem frustrări peste frustrări şi nici nu îmi mai aminteam de când nu mai fusesem fericită, am zis că e vremea să-mi contabilizez cumva fericirea. Măcar să ştiu că a trecut chiar şi sporadic prin viaţa mea.

Aşa că mi-am făcut un borcan pentru fericire. Mă rog, borcanul în sine nu eu l-am făcut, ci mi l-a dat în dar un foarte, foarte drag prieten al cărui nume nu îl pot scrie pentru că am senzaţia că ar dispărea magia care înconjoară darul în sine. E un borcan mare, solid şi cu un aer vintage, aşa cum îi stă bine unui adăpostitor de fericire. Nu avea capac atunci când l-am primit şi nici nu i-am căutat unul pentru că mi-am zis că fericirea nu trebuie să fie închisă.

După ce am primit borcanul, am ”comandat” în Creaţie o etichetă pe măsură. Am vrut să scrie pe ea ”Borcanu’ cu fericire” pentru că…. well, n-am nicio explicaţie deşteaptă pentru asta. Mi-a făcut eticheta de la cap la coadă Cami, una dintre persoanele care nu mai este azi în lista mea de prieteni din motive independente de voinţa mea (aici e o poveste lungă, care nu merită a fi spusă, dar cert este că ea, Cami, ştia cel mai bine cum să unească prin imagine un borcan vintage cu o etichetă).

Odată eticheta realizată şi lipită, am luat minunatul borcan şi l-am pus pe dulapul de lângă biroul meu. Ori de câte ori mi se întâmpla ceva ce intra în zona ideii mele de fericire, indiferent că era o chestie legată de job sau de viaţa de după job, o notam frumos pe o bucată de hârtie, după care o puneam la adăpost. E adevărat că oricine îşi putea băga mâna în fericirile mele şi le-ar fi putut lua, citi sau arunca la gunoi, dar cumva mă îndoiesc că s-a întâmplat asta. Erau, totuşi, oameni normali cei cu care lucram în acel moment. Sau cel puţin asta vreau să cred în continuare.

Când am demisionat, mi-am luat borcanul cu fericire şi l-am adus acasă, punându-l la loc de cinste. Adevărul e că fiind aşa solid, vintage şi cu o etichetă pe măsură, după cum spuneam, dă bine oriunde l-aş pune şi cred că îl voi păstra mult timp de acum înainte.

Acestea fiind povestite, să trec la a vă spune care au fost acele fericiri ale mele demne de notat. Trebuie să mai zic însă ceva înainte. Veţi vedea că fericirile mele sunt nişte chestii foooooarte banale, unele dintre ele întâmplate, de fapt, altora, fericirea pe care mi-au stârnit-o mie fiind cumva indirectă. Mă fericea fericirea lor, cum ar veni. Nu ştiu dacă asta e trist sau nu pentru voi, dar aşa au stat lucrurile în 2014.

OK. Să le luăm pe rând, exact aşa cum le-am scris:

1. ‘‘6 ianuarie. Primul motiv de fericire: vestea că în weekend (11-12 ian) se zugrăveşte biroul! (Dacă s-ar fi şi redecorat era SUPER motiv de fericire)” – Mda. Am tânjit după chestia asta mult timp şi, într-un final, s-a întâmplat. Nu complet, nu cum mi-aş fi dorit (am tot visat la birouri decorate de super designeri de interior, că aşa credeam eu că trebuie să arate o agenţie de publicitate), dar măcar am avut o culoare nouă pe unul dintre pereţi: turcoaz. 🙂

2. ”De azi, 8 ianuarie, Adelina e assistant general manager. Adică, de ziua ei. Yupiii!!” – Adelina are 20 de ani, e frumuşică foc, are social media în degetul mic şi e una dintre fetele care cred că au să facă în viaţă o grămadă de lucruri remarcabile. Până atunci făcea în agenţie un secretariat primar, ca să zic aşa, ca urmare mica ei avansare m-a foarte fericit. O merită din plin.

3. ”21 ianuarie. Au ieşit două seriale noi de capă şi spadă: Black Sails (piraţi, 1715), The Musketeers (1630)” – Well… eu şi serialele mele. Nu aveam cum să nu mă bucur, deşi Black Sails-ul l-am lăsat mai apoi pe la jumătate. Pe The Musketeers, în schimb, îl aştept cu emoţie şi în anul ăsta. Sper să nu-l anuleze.

4. ”22 ianuarie. Călin a primit telefon Samsung Galaxy!!!” – Pare prostesc să mă bucur de chestia asta, dar Călin (directorul de Creaţie) avea un telefon (Nokia, dacă nu mă înşel) rudimentar, ale cărui taste nu se mai vedeau şi aproape că nu se mai puteau folosi. Ca un PR ce mă găseam, am militat pentru telefonul lui la un moment dat, dar dorinţa mea a fost prost primită, aşa că atunci când, în sfârşit, i s-a dat un smartphone mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de picior. La nici o lună, Călin a demisionat. 🙂

5. ”27 februarie, ora 19.00. Degustare de vin la Maimuţa plângătoare cu Cezar Ioan, Dora (soţia lui), Elena Nicolae, Raluca Crişan, Mihnea şi Cecilia. VIS!” – Ăsta a fost un moment care s-a întins până spre miezul nopţii şi care s-a lăsat cu amintiri dintr-o presă demult uitată, în care lucrurile se făceau temeinic şi cum trebuie. Mi-era tare dor de astfel de poveşti şi nu aş mai fi plecat acasă.

6. ”22 martie. Chef Sili Camino/Club M. Poveşti faine. Sărut D.I.” – OK. Un chef de-a dreptul memorabil. Iar sărutul… ei bine, sărutul a fost de poveste, spre dimineaţă, în faţa porţii mele. Nu a fost mai mult decât un sărut, dar nu l-aş da pe o lume.

7. ‘’29 septembrie – 1 octombrie. Weekend prelungit cu A.P.” – Unul dintre acele weekenduri luuuungi, calme, calde şi liniştite în care lucrurile se leagă de la sine şi nimic nu se întâmplă altfel decât ai vrea să se întâmple. Perfect.

8. ”7 octombrie. Telefonul A. cu ofertă de job” – Asta a fost ziua în care am decis că pot demisiona liniştită pentru că nu o să-mi fie greu să-mi găsesc de lucru ca şi freelancer.

9. ”14 decembrie. Lungă discuţie pe mess până la 3 dimineaţa cu V.” – Câteodată tânjesc după discuţii cu bărbaţi normali, aşezaţi, deştepţi, cu simţul umorului, cu principii şi gusturi ca ale mele şi care mai scriu şi corect româneşte. V. este unul dintre aceştia, iar poveştile cu el mă relaxează şi îmi tihnesc. Unde mai pui că e şi frumuşel. 😀

Cam acestea au fost fericirile mele notabile şi notate. Au mai existat două demne de luat în seamă, dar am renunţat la a le mai scrie şi pune în borcan deoarece nu au fost chiar complete. Fiecare avea umbra ei, care nu m-a lăsat să mă bucur pe deplin. Nu ştiu încă ce voi face cu bileţele pe care îmi notez fericirile, dar pentru început vor fi trecute aici, an de an. Oricum, pentru mine, chiar dacă numărul fericirilor nu a fost foarte mare, 2014 a fost un an bun. Şi am aşa, un feeling, că 2015 va fi de 10 ori pe atât. Vom trăi (sper) şi vom vedea. 🙂

Vă doresc un an în care fericirea să vă dea pe dinafară borcanului!

7

Analiză de Crăciun

IMG_0052

Mi-e foarte greu să mă adun şi să scriu câte ceva şi pe aici. Nu mă pot desprinde de Facebook, Pinterest şi filme online, de parcă toată viaţa mea numai acolo există. Poate chiar aşa şi e, de fapt. Problema e că nu mai am chef nici măcar de citit şi am o groază de cărţi bune care stau şi mă aşteaptă pe rafturile unei simpatice biblioteci. V-am pus şi o poză ca să vedeţi despre ce vorbesc. Dar să vă spun, totuşi, pe repede înainte ce am mai făcut din septembrie, de la ultima postare:

1. Am demisionat. Da, e a nu ştiu câta oară când fac asta de când am blogul ăsta şi, dacă mă întrebaţi de ce nu mă pot aşeza într-un loc, cred că vă pot explica. Am nevoie de cât mai multă libertate de mişcare, de posibilitatea de a lua singură decizii, nu ţinând cont de dorinţele vreunui şef, de a munci doar ce îmi place şi când îmi place, de a nu mai înghiţi lucruri pe care nu merită să le înghit de la nimeni etc, etc, etc. A fost o demisie destul de muncită, ca să zic aşa, un an m-am chinuit la ea, dar până la urmă mi s-a arătat. La sfârşitul lui octombrie, mai exact.

Iar acum, din acest punct de vedere, sunt foarte fericită. Fac tot PR, am deja trei clienţi faini şi sunt în discuţii cu al patrulea, îmi câştig deja salariul pe care îl aveam în agenţie şi îmi şi gestionez timpul exact aşa cum vreau. Sper să nu vorbesc într-un ceas rău, dar din punct de vedere profesional sunt chiar bine. Şi se pare că nu doar profesional pentru că fetele, prietenele mele, îmi spun că sunt muuuult mai luminoasă şi mai veselă şi că m-am schimbat foarte mult de când sunt freelancer. Am scăpat de frustrări, cum ar veni, şi asta se vede.

2. N-am slăbit. Nici nu mă străduiesc prea tare, ce-i drept, aşa că sunt tot pe la 60 de kile, deşi greutatea mea era de 49 în vremurile bune. Nu am nici cea mai mică voinţă de a face sport, nu mă abţin de la a mânca ori de câte ori mi-e poftă de ceva, nu îmi bat capul cu mâncat la ore fixe, calculat calorii şi alte de-astea, aşa că tot ce bag în mine se depozitează în lovehandlere, coapse şi mânuţe. Nu în zona feţei, dar de la clavicule în jos peste tot. Încă mai am talie, dar nu mai e ce-a fost.

Partea proastă e că nu mai îmi dau seama cum stă treaba cu alesul hainelor, nu îmi mai dau seama dintr-o privire dacă o chestie este mărimea mea şi îmi stă bine sau nu, aşa că la acest capitol mai am de lucrat. Mult de lucrat, aş zice, pentru că trebuie să-mi găsesc şi motivaţia de a cumpăra haine, motivaţie pe care nu o prea mai am. S-a pierdut undeva pe drumul dintre 49 şi 60 şi pierdută a rămas. Va trebui să rezolv cumva această situaţie.

3. Nu m-am îndrăgostit. Nu că nu aş vrea, dar nu e să fie. Ca să nu mint, există un tip care îmi place, dar de aici până la îndrăgosteală mai e mult. Adevărul e că nu cred că e exact ce îmi doresc. Sunt mofturoasă şi nu ştiu dacă sunt chiar îndreptăţită să fiu. Dar, vedeţi voi, după ce am ajuns până aici singură şi am văzut o mulţime de relaţii, cu bune şi cu rele, m-am cam blazat şi nu prea mai simt emoţie. E drept că nici nu înot într-o mare de tipi care să se arate interesaţi de mine, dar probabil că dacă aş fi un pic mai determinată lucrurile s-ar mişca un pic. Om vedea.

Cam asta ar fi analiza de Crăciun. Mai nimic, aş zice, şi mi-a fost foarte greu să scriu şi ăstea cinci paragrafe. Când eram suferindă din amor, scriam mult mai bine şi mai des. Nici măcar eu nu mai sunt ce-am fost. 😀

4

20 de chestii pe care nu le ştiu, le ştiu sau le mai am de aprofundat

karma-quote-funny Hai să ne dezgolim un pic, că ş-aşa nu am mai povestit demultă vreme. Să mai zicem un pic despre noi, Laura. Mă rog, despre mine, Laura, dar sunt într-o pasă gollumiană şi povestesc la persoana a treia plural. Nu ştiu de ce, că nu m-am uitat zilele astea la LOTR, dar se pare că uneori mă apucă. Cred că e destul de psihanalizabil, numai că avem nevoie de un super psihoterapeut pentru asta. Poate prietena mea Lavinia… O să o întreb când se întoarce de la Oradea…

Ce ziceam, de fapt? Aşa. Despre noi/mine. Ideea mi-a venit în timp ce citeam un articol în Marie Claire, una din sutele de reviste pe care le am bifate pe Facebook şi care îmi apar în news feed. Articolul ăsta avea titlu 20 Things Every Girl Needs to Know şi s-a dovedit un picuţ mai deştept scris decât altele. În timp ce mă uitam peste cele 20 de lucruri obligatorie mi-am dat seama că nu le bifez pe multe dintre ele şi că n-ar strica să vă spun de ce. Să mă dezgolesc un pic, adică.

1. How to change a tire. Habar nu am. Nu am condus niciodată, nu am carnet, nu mă tentează maşinile, nu am schimbat veci un cauciuc. DAR, acum scriind, îmi dau seama că s-ar putea, totuşi, să reuşesc să fac acest lucru pentru că am văzut de foarte multe ori chestia asta făcută în filme şi cred că am reţinut fără să vreau cum se face. Dacă mi se arată vreodată, vă anunţ.

2. How to jump your car battery. Again, habar nu am. Puteţi citi paragraful de mai sus fără partea cu văzutul în filme, pentru că nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva vreodată.

3. How to do your taxes (or where to get them done for you). Din păcate, ştiu. Şi nu-mi place defel că ştiu. E drept că uit uneori când trebuie să le plătesc, dar până la urmă tot o fac. Nu sunt mare fan însă a plăţilor online, iar asta pentru că tot timpul îmi uit parolele, tokenul şi mai ştiu eu câte. Partea asta aş pasa-o cu mare drag unui tip.

4. When to walk away from an argument. Hmm… Nu prea e elementul meu forte, dar în ultimii doi-trei ani am început să-l deprind. Cred că îmbătrânesc şi de-aia. Oricum, mereu mi-a plăcut să am ultimul cuvânt, să se vadă că dreptate în ce spun şi că nu-s proastă (o fi o trăsătură a Gemenilor, probabil), da’ adevărul e că e o chestie de om prost asta. Adică exact ce nu vroiam să fiu. 🙂 Se dovedeşte că eşti mai înţelept când taci la timp. Asta nu înseamnă că puteţi acum să mă faceţi cu ou şi cu oţet, că nu o să mă las uşor. 🙂

5. How to dress for the occasion: from a job interview to a music festival. Aici mă foarte descurc. N-am avut niciodată probleme cu acest aspect, deşi dacă aş fi avut mai mulţi bani s-ar fi văzut mai bine chestia asta. Dar nici aşa nu stau rău la capitolul acesta, cu modestie recunosc. 😀

6. Her actual bra size. Nu o prea ştiu. Foarte multă vreme nu am purtat sutien pentru că mă simţeam ca într-un ham, iar când îmi cumpăram câte unul îl luam după ochi. Când am început să port aproape zilnic, adică de vreo 3 ani, mi-am dat seama că sunt zile când sutienele pe care le am nu mi-s bune şi altele când mi-s. Mai exact, oscilez între 75B şi 85B. Nu ştiu cum naiba, dar aşa e. So, partea asta o mai am de aprofundat.

7. How to cook one signature dish (in case you’re ever put on the spot). La asta m-aş descurca, dacă mă enervez. Doar că nu mă prea enervez şi aştept să facă alţii. Dacă însă cineva insistă, crema de zahăr ars ar fi pe listă. Sau paste primavera. Chiar şi ciorbă cu tarhon, dacă e musai.

8. How to accept a compliment. Asta e complicat. Nu am stăpânit niciodată acest secret. Mi-e foarte ruşine când cineva mă complimentează şi nu-mi iese ca lumea răspunsul de mulţumire. Nu cred că o să fiu vreodată suficient de rafinată cât să accept un compliment în mod firesc şi elegant. Ţărancă, ce să fac…

9. That taking a risk is almost always worth it. Well… chestiile astea nu le-am prea calculat. M-am aruncat întotdeauna cu capul înainte, în funcţie de impulsul de moment. De vreun an jumate – doi nu mai pot face asta din cauză de mamă bătrânică şi nu tocmai bine cu sănătatea, dar mi-e al naibii de dor de mine aia care-şi dădea demisia pentru că se trezea dimineaţa prost dispusă şi fără chef de job. Mda… vorba aia, où sont les neiges d’antan?…

10. The best birth control for her body (and how to use it!). Har Domnului, ştiu. Nu vă zic mai mult că nu se face. 

11. How to sit down at a restaurant alone without feeling self-conscious. Şi asta ştiu. Ştiam de pe vremea când existau numai cărţi, dar de când s-au inventat iPhone-urile ştiu şi mai abitir.

12. How to ask for the promotion you’ve earned. Aici mai am mult de învăţat. Din mai încerc să deschid discuţia pe tema asta cu şefa mea şi nu-mi iese. Parcă văd că la anul, în mai, tot în punctul ăsta sunt.

13. How to get over an ex. De bine, de rău, am învăţat. Nu că mi-a plăcut şi nici că a fost drumul uşor, dar acum tare bine ştiu. Nu pot spune că îmi place să fac asta, dar nu mă mai dau de ceasul morţii şi nici nu-mi tai venele odată ajunsă în punctul cu pricina. O fi de bine, o fi de rău…

14. How to tell someone your needs. Îmi iese, mai puţin când vine vorba de mărirea de salariu, după cum spuneam.

15. How to ask someone on a date with confidence. Asta nu am făcut niciodată şi nici nu cred că o să fac. (Şi aici nu vorbim de partea de a cere ‘benefits’ dintr-o relaţie de prietenie cu un tip, că ăstea nu sunt ‘date’. La partea asta m-am descurcat întotdeauna mulţumitor 🙂 ).

16. How to accept and love your body. Pff… am ştiut tare bine să o fac timp de 41 de ani. În ultimii 4, de când am pus 9 kile pe mine, nu-mi mai iese. Şi mă străduiesc tare mult, tre’ să recunosc. Dar când văd că haine pe care le iubeam nu mai încap pe mine, îmi urăsc de-a dreptu’ şoldurile, coapsele, burta şi sânii. Nu le vreau aşa rotunde şi mă vreau înapoi, aia de 49 de kile, fără de celulită. Până la acceptare mai e cale lungă.

17. When to end a relationship. Mă descurc.

18. How to travel solo. Nu îmi place. Nu cred că o să-mi placă vreodată. Şi nici nu vreau să învăţ să o fac, de fapt.

19. How to cut off friends who are dragging you down. Nu am avut astfel de prieteni, dar aş şti să o fac. La cât sunt de snoabă, sigur îmi iese. Nu pare a fi cine ştie ce filosofie.

20. When to call an expert for help. Ooo, asta e cel mai simplu lucru de pe lume. Checked. 😀

Bag sama că mi-am trăit mai mult de jumătate din viaţă şi mai multe nu ştiu decât ştiu. Parcă văd că va trebui să mai revin o dată pe Pământ ca să îmi învăţ toate lecţiile. Sau de poate de mai multe ori. Nah, măcar ne distrăm. 🙂

11

De-ale mele (18)

De vreo trei ani, prietena mea Cora îmi tot spune că-mi face cunoştinţă cu un prieten de-al ei din Bucureşti (asta pentru că s-o fi săturat şi ea să mă vadă nepereche). Prietenul cu pricina, publicitar, se pare că e deştept, cu simţul umorului, stabil financiar şi, în acelaşi timp, complicat emoţional. Nu m-am înghesuit niciodată să-l cunosc din două motive. Primul dintre ele, pentru că singura poza pe care i-am găsit-o online nu-l avantaja deloc şi nu-mi zicea nimic (…sunt superficială, ştiu), iar al doilea pentru că părea muuuult prea cosmopolit pentru provinciala din mine (…şi mai sunt şi proastă, ştiu).

Pe de altă parte, eram curioasă despre dânsul şi nu cred că chiar aş fi zis ‘nu’ dacă era să fie. Doar că nu a fost să fie pentru că nu a prea trecut prin oraşul meu, iar eu la Bucureşti nu m-am dus. Iar când, în sfârşit, domnul cu pricina a ajuns la Cluj, respectiv ieri, a venit pentru altă tipă pe care a cunoscut-o singur, fără de ajutorul prietenilor. Faină viaţa asta, aşa-i? 😀 Well, noi să fim sănătoşi.

***

Mă distanţez tot mai mult de ideea de presă. Nu o mai simt ca meseria mea, cea în care eram ca peştele în apă, şi uneori asta doare foarte tare. Îmi pare că niciodată nu o să-şi mai revină la normal şi niciodată nu o să-şi mai câştige respectul meritat. Aş vrea să am un leac pentru asta. Mă simt însă neputincioasă. Şi mă enervez când văd cu câtă uşurinţă îşi taie singură craca de sub picioare.

***

Am fost în concediu şi a fost un fiasco. Am stat între betoanele Clujului (mai puţin două zile când am fost la cabana unei prietene) şi am strâns în mine frustrări peste frustrări. E al treilea an consecutiv în care nu am părăsit oraşul, iar chestia asta m-a deprimat fantastic. Oricât mă străduiesc nu reuşesc să depăşesc două praguri foarte importante pentru mine care să-mi permită un concediu relativ decent. Primul prag: banii. Habar nu am cum fac alţii, dar eu nu pot strânge bani. Nu am cum. Tot ce câştig într-o lună se duce pe mâncare, reparaţii casă şi alte cheltuieli domestice. Dacă fac o nebunie şi îmi iau o chestie “de lux”, ca să zic aşa, cum ar fi Macbookul Air, sunt destabilizată un an.

Aş vrea să găsesc formula magică să-mi suplimentez veniturile, dar aş intra într-un puternic conflict de interese şi nu pot. Ca urmare, concediile mi-s blocate. Şi chiar dacă aş face, printr-o minune, rost de bani, nu pot depăşi al doilea prag: nu am efectiv cu cine să merg în vacanţă. Nu sunt deloc genul care să plece singură, nici măcar nu iau în calcul alternativa asta pentru că mă cunosc foarte bine, aşa că sunt la mâna prietenelor. Doar că ele au soţi sau iubiţi şi nu pot fi a treia roată la căruţă. În plus, nu-şi organizează ei concediu în funcţie de timpul meu liber. Probabil vouă asta nu vă sună a ‘problemă’, dar este. Una foarte mare, chiar. Ca urmare, concediul meu este o ratare continuă. Nici nu ştiu de ce mi-l mai iau…

 

4

Anii mei buni

inima

După ce, la vremea lui, am abandonat vizionarea serialului “True Detective” la primul episod, ieri am decis să-l văd cap-coadă. Auzisem că, pentru sezonul 2, ar fi în cărţi Colin Farrell şi vroiam să fiu “la zi” pentru când ar începe. Cu toate aplauzele cinefililor, serialul nu m-a dat pe spate. Adevăru-i că pe mine mă cam plictisesc scenariştii care, pentru a da profunzime personajelor, le pun să rostească fraze cu mari pretenţii filosofice, dar alcătuite din cuvinte care nu se leagă. În plus, nu am fost niciodată mare fan al filmelor care se întâmplă în Louisiana, pentru că acţiunea lor e mereu cotropită de căldură şi totul se desfăşoară cu încetinitorul. Adormitor.

În fine, cu toate inconvenientele astea, m-am uitat la toate opt episoadele. Şi, din marea aia de filosofii de doi bani înşirate pe ecran, mi-a şi atras atenţia una, un fel de variantă a celebrei ‘viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce eşti ocupat să-ţi faci alte planuri’. Se întreba aşa personajul interpretat de Woody Harrelson: You know the good years when you’re in them? Or do you just wait for them until you get ass cancer and realize that the good years came and went?‘. Am reţinut chestia asta nu pentru că e cine ştie ce înţelepciune, ci dintr-un motiv muuuult mai banal. Mă apucase de câteva ore o durere cumplită în partea stângă a abdomenului, care nu îmi trecea defel. Evident, ipohondră fiind, căutasem pe net boli cu simptomele respective şi, de la anexită la cancer de colon, bifasem tot. 

Aşa că, ascultându-l pe domnul Harrelson în timp ce mă chirceam de durere, am realizat că eu, eterna nemulţumită, îmi trăiesc acum cei mai buni ani. Anii ăştia în care mă tot plâng că sunt singură, că nu găsesc un bărbat să-mi care plasele, că nu reuşesc să scriu o carte, că m-am îngrăşat, că nu mi-am făcut o carieră pe măsura-mi propriilor aşteptări, anii ăştia, zic, sunt de fapt cei mai buni ani ai mei. Nu am ce realiza mai mult de acum înainte pentru că nu va fi de unde. Oamenii comuni trăiesc vieţi comune, iar eu nu sunt decât un om comun. Puteţi înlocui cu ‘obişnuit’ dacă vă sună mai bine, dar tot dracu’ ăla e.

E drept că, datorită (deşi aici cred că ar merge mai bine ‘din cauza’ 🙂 ) faptului că mă duce cât de cât capu’, am avut mereu impresia că sunt specială, că merit mai mult decât ce primesc şi că sunt hărăzită unui destin spectaculos şi diferit de al celor din jur. Well, nu-i aşa. Nu îl voi găsi pe prinţul pe cal alb, nu voi scrie cartea vieţii, nu voi avea salariu de mii de euro şi nu voi rămâne în istorie în niciun fel. Sunt ceea ce sunt şi nimic mai mult, iar ăştia sunt, indiscutabil, cei mai buni ani ai mei. Mă rog, uşor spre apus aceşti ani, pentru că în curând, odată cu vârsta, vor veni riduri, şi boli, şi probabil din ce în ce mai puţini bani. Dar, deocamdată, viaţa mea e bună şi aşezată şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru asta.

Şi mai trebuie să-mi fac, cât de curând, o colonoscopie pentru că nu se ştie niciodată.

6

De-ale mele (17)

Mi-am cumpărat un MacBook Air din pur snobism. Nu cred că îl voi folosi la adevarata lui capacitate, nu ştiu nici măcar dacă îmi va plăcea să lucrez pe el, dar l-am vrut din tot sufletul pentru că e subţire, argintiu şi “altfel”. De fapt, aşa cum mi l-am dorit pe Merlin pentru că era red sangria şi Sony Vaio, aşa mi l-am dorit pe Gandalf pentru că e Mac (evident că va avea un nume de vrăjitor şi evident că numai Gandalf poate fi acest nume din moment ce el e gri). Problema e că mi l-am cumpărat de trei luni şi încă nu îl am. Stă undeva în Chicago, la Ana, aşteptând un călător care să-l treacă mările şi oceanele fără ca eu să plătesc taxe şi alte cele. Când va fi asta, nu prea ştiu. Ce putem învăţa de aici? Nimic din ce nu ştiaţi deja: sunt snoabă până la Dumnezeu şi-napoi.

***

Nu-mi place să trimit din proprie iniţiativă urări de Paşti şi de Crăciun nici prin sms, nici altfel. O fac foooooarte rar şi numai chiar la oameni cu totul şi cu totul speciali. Nu am nicio explicaţie pentru asta. Pur şi simplu nu simt nevoia să spun ceva. Mi se pare fals şi mă simt o impostoare zicând oareşece, aşa că mai bine tac. Răspund uneori când mi se trimit mesaje, mai ales la cele amuzante, cum e acesta primit sâmbătă: “Îţi doresc numai bine şi tot ce-ţi doreşti câtă vreme, bineînţeles, nu mă afectează negativ pe mine”. 😀 Spuneţi voi, cât poate fi cineva de egoist încât să facă o astfel de urare?!? Nici măcar eu, egoismul întruchipat, nu ajung la nivelul ăsta. Funny, oricum. M-a binedispus. 😀

***

Am nevoie de o vacanţă luuuuuungă şi plină de soare. Undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Şi dacă se poate cu un singur om, fain de tot, alături. Ce poate fi atât de complicat în asta, nu? 🙂

***

Acum, în momentul ăsta, îmi mai doresc aşa: imaginaţie (precum a lui George RR Martin), libertate (mă simt prinsă în chingile vieţii mele comune), dragoste (ca în poveşti)… şi cam atât. Cam multe şi imposibile, aşa-i?

***

New entry in my life. De la Bogdan, colegul cu bicicletele. 🙂

4

Poveşti de duminică

Se întâmplă ca, uneori, duminica dimineaţa, la cafea, mama să îmi povestească părticele din viaţa ei. Nu o face într-o ordine anume şi nici nu ne-am făcut un ritual din asta, totul depinzând de starea ei de spirit sau de vreun nimic care îi trezeşte brusc amintirile. Iniţial, am zis că pun frânturile ăstea doar pe Facebook, dar cred că nu strică să le strâng şi aici. Şi poate că, într-un final, fac oareşce mai serios cu ele.

Foto: Acasalahundorf.wordpress.com

Foto: Acasalahundorf.wordpress.com

Despre struguri

Fiind dintr-un sat de pe Târnave, Hundorf pe numele lui, familia maică-mii avea vii, aşa că azi şi-a amintit cum stătea treaba cu strugurii când era ea copil. Potrivit ei, primii struguri din an se mâncau în 15 august, de Sfânta Maria Mare. Li se spunea „struguri de busuioc”, aveau boabele mai rare şi erau primii care se îndulceau.
După această dată, satul punea un păzitor la vie, numit „vighitor”, ce îşi făcea o colibă între vii, într-un loc special ales ca să poată supraveghea toate dealurile. Stătea acolo zi şi noapte, iar plata lui se făcea în must, cantitatea pe care o primea fiind stabilită cu fiecare proprietar de vie în parte.

Comitetul satului fixa două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea (zile de post), când oamenii aveau voie să meargă să-şi ia struguri din vie şi doar atunci femeile din sat strângeau câteva ciorchine ca să aibă la masă. Trebuiau să-şi ducă o grebluţă, ca să niveleze pământul în urma lor, pentru ca vighitorul să poată cunoaşte dacă, după ele, a fost cineva la furat de struguri.

Începând cu 15 octombrie, când cădea prima brumă, ieşea tot satul la cules de vie. Se mergea cu carele pline de căzi de brad făcute de moţii din Apuseni. Strânsul strugurilor pentru vin dura două săptămâni.

Strugurii de vin erau din soiul Riesling şi se culegeau de pe drigul (aşa se numeau dealurile) viilor din Zamba (unde străbunicul avea vreo 7 hectare de vii), cel din Zopa Nucilor şi cel de la Ursoi. În fiecare seară, la plecarea din vie, se pregătea un coş special cu struguri pentru ţigani. Când carele ajungeau la capătul satului, unde erau „căsuţele ţiganilor”, cum le spune maică-mea, copiii de ţigani ieşeau la porţi cu poala întinsă şi fiecare sătean le punea struguri din coşul special pregătit, până le umpleau poalele.

Strugurii se păstrau diferit peste iarnă. O parte se ţineau în pod, pe jos, pe paie întinse frumos. Din soiul „Neue Bulgăr”, cum îl numeau ei (nu ştiu dacă e, de fapt, Neuburger sau Afuz Ali), se strângeau trei coşuri mari, cu cele mai sănătoase ciorchine, ce aveau boabe uniforme şi îndesate. Ciorchinele se legau câte două şi se puneau pe cercuri de fier, care atârnau în casa din faţă, de grindă. În casa din faţă a bunicilor, în care nu se făcea foc decât foarte rar, existau trei astfel de cercuri concentrice. Strugurii se păstrau aşa, pe cercuri, până la Bobotează şi din ei se mânca seara, cu mămăligă caldă şi ceapă roşie. Strugurii pentru stafide erau aşezaţi în bucătărie, perechi, pe rude de lemn, la un pic de distanţă de sobă. Ajungeau stafide doar de Crăciun, iar atunci se puneau în cozonac.

După ce au venit comuniştii, viile de pe Târnave au ajuns majoritatea în paragină.

***

Despre obligaţiile cetăţeneşti ale bărbaţilor din sat

În fiecare noapte, câte doi bărbaţi din sat se plimbau de la un capăt al altuia al satului, ca să vegheze să nu se întâmple nimic. Li se spunea “boactări”. Le venea rândul la pază în funcţie de numărul de la case şi nu erau plătiţi. Erau ani în care se cădea de acord să facă de pază oameni mai săraci din sat, iar atunci sătenii puneau mână de la mână şi îi plăteau în bucate: porumb, grâu etc.

O altă îndatorire a bărbaţilor care aveau căruţă era să aducă în fiecare an un anumit număr de căruţe cu pietriş, pe care să-l împrăştie pe drum, pentru întreţinere. Numărul de căruţe se stabilea la începutul anului de către primar, care era sas.

3

Dear Carrie Bradshaw,

Aseară, în timp ce, împreună cu multă altă lume, îmi sărbătoream într-o crâşmă una dintre prietene într-un mod deja clasic pentru vremurile noastre (adică punând de zor poze cu noi pe Facebook), mi-am adus aminte de tine. Nu e prima oară când mi se întâmplă, trebuie să recunosc, iar asta pentru că tu şi fetele tale aţi creat un model cu care generaţia noastră de femei a încercat, involuntar sau nu, să se identifice. E fain să fii Carrie Bradshaw, să ai viaţa ei colorată şi veselă, să cucereşti la fiecare ieşire în oraş câte un bărbat mişto, să ieşi la shopping în magazine de lux ori de câte ori ţi se pune pata şi să te învârţi în cele mai interesante şi nonconformiste cercuri. Cine n-ar vrea asta, nu?

Doar că în real life, mai precis in MY real life, lucrurile nu stau chiar aşa.

Voi

Voi

Noi

Noi

Întâi de toate, nu locuiesc într-o metropolă. Clujul e un oraş relativ viu, e adevărat, iar eu am privilegiul de a sta în buricul târgului, dar e totuşi… doar un târg. Centrul e plin de magazine ieftine, renumitele SH-uri (magazine în care sunt vândute haine second handuri, ca să înţelegi) şi nu ai să găseşti nicăieri Prada, Louis Vuitton, Chanel sau Manolo Blahnik. De fapt, dacă mă gândesc bine nu am văzut în viaţa mea o pereche de pantofi Manolo Blahnik, darămite să am un raft plin de ei!

Adevărul e că şi dacă ar exista astfel de magazine nu mi-aş permite să cumpăr nimic din ele. Iar asta în condiţiile în care am fost ziaristă asemeni ţie (da, ăsta ar fi singurul nostru punct comun), ceea ce ai presupune că mi-ar aduce un venit relativ ok. Nu e aşa. Ca ziarist în Cluj nu faci bani. E adevărat că nu am lucrat pentru reviste glossy, dar, sinceră să fiu, nu doar că nu există o revistă glossy adevărată în acest oraş, dar, şi dacă ar exista, nu ai avea ce scrie în ea.

În Cluj nu găseşti acea clasă socială glamour, de oameni la 30-45 de ani, deştepti, frumoşi şi rafinaţi, pentru care banii să nu fie o problemă şi care să aibă o anumită doză de excentricitate, menită să dea culoare locului în care trăiesc. Casta bogată clujeană e trecută de 50 şi de ani şi e exact ceea ce este o castă – o societatea închisă, care îşi păstrează intacte privilegiile, un grup nu neapărat rafinat şi deloc excentric.

Viaţă de noapte există, e drept, dar nu ai să vezi în localuri grupuri de femei în rochii Vicki Tiel, cu clutchuri Roberto Cavalli şi sandale cu toc cui de la Dior, după care să merite să întorci capul. Dacă zăreşti ceva asemănător, cu siguranţă sunt ori nişte imitaţii pale a ceea ce se cheamă glamour or aşa-numitele piţipoance, îmbrăcate cu rochii din mall, de la reduceri, şi pantofi de la Zara, despre care nicio revistă glossy care se respectă nu va scrie un rând.

Cât despre bărbaţi, ai zice că sunt, pentru că dai peste tot de ei. Doar că nu poţi agăţa câte unul la fiecare ieşire downtown. Sau, cel puţin mie, nu-mi iese. De altfel, când zic bărbaţi nu mă refer la aceia în costum, ieşiţi la o bere după job, dispuşi să transforme o relaţie de noapte într-o relaţie de durată. De-aştia n-am prea văzut. Ai noştri sunt fie hipsteri până în 33 de ani (care au, de bună seamă, lotul lor de femei de aceeaşi vârstă), fie însuraţi până în 50 (cu care nu e de bun simţ să te încurci), fie singuri la vreo 40 (cu care nu poţi să te încurci pentru că sunt toţi în căutare de fotomodele tinere).

Oricum ai lua-o, nu e foarte simplu să găseşti pe cineva în oraşul ăsta. Prietenele mele care au reuşit, au făcut-o acum o grămadă de ani, când lucrurile erau muuuult mai simple, sau au mers la Bucureşti pentru asta. Restul trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, de undeva, din ceva colţ întunecat de bar se va ivi un Mr. Big sau măcar un Aidan (între noi fie vorba, varianta câştigătoare pentru mine ar fi Aidan. Pe termen lung, Mr. Big sucks!). Nu ştiu ce se va întâmpla când le va muri şi speranţa…

Că veni vorba de prietene… La capitolul ăsta aş putea, de asemenea, găsi o mulţime de puncte comune cu tine. Am prietene pentru câte variante de Mirande, Samanthe şi Charlotte doreşti. În multe chestii sunt chiar mai minunate, mai simpatice şi mai complexe intelectual decât prietenele tale. Relaţia cu ele e însă identică cu a voastră: ne sunăm să ne povestim orice prostie, ne suntem aproape la greu, ne distrăm de orice tâmpenie, schimbăm hainele între noi uneori şi alte astfel de “nimicuri”.

Atâta doar că şi lor, ca şi mie, le lipseşte acel confort financiar pe care prietenele tale îl au. Nu suntem sărace, dar în mod clar nu ne putem permite, spre exemplu, să luăm masa în fiecare zi prin cine ştie ce restaurante fancy, în care mâncarea e mai frumos desenată decât gustoasă. Şi nici nu mergem la shopping ori de câte ori ne trece prin cap. Nici nu avem timp de astea, ce-i drept, pentru că lucrăm fiecare pe rupte.

E adevărat că sâmbăta dimineaţa şi, uneori, duminica, încercăm să ne adunăm la o cafea într-una din cafenelele şic ale Clujului. Să nu-ţi închipui că ne suim pe tocuri pentru asta sau ne luăm cu noi genţile Hermès. Nici vorbă. Hainele şi accesoriile noastre sunt, în mare parte, din acele SH-uri de care îţi ziceam, dar reuşim cumva să le combinăm cu gust. (Chiar mă întreb uneori dacă te-ai descurca atât de bine ca noi, în condiţiile date :D)

Una peste alta, viaţa mea nu are nimic glamorous şi nu aş avea niciun motiv să mă raportez la tine. Şi, totuşi, uneori o fac. Iar chestia asta e o mare prostie pentru că, la urma urmei, tu nu exişti. 🙂

[Update]: Pentru că, odată cu apariţia online-ului şi Facebookului, a dispărut originalitatea, constat că nu sunt singura care i-a scris zilele astea fostei Carrie Bradshaw. Să râd sau să mă îngrijorez?  😀