Text despre nimic

Am venit spre locul în care îmi beau zilnic cafeaua, Let’s coffee pe numele lui, având în minte o singură chestie – odată ajunsă, să îmi deschid laptopul şi să scriu un text pe blog. Mi-era poftă în degete, cumva. Acum că sunt aici, cu Gandalf în braţe şi cold brew tonic în cană, habar nu am ce să pun pe hârtie. Pe stradă îmi trecuseră zeci de idei prin cap: despre cât de uşor interacţionez cu necunoscuţii care nu mă interesează şi cât de greu cu cei care îmi plac, despre cum nu ştiu să-mi evaluez munca şi cât de fraieră mă simt ori de câte ori termin un proiect pe care nu am cerut cât trebuia, despre cât de gândită sunt în ultima vreme legat de ce mă aşteaptă în viitor…

Toate erau subiecte care puteau fi disecate în câte un post şi probabil, la un moment dat, o voi face. Acum însă parcă mi-aş dori să scriu ceva cu adevărat special, revelator, terapeutic, inedit, care să conteze şi să fie cum nu a mai fost scris de o grămadă de timp. Doar că mintea mea e într-un fel năclăită şi nu îmi dă liber la creat bijuterii literare. Mă lasă văd să scriu două paragrafe despre nimic şi fără să răsuflu. 🙂

De fapt, despre nimic cred că pot scrie în continuare foarte simplu. Pentru că nimic special nu se întâmplă în viaţa mea. Că am slăbit vreo patru kile fără să ştiu cum şi fără să îmi pun în minte nu cred că e atât de important să zic, deşi, dacă se dovedeşte că am ceva boală ascunsă care îmi readuce singură corpul la greutatea de acum 10 ani, probabil că va fi important să zic. Dar vom trata subiectul atunci când se va întâmpla şi sper că nu se va întâmpla.

Să revenim la nimic. Nu fac nimic deosebit cu viaţa mea. De când am rămas orfană, mai exact de la jumătatea lui noiembrie trecut, trăiesc ca într-un fel de transă. Ca şi cum lucrurile nu mi se întâmplă mie şi ca şi cum nu voi fi fără maică-mea decât o perioadă scurtă de timp. Aşa cum am mai zis, mă port de parcă ea ar fi plecată în vacanţă şi se va întoarce la un moment dat. Nu am schimbat nimic în casă, nu am aruncat sau dat din lucrurile în plus (le-am pus doar în cutii), nu îmi petrec serile prin oraş, nu chem lume la mine la masă sau la vin mai mult decât o făceam înainte, nu am one night stands cu te miri cine, nu fac nimic din ce ar face o persoană care a rămas singură şi care va fi singură multă vreme de acum înainte.

Păstrez rutina dinainte de moartea ei şi nu ştiu de ce. O fi dintr-un sistem de apărare sau o fi din lene. O fi pentru că, de fapt, nu ştiu ce vreau de la mine şi de la viaţa mea, aşa cum n-am ştiut niciodată. O fi modul în care ştiu eu să jelesc. Habar nu am. Cert e că intru în a doua jumătate a vieţii mele făcând nimic şi trăind din plin nimicul.

Nu zic că îmi place asta în mod deosebit sau e fix ce mi-am dorit de la viaţă. (de fapt, partea asta cu ce mi-am dorit eu de la viaţă merită şi ea o întreagă poveste pentru că încă nu-mi dau seama dacă vreodată mi-am dorit ceva cu subiect şi predicat de la viaţă). Dar, revenind din nou, nu sunt capabilă în acest moment să ies din nimic şi să revoluţionez ceva în jurul şi în interiorul meu. Şi mi-e teamă că nu voi fi vreodată, indiferent câte îndemânuri şi exemple îmi dă lumea din jur.

Mi-e rău sau mi-e bine, nu ştiu. E ca şi cum aş pluti într-o apă călduţă, nici prea curată, nici prea murdară, nici prea periculoasă, nici prea sigură, nici prea confortabilă, nici prea deranjantă.

Sper, totuşi, să nu mă înec.

Leave a Reply

Your email address will not be published.