Dacă ar fi să mă iau după vechile etichete sociale, sunt ceea ce se cheamă o fată bătrână cu pisici. Nu stau acum să analizez ideea de ”fată bătrână” (oricum nu mă simt aşa), ci vreau să vă povestesc cum e să trăieşti într-o casă cu pisici. Mai precis, cu doi motani. Un Gri şi un Zglob.
Pentru cei care nu ştiu, Gri a ajuns în casa mea la sfârşitul lui octombrie 2016, adus fiind de la Bucureşti. Era mic (două luni jumate), gri (evident), cu ochi aurii, şi plin de boli. Şi-a primit numele prin tragere la sorţi, pentru că nu m-am putut decide cum să-i spun. Este rasa Scottish Fold (asta presupune ca urechile lui să fie îndoite, chiar lipite de cap), dar, după ce l-am sterilizat, în semn de răzvrătire probabil, şi-a ridicat vârfurile urechilor. Doar vârfurile.
Zglob, tot Scottish Fold (da, îmi place rasa asta), a ajuns în familie în decembrie 2018. L-am luat pentru ca Gri să nu fie singur când eu lipsesc de acasă. Era şi el mic (tot două luni jumate), dar alb, cu ochi albaştri, şi sănătos, cu excepţia unei conjunctivite care pare să nu mai treacă. Am ştiu de la bun început cum îl voi boteza: cu un nume inventat de mine mai demult pentru o gelaterie. 🙂
Pe scurt, în acest moment am un pisic de doi ani jumate şi un pisic de cinci luni. Diferiţi precum uleiul şi apa. Şi o să vedeţi de ce zic asta.
***
Gri e distant şi tăcut într-un fel aristocratic. De la bun început a ştiut să-şi definească spaţiul personal şi să păstreze o anumită distanţă faţă de oameni. Nu este genul de pisic care să-ţi stea în poală, să se frece de picioarele tale sau să miaune tot timpul. Nu a căutat să se alinte pe lângă mine sau pe lângă alţii nici când era mic, nu o face nici acum. Când vrei să-l mângâi, pleacă de lângă tine, când vrei să-l iei în braţe, de cele mai multe ori te împinge cu labele în piept să-l laşi jos. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂
Momentele lui de tandreţe se reduc, de fapt, la unul singur: pe la ora 7.00 dimineaţa obişnuieşte să vină lângă mine pe pernă, să-şi pună capul pe mână (sau în palma mea, după caz) şi să toarcă. Uneori îşi mai apropie discret botul de fruntea mea, ca şi când m-ar pupa. Drăgălismele astea durează cam jumătate de oră, după care pleacă în treaba lui.
Cât despre mieunat, Gri nu miaună decât într-o singură situaţie: când vrea să iasă în curte. Şi şi atunci zice un singur şi anemic ”miau”, în timp ce stă în faţa uşii. Multă vreme am crezut că-i mut. Nu miaună când îi este foame, nu miaună să se alinte, nu miaună să se găsească în treabă. Nu ştiu de ce. Probabil consideră că nu are nimic de spus, vorba unui banc.
Gri nu a fost interesat niciodată de jucării şi nici nu a alergat de nebun prin casă. A preferat cutiile, podeaua, două fotolii şi perna lui mare şi albă, pe care i-am cumpărat-o la câteva zile după ce l-am adus. Este educat, a învăţat foarte repede tot ce a trebuit să ştie, şi-a facut treburile în litiera din baie (sau în scurgerea de lângă cadă, după caz) din prima zi şi mi-a murdărit doar o singură dată covoarele, când a vomat din cauza unei boli.
Gri nu se urcă pe masa din bucătărie sau în alte locuri oarecum interzise, nu cerşeşte mâncare şi preferă întotdeauna să stea pe un scaun la masă şi să se uite la mine până găsesc de cuviinţă să îi dau ceva din ce mănânc eu. Doarme adânc, în cele mai ciudate şi contorsionate poziţii, şi sforăie mai ales noaptea. Este genul de pisic care nu se lasă periat şi spălat, dar acceptă totuşi să îi tai unghiile când e semiadormit.
Când iese afară, Gri stă fie într-un colţ al curţii (de notat că stă mereu în fund, nu pe burtă sau pe spate), fie în vizită la vecini. Nu este interesat de gard sau de săritul lui, nu vrea să se urce în pod, nu are niciun imbold de a pleca pe coclauri şi intră singur în casă când îi spun ”Hai, Gri, că vreau să închid uşa”.
***
Cu Zglob e cu totul altă poveste. Zglob e tot ce nu e Gri. E un socialist tupeist şi, în acelaşi timp, foarte afectuos. Printre primele lucruri pe care le-a făcut când a venit la noi a fost să ocupe toate, dar absolut toate, locurile preferate de Gri. O vreme a încasat bătaie pentru asta (de la Gri, bineînţeles), dar nu a cedat niciun milimetru. E genul pe care îl scoţi pe uşă afară şi îţi intră pe geam.
Se caţără şi se vâră peste tot, nu contează că sunt fructiera de pe masa din bucătărie, pervazul, biblioteca, ghiveciul, spaţiul unde este ţinut coşul de gunoi sau vana din baie. Are mereu ceva de spus şi de împărtăşit. Miaună din te miri ce, fie că vrea să se urce alături de tine oriunde te aşezi, fie că vrea mâncare, fie că îl mângâi, fie doar să se găsească în treabă. El crede că totul se împarte frăţeşte, noţiunile de spaţiu personal sau proprietate privată fiindu-i străine cu totul.
Roade orice plantă găseşte, orice fir, orice carte pe care o prinde, orice pantof. Umblă după mine prin casă precum un câine, peste tot pe unde mă duc, se uită cu un extrem de mare interes la orice fac (inclusiv când stau pe toaletă sau când fac baie) şi este omniprezent. Sare, aleargă, fuge, răstoarnă, miroase, gustă, pofteşte – le face pe toate astea în fiecare zi, de nenumărate ori, de zici că are ADHD.
Nu se teme de oameni şi este curios de oricine ne intră în casă. Nu ascultă nicio comandă, nu se sperie când ridic glasul şi nici nu pare să vrea să înveţe ce are voie şi ce nu are voie să facă. A făcut pipi în pat zile în şir, face dezordine cât casa ori de câte ori foloseşte litiera, nu are nici cel mai mic simţ al ordinii şi curăţeniei. După el, potopul.
Se lasă însă mângâiat, pieptănat, curăţat la ochi ori de câte ori am chef, fără să facă cine ştie ce scandal. E un fel de jucărie de pluş care stă oricând la drăgălit. Doarme în poziţii absolut clasice, dar ca un iepure, se trezeşte cum păşeşti pe lângă el şi nimeni din casă nu poate face o mişcare fără ca el să nu o simtă şi să fie prezent să vadă ce se întâmplă.
Când iese în curte cutreieră peste tot, se tăvăleşte în soare, se urcă în ghivece, sapă în grădină şi rupe orice floare prinde. Nu ascultă când îl chemi să vină în casă şi cred că, în momentul în care va fi destul de mare să sară gardul, cu siguranţă îl va sări. Dar este acel pisic care doarme la picioarele tale seara, vine şi se lipeşte de corpul tău când te uiţi la filme sau îţi stă în braţe când stai la masă. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂
***
Ăştia sunt pisicii mei. Dacă ar fi să mă întrebaţi, nu pot spune pe care îl iubesc mai mult. Da, Gri este primul venit în familie şi e un pisic cu totul diferit de oricare altul pe care îl ştiu şi mi-e tare dragă personalitatea asta a lui urâcioasă şi distantă. Dar, pe de altă parte, micul Zglob, băgăcios şi căutător de dragoste, îţi smulge zilnic zâmbete şi te învăluie cu iubirea lui de pluş. Una peste alta, sunt fericită când sunt cu ei. Şi aş zice că, în ziua de azi, să fii fericit nu e chiar puţin lucru. 🙂
[update]: Mi-am dat seama că oricât de diferiţi sunt aceşti motani ai mei, au un mare lucru în comun: sunt inteligenţi peste poate. Atâta doar că unul a ales să fie cuminte, iar celălalt să fie răzvrătit. 🙂
