…cred că pe scriitorii spanioli pur şi simplu îi obligă limba lor să scrie bine. nu au încotro, cum ar veni. le este dat să scrie fermecător şi să ţeasă poveşti din care ai vrea cu tot sufletul să faci parte. indiferent de ce parte a oceanului sunt, scriitorii de limbă spaniolă te încântă de la primele 10 pagini de carte. te fură şi nu te mai lasă să pleci până nu citeşti şi ultimul punct de pe ultima pagină de roman.

habar nu am cum reuşesc ei să construiască mistere captivante, superstiţii ireale, premoniţii terifiante, vise ciudate şi iubiri incredibile, dar le iese extrem de bine. ultima dovadă: romanul “umbra vântului” a lui carlos ruiz zafon. e barcelona anului 1945, e un cimitir al cărţilor uitate, e un tânăr care adoptă o carte şi care, odată citită, îi schimbă fundamental viaţa.

“umbra vântului” are de toate: delicateţea iubirii fără de sfârşit, brutalitatea crimelor izvorâte din frustrări şi complexe, fascinaţia misterelor pe care te temi să le dezlegi, dar nu te poţi abţine să nu o faci. plus acel gen de personaje pe care ţi le doreşti să prindă viaţă, să le poţi atinge. şi totul într-o lume din care nu ai făcut vreodată parte, dar care pare a fi parte din tine.

am primit-o de ziua mea, de la cora şi cătălin, într-o geantă în care mai existau şi nişte inele colorate, de vară. a fost, parese, de la bun început cartea destinată genţilor şi verii, pentru că am purtat-o în geantă pe toate terasele oraşului, preferând să o citesc la soare, chiar dacă nu era soarele barcelonei. a meritat fiecare pahar de limonadă acrişoară, fiecare bucată de piele arsă de soare şi fiecare cârcel pus în picior.

iar acum, că am terminat-o, mă întorc în lumea reală.  deşi nu aş face-o.

…mă gândeam deunăzi că niciodată n-am ştiut cum să mă port în situaţii de criză partenerială. mai pe înţeles, atunci când eram înşelată de iubit. de fapt, nici acum nu ştiu cum e mai bine să reacţionezi:  să taci din gură şi să te porţi ca şi când nimic nu s-a întâmplat, în ideea că “ce e val, ca valul trece”, sau să provoci o mică/mare discuţie (după caz), fidelă principiului “răul trebuie tăiat din rădăcină”?

zău. voi ce faceţi în astfel de cazuri? băgaţi capul în pământ precum struţul? sau îi aruncaţi domnului hainele în stradă şi o rupeţi definitiv cu el? sau poate o sunaţi pe tânăra în cauză, îi ziceţi două de noroc şi o mai şi ameninţaţi că o păruiţi cu prima ocazie cu care o întâlniţi? sau vă certaţi zdravăn cu iubitul, dormiţi fiecare separat, dar după câteva zile vă trece supărarea şi vă continuaţi relaţia cu mai multă dragoste ca înainte?

spuneţi-mi voi cum se procedează inteligent în astfel de situaţii? acum ar trebui să definesc “inteligent”. păi, să te porţi în aşa fel încât respectivul să-şi dea seama că a făcut o prostie fără margini înşelându-te, pentru că tu, pe lângă faptul că îl chiar iubeşti, mai eşti şi o femeie ok şi de bun simţ. şi după ce îşi dă seama de asta, să rămână cu tine şi să nu te mai înşele niciodată. 🙂

greu, nu? pentru că, la urma urmei, chit că eşti “ok şi de bun simţ”, ai şi tu mândria ta şi pretenţiile tale. nu poţi trece chiar aşa peste ele. nu poţi juca teatrul făcând pe neştiutoarea. chiar aşa bună actriţă nu poţi fi. (sau poţi?) plus că, dacă te înşeală, poate că nu eşti chiar “ok şi de bun simţ”. poate o fi avut el motivele lui bineîntemeiate să se culce cu alta. dar, ce nu înţeleg eu nicicum, e de ce dracu’ nu te părăseşte întâi şi după aia să fie cu cine are chef? nu e mai cinstit aşa?

şi, altă dilemă, dacă eşti căsătorită trebuie să reacţionezi altfel în situaţii critice decât atunci când eşti într-o relaţie fără patalama? adică eşti mai indulgentă sau din contră? ufff, foooarte complicat. şi toate din vina lui einstein, fir-ar el să fie. dacă nu venea el cu teoria relativităţii, filosofii nu aveau portiţa asta de scăpare şi lucrurile rămâneau clare. adevărul era absolut, nu relativ. la fel şi albul şi negrul şi binele şi răul şi totul.

de la teoria vieţii încoace nimic nu e cum a fost. nu mai înţelegi nimic din cum funcţionează lumea şi toate valorile sunt date peste cap. şi cum nu era suficient cu einstein, a mai venit şi freud cu explicaţiile lui prin care toţi sunt absolviţi de orice vină şi nimeni nu poate să-şi asume responsabilitatea faptelor lui. toţi au justificări valabile. pentru că, nu-i aşa?, au tare din copilărie, conflicte inconştiente, dorinţe refulate şi vise cu tot felul de simboluri. oamenii trebuie “înţeleşi”, nu condamnaţi.

mda. nici nu mai ai pe cine arunca vina, darămite să ştii cum să te porţi. cum faci să reziste o relaţie la fel de mult ca acum 50 de ani când tu nu ştii cum să gestionezi o criză de felul ăsta? ce viaţă grea! şi oare bărbaţii cum reuşesc să se descurce în astfel de situaţii? şi ce aşteptări au ei de la noi când ne înşeală? şi, de fapt, de ce ne înşeală? ce-i mână în luptă? teoriile ălea cu poligamia, vânătorul din el, perpetuarea speciei etc sunt chiar valabile sau şi ălea sunt nişte scuze patetice, numai bune de folosit în cazuri limită?

noah, eu mi-am înşirat dilemele. acum aştept răspunsuri şi dintr-o parte, şi din alta. da’ de mă dumiresc ce şi cum. 🙂