Numele-oglindă

Primele trei paragrafe ale textului ăsta au apărut în urma insistenţelor Anei Barton, care de aproape un an mă tot roagă să scriu un pic, un pic pentru Pistolul cu buline, un blog pus pe roate de cititorii profesionişti de pe Pandora’s. Într-un final, am cedat. După ce ieri i-am dat cele trei paragrafe, azi m-am gândit că se cereau continuate cumva. Şi a ieşit ce veţi citi mai jos. Enjoy! Or not…

Avea un nume-oglindă. A trăit o grămadă de ani în el fără să-şi dea seama, până când, într-o zi sclipitoare de iarnă, cu soare cinematografic şi nori din vată de zahăr, Fata-Cu-Nume-Regal a venit pe nepusă masă şi i-a spus: “Ai un nume-oglindă. Mai rar aşa ceva”.

În acel moment i s-au lămurit multe: de ce avea un simţ al ridicolului muuult mai accentuat decât al celor din jur, de ce vocea îi era atât de puternică încât şoaptele nu se prindeau de ea, de ce feminismul şi maternitatea nu-i erau deloc confortabile, de ce într-una din zile deborda de energie şi răsturna munţii, iar în alta tot ce făcea era să se întoarcă de pe o parte pe alta în pat. Pe toate acestea şi multe altele le-a înţeles în acea secundă (nu era chiar secunda primordială, dar cam pe-acolo…)

Mai presus de toate şi-a dat însă seama că, din acest simplu motiv al trăirii în numele-oglindă, ea reuşea uneori să-şi devină invizibilă. Pur şi simplu, îşi dispărea, nu se mai simţea şi nu se mai vedea pe sine. Îi plăceau momentele ăstea foarte tare şi, în ultima vreme, se desprindea din ce în ce mai greu din invizibilitate. Îşi făcuse un cocon argintiu într-un colţ al numelui-oglindă, în care se aciuia, invizibilă fiind, şi lăsa viaţa să treacă agale pe lângă ea, cu bune şi rele. Erau clipele ei de maximă fericire pe care numele-oglindă, în mărinimia lui, i le dăruia tot mai des.

Cu timpul, în coconul argintiu adunase, precum o coţofană, tot felul de bunătăţi şi nimicuri pe care a descoperit că le putea folosi pentru te miri ce. Dacă avea chef să-şi amintească ziua de vară în care s-a îndrăgostit la prima vedere pentru prima şi ultima dată, desfăcea o cutiuţă din fildeş, căptuşită cu catifea verde-smarlad, şi din ea îşi luau zborul mii de fluturi albastru-electric. Fluturii se roteau în jurul ei precum într-o spirală şi fiecare bătaie de aripi a lor îi contura tot mai precis detaliile, emoţiile şi aromele zilei cu pricina.

Când îi era dor de joacă şi de zilele copilăriei, întindea mâna spre măsuţa delicată din lemn de cireş şi lua de pe ea borcanul grăsun, plin cu nasturi de toate felurile. Erau acolo nasturi din lemn, plastic sau metal, îmbrăcaţi în stofă sau în catifea, lunguieţi, pătrăţoşi, cilindrici, rotunzi, inimoşi, cu două sau patru găuri, cu picior, fără picior, în formă de cireşe, căpşuni sau mere, argintii, aurii, sidefaţi, perlaţi, chihlimbării, cadrilaţi, transparenţi, cu Swarovski, fără Swarovski şi mulţi, mulţi alţii.

Alegea la întâmplare unul din el, îl punea fix în mijlocul palmei, la întretăierea liniei soartei cu linia capului, strângea tare, tare degetele peste el şi închidea ochii. Într-o secundă ajungea exact în ziua după care tânjea şi retrăia totul de la capăt iar şi iar şi iar, până când obosea jucându-se şi adormea cu zâmbetul pe buze.

Pofta de călătorii o ducea înspre dulăpiorul vechi, din lemn de mahon şi cu sertare pictate, plin ochi cu brioşe, fursecuri, acadele, torturi, ciocolate, cupcakes-uri, macarons, tarte, bomboane, mousse-uri, pricomigdale, gogoşi, cheescake-uri, pandişpanuri şi alte delicatese cu totul şi cu totul minunate.

Ştia cu ochii închişi că, de exemplu, pentru cititul în Grădinile Tuileries găsea, în al doilea sertar din stânga-sus, cele cinci feluri de macarons: de vanilie, lămâie verde, unt sărat, fistic şi portocală cu şofran, pentru o plimbare pe malul Tamisiei era suficient să muşte din lemon drizzle cake-ul aflat în primul sertar din dreapta-jos, iar pentru a lenevi pe plajele din Sicilia trebuia doar să guste o singură cannolo din cele 10 pe care le avea în sertarul din mijloc.

Da, era foarte fericită în coconul ei argintiu pe care şi-l făcuse într-un colţ al numelui-oglindă şi ştia că, atâta vreme cât stătea acolo, nimeni şi nimic nu o puteau atinge şi răni. Ce nu ştia, sau uitase chiar dacă ştiuse vreodată, era că, aşa invizibilă şi ascunsă fiind, dragostea nu avea cum să o găsească.

8 thoughts on “Numele-oglindă

  1. de fiecare data caut butonul “like” 🙂 pt ca nu am ce comenta, ci doar imi place mult …

    Si din aceasta cauza nu ma mai regasesti printre comentatori, dar sa stii ca raman un cititor fidel. Cel mai mult imi place cand revin pe blogul tau si vad ca ai postari noi …

  2. dana: tare mă bucur că îţi place, deşi atât de încet şi greu l-am scris ceva de groază… parcă aş fi tras în jug, vorba lui maică-mea 🙂

    Monalisa: la mulţi ani, frumoaso! chiar buton de like nu am pe-aici, dar dacă dai în gând e suficient pt mine. 🙂

  3. … bun inceputul, bun sfarsitul. Mijlocul? Mne… Se simte ca “tras la jug”, or, cand asta se simte, se cheama ca n-ai tras bine. Houston, we have a problem? 🙂

  4. defineşte care e începutul şi care sfârşitul şi pe urmă vedem.

    în plus, oare de ce repeţi ce am zis eu deja? n-ar trebui să vii cu ceva nou? 🙂

  5. Acuma, ştiţi cum e: uneori suntem noi călare pe text, alteori este textul călare pe noi. Uneori ne poartă cuvintele în zbor, iar fiinţa noastră este se lăfăie în ele, alteori le tragem în jug şi atunci îi zicem text lucrat, muncit etc. S-a luat, Nobelul pentru texte obeze, uriaşe, grele, unde s-a văzut trasul şi unde parcă şi eu, cititorul, mă simţeam în jug.
    Da dacă după trasul în jug, ţi-ai luat avânt şi ai zburat….
    Avion cu motor, Ia-mă şi pe mine-n zboooooooooor……

Leave a Reply

Your email address will not be published.