…ar fi împlinit azi 92 de ani. Asta dacă și-ar mai fi dat timp să trăiască. Dar cumva, la un moment dat, în urmă cu 14 ani, a renunțat a mai face acest lucru. S-a așezat într-o zi de luni în pat (după ce a ieșit din spital unde a fost internat din pricina unei gute), și, încet-încet, a decis că nu mai vrea să aibă de-a face cu lumea asta. După vreo trei săptămâni, nu s-a mai dat jos nici măcar pentru a merge la toaletă , nu a mai vrut să mănânce decât foarte rar – și atunci foarte puțină supă sau iaurt, și doar dacă îl hrăneam eu cu lingurița, nu a mai vorbit decât sporadic o vreme, iar mai apoi deloc.
A stat în pat întins, cu ochii în tavan, gândindu-se Dumnezeu știe la ce. A dus-o așa vreo șase luni. În tot timpul ăsta nu a avut niciodată dorința de a se uita la televizor, de a citi sau de a asculta radioul. Nu a simțit nevoia să-mi destăinuie nimic și nici măcar să vorbească cu surorile lui când au venit să-l vadă. Nu a părut să aibă ceva important a le spune lor sau a ne spune nouă. A refuzat să vorbească cu psihologul chemat de mine, după cum a refuzat să vorbească cu preotul catolic adus de mama.
Tot în tăcere a stat și când mama, așezată pe un scăunel lângă patul lui, i-a povestit zile și ore în șir toate supărările pe care le-a adunat din cauza lui în toți 45 de ani de căsătorie. Nu a ripostat, nu s-a justificat și nici nu și-a cerut scuze. A ascultat cu ochii în tavan, gândindu-se, din nou, Dumnezeu știe la ce. Eu nu am știut de acest episod decât mult mai târziu, după ce tata a murit, iar mama, ca într-un treacăt, mi-a spus că e împăcată că a apucat să-i spună toate cele. Cumva, gestul ei mi s-a părut o cruzime, dar nu i-am zis nimic. Am înțeles că avea, într-un fel, dreptul la această formă a ei de descărcare.
Când tata a murit, eu am stat în camera mea. Era undeva pe la prânzi, știam că va muri, dar nu am vrut să văd cum acest lucru se întâmplă. L-a petrecut mama, ținându-l de mână. Și-a întors ochii din tavan spre ea, i-a spus cu vocea lui obișnuită „Acum mor”, a închis ochii și a murit. Am aflat asta în minutele de după, când mama a venit în camera mea și mi-a zis „Hai, Laura, că a murit taică-to”. Era o zi frumoasă de sfârșit de mai, iar peste patru zile urma să fie ziua mea.
L-am îngropat la Dumbrăveni, acolo unde s-a și născut și unde trăiesc toți cei care au mai rămas din neamul nostru. M-am întors singură de la înmormântare, cu trenul, fix în ziua în care împlineam 41 de ani. Mama a mai rămas să mai petreacă timp cu ai lui și ai ei. Nu-mi amintesc să fi plâns prea mult după tata. De fapt, nu-mi amintesc nimic din înmormântarea tatei, nu știu de ce. E o pagină goală complet în capul meu și nu am nicio explicație cum s-a întâmplat.
O vreme nu m-am gândit la tata deloc. După care am început să-l pomenesc în poveștile cu prietenii. Le spuneam toate anecdotele pe care le adunasem în timp. Le povesteam cum s-a lăsat de fumat după ce i s-a umflat limba pentru că a ras cinci pachete de Carpați și l-a început pe al șaselea în noaptea în care i s-au răsturnat două camioane cu soldați în Dunăre, la Vânju Mare. Cum tânăr ofițer fiind, tot la Vânju Mare, în ziua în care lua solda, închiria împreună cu alți doi prieteni ofițeri trei trăsuri; într-una se urcau ei, într-alta își puneau paltoanele și în alta caschetele, și mergeau așa la crâșma din orășel. Acolo comandau un metru de băutură, iar pe masa lor ajungea tot alcoolul care se afla, de sus până jos, pe rafturi, pe distanța de un metru. Le povesteam cum, atunci când a aflat că-s fată, tata a înjurat – „Îmi bag picioarele în ea fată!” – și a venit să mă vadă după trei săptămâni. Cum a plâns din toți rărunchii când, odată cu mecanizarea armatei, a fost nevoit să-și împuște calul, pe Cezar. Cum, copil fiind, a omorât toate rățuștele bunicii îndopându-le cu mămăligă până nu au mai putut respira, după care le-a aliniat unele lângă altele pe treptele casei.
Povestindu-l pe tata a fost modul meu de a-l recupera și de-a încerca să-l cunosc mai bine. Pentru că, de fapt, eu nu știu cum era tata în sufletul lui. Cu toată formarea mea jurnalistică, nu am stat niciodată să-l descos, să aflu cine e el, ce și-a dorit în viața asta, în ce a crezut, de ce a trăit doar clipa și de ce a făcut lucrurile întotdeauna în legea lui. Nu l-am întrebat niciodată cum vede el lumea și ce așteptări a avut de la oameni, după cum nu l-a întrebat niciodată de ce, atunci când bea, era violent cu mama, dar pe mine nu mă atingea nici măcar cu un deget. Nu l-am întrebat nici dacă a fost un om fericit, nici de ce și-a tratat mereu rudele cu indiferență, și nu l-am întrebat nici măcar dacă a fost conștient vreodată de frumusețea lui interbelică. După cum nu l-am întrebat dacă mă iubește sau de ce nu l-am auzit vreodată zicând „te iubesc” mie sau mamei.
În mod inconștient, nu mi-am dorit să aflu nimic de la el cât a trăit.
Am început însă în ultimii doi ani să-l întreb pe finul lui de la București, fost ofițer și el, tot ce știe despre tata. Cum finul are o memorie incredibilă, am aflat că tata a făcut liceul militar la Ineu, în Arad, că în anul în care m-am născut eu era comandantul companiei 8 din batalionul 3, de la Focșani, și că atunci când ridica trei degete în cârciuma Măgura, barmanii știau automat că vrea trei romuri. Am mai aflat că era singurul ofițer din unitate care făcea întotdeauna punctajul maxim la trageri, după cum am aflat că a fost singurul ofițer din unitate trimis de trei ori la Academie și de tot atâtea ori a venit înapoi după nici o lună, pentru că nu-i plăcea școala.
Un personaj acest tată al meu. 🙂
Un personaj pe care nici eu, nici mama nu l-am înțeles. Dar pe care amândouă, în felul nostru, l-am iubit.