…pentru că nu-i pot spune altfel textului care urmează, dat fiind că nu am mai scris de o bună bucată de vreme și, cu siguranță, rezultatul nu va fi nici pe de parte cel mai bun cu putință. În fapt, m-am convins de-a lungul anilor că a scrie bine presupune mult exercițiu, nu doar talent (talentul se consumă în timp, după cum am observat). Or acest exercițiu eu nu-l mai am și simt nevoia să-l recuperez. Practic, dacă ar fi să am o rezoluție pentru 2023, asta ar fi: să scriu măcar un text pe lună, dacă nu pe săptămână.
A, și mi-am mai pus ceva în cap la începutul acestui an: să citesc 50 de pagini pe zi sau o carte pe săptămână. Încă nu m-am hotărât care e varianta pe care o pot bifa mai ușor, dar ideea e să citesc mult mai mult decât în anii trecuți. Am început deja două cărți – „Confiteor” al lui Cabré și „Istoria falsă” de Otto English, însă nu am reușit să citesc zilnic din ele. Mă voi strădui totuși să fac asta pentru că am mult prea multe cărți cumpărate care așteaptă de ani buni să fie citite (după cum v-am mai zis, sufăr de sindromul tsundoku)
Revenind însă la scris, cum acest text este un exercițiu, nu va avea neapărat un subiect anume. E despre ce-mi trece prin minte în timp ce tastez. Cum ar fi faptul că în decembrie m-am apucat de brodat. De ce mi-am dat singură de lucru? Pentru că am observat că îmi lipsește precizia când vine vorba de manualitate și m-am gândit că brodatul e un exercițiu care m-ar ajuta să recuperez acest lucru. Mda, stau sub semnul exercițiilor mai nou (mai puțin al exercițiilor fizice pe care nu cred că am să le fac vreodată, deși cele 70+ de kilograme m-ar obliga la asta).
Nu m-am înșelat cu brodatul, să știți. Am finalizat deja una dintre cele patru broderii cumpărate și se vede foarte ușor cum, spre sfârșit, punctele sunt mai egal executate și împunsăturile mult mai aliniate decât la început. Când voi termina broderiile (asta înseamnă și înrămat), vi le voi arăta. Ca să mă dau mare, nu de alta. 🙂
Ce mai îmi trece prin cap? Spre exemplu, că anul 2022 a fost foarte greu de dus din punct de vedere emoțional. Mult mai greu decât 2020 sau 2021, ani în care m-am simțit oarecum bine, cu toată pandemia. Mi-a fost confortabil gândul că toată lumea a luat o pauză de la muncă și a făcut cât a putut; m-a eliberat de presiune într-un fel. 2022 însă a fost anul în care am simțit singurătate în fiecare celulă a corpului, în fiecare moment din zi, indiferent câtă lume era în jurul meu. Tot în 2022 am început să mă trezesc uneori din somn cuprinsă de un val de teamă, deși nu visez nimic urât în acel moment.
Teama asta e întotdeauna însoțită de un punct intens de căldură în coșul pieptului, de care nu scap decât după câteva minute bune de uitat la filme. Nu știu dacă asta înseamnă „atac de panică”, dar dacă e se mă întrebe cineva de ce anume mi-e frică trează fiind, aș zice că de singurătate și de sărăcie. Mda, mi-e teamă să nu mor singură și săracă. Cum de ce ți-e frică, nu scapi, probabil așa se va și întâmpla. Dar poate că ar fi mai bine să vorbesc despre singurătate și sărăcie altădată, pentru că sunt subiecte care merită tratate mai pe larg.
Cam asta ar fi tot ce am de zis în acest prim exercițiu de scriere. Sincer, nu mă așteptam să-mi iasă atâtea paragrafe. Frumos ar fi „să le iau la foarfecă”, vorba lui D.R. Popescu, pentru a le croi mai bine, dar nu am atâta răbdare și determinare. Să-mi fie iertat, cum ar veni. 🙂