După ce, la vremea lui, am abandonat vizionarea serialului „True Detective” la primul episod, ieri am decis să-l văd cap-coadă. Auzisem că, pentru sezonul 2, ar fi în cărţi Colin Farrell şi vroiam să fiu „la zi” pentru când ar începe. Cu toate aplauzele cinefililor, serialul nu m-a dat pe spate. Adevăru-i că pe mine mă cam plictisesc scenariştii care, pentru a da profunzime personajelor, le pun să rostească fraze cu mari pretenţii filosofice, dar alcătuite din cuvinte care nu se leagă. În plus, nu am fost niciodată mare fan al filmelor care se întâmplă în Louisiana, pentru că acţiunea lor e mereu cotropită de căldură şi totul se desfăşoară cu încetinitorul. Adormitor.
În fine, cu toate inconvenientele astea, m-am uitat la toate opt episoadele. Şi, din marea aia de filosofii de doi bani înşirate pe ecran, mi-a şi atras atenţia una, un fel de variantă a celebrei ‘viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce eşti ocupat să-ţi faci alte planuri’. Se întreba aşa personajul interpretat de Woody Harrelson: ‘You know the good years when you’re in them? Or do you just wait for them until you get ass cancer and realize that the good years came and went?‘. Am reţinut chestia asta nu pentru că e cine ştie ce înţelepciune, ci dintr-un motiv muuuult mai banal. Mă apucase de câteva ore o durere cumplită în partea stângă a abdomenului, care nu îmi trecea defel. Evident, ipohondră fiind, căutasem pe net boli cu simptomele respective şi, de la anexită la cancer de colon, bifasem tot.
Aşa că, ascultându-l pe domnul Harrelson în timp ce mă chirceam de durere, am realizat că eu, eterna nemulţumită, îmi trăiesc acum cei mai buni ani. Anii ăştia în care mă tot plâng că sunt singură, că nu găsesc un bărbat să-mi care plasele, că nu reuşesc să scriu o carte, că m-am îngrăşat, că nu mi-am făcut o carieră pe măsura-mi propriilor aşteptări, anii ăştia, zic, sunt de fapt cei mai buni ani ai mei. Nu am ce realiza mai mult de acum înainte pentru că nu va fi de unde. Oamenii comuni trăiesc vieţi comune, iar eu nu sunt decât un om comun. Puteţi înlocui cu ‘obişnuit’ dacă vă sună mai bine, dar tot dracu’ ăla e.
E drept că, datorită (deşi aici cred că ar merge mai bine ‘din cauza’ 🙂 ) faptului că mă duce cât de cât capu’, am avut mereu impresia că sunt specială, că merit mai mult decât ce primesc şi că sunt hărăzită unui destin spectaculos şi diferit de al celor din jur. Well, nu-i aşa. Nu îl voi găsi pe prinţul pe cal alb, nu voi scrie cartea vieţii, nu voi avea salariu de mii de euro şi nu voi rămâne în istorie în niciun fel. Sunt ceea ce sunt şi nimic mai mult, iar ăştia sunt, indiscutabil, cei mai buni ani ai mei. Mă rog, uşor spre apus aceşti ani, pentru că în curând, odată cu vârsta, vor veni riduri, şi boli, şi probabil din ce în ce mai puţini bani. Dar, deocamdată, viaţa mea e bună şi aşezată şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru asta.
Şi mai trebuie să-mi fac, cât de curând, o colonoscopie pentru că nu se ştie niciodată.
… uite, dincolo de frica de moarte, e si asta un inceput a toata intelepciunea – „suntem cu totii banali”. Sau nu. Depinde de unde te uiti si dupa ce te uiti. Ay, Zavalita, Zavalita (asta e din „Conversatie la Catedrala” a lui Llosa), cum te incapatzanezi tu sa descoperi „singura” gaura de la macaroana. Intr-un fel, totusi, e si asta o incapatanare demna de admirat 🙂 … zise el, comentand intelept pe bloguri la doua noaptea :))
lăsând la o parte că nu trebuia să-mi spui de unde e Ay, Zavalita (citesc şi eu, remember? 😀 ), de ce nu e bine să descopăr singură gaura la macaroană? eu mă simt bine aşa 🙂
… pen’ ca pierzi vremea – rautaciosii ar zice viata 🙂 De aia s-au inventat cartile – pentru scurtaturile pana la gaura de la macaroana 🙂 [for the record – tot pe la doua noaptea]
şi aşa altceva nu am de făcut…