Dear Carrie Bradshaw,

Aseară, în timp ce, împreună cu multă altă lume, îmi sărbătoream într-o crâşmă una dintre prietene într-un mod deja clasic pentru vremurile noastre (adică punând de zor poze cu noi pe Facebook), mi-am adus aminte de tine. Nu e prima oară când mi se întâmplă, trebuie să recunosc, iar asta pentru că tu şi fetele tale aţi creat un model cu care generaţia noastră de femei a încercat, involuntar sau nu, să se identifice. E fain să fii Carrie Bradshaw, să ai viaţa ei colorată şi veselă, să cucereşti la fiecare ieşire în oraş câte un bărbat mişto, să ieşi la shopping în magazine de lux ori de câte ori ţi se pune pata şi să te învârţi în cele mai interesante şi nonconformiste cercuri. Cine n-ar vrea asta, nu?

Doar că în real life, mai precis in MY real life, lucrurile nu stau chiar aşa.

Voi

Voi

Noi

Noi

Întâi de toate, nu locuiesc într-o metropolă. Clujul e un oraş relativ viu, e adevărat, iar eu am privilegiul de a sta în buricul târgului, dar e totuşi… doar un târg. Centrul e plin de magazine ieftine, renumitele SH-uri (magazine în care sunt vândute haine second handuri, ca să înţelegi) şi nu ai să găseşti nicăieri Prada, Louis Vuitton, Chanel sau Manolo Blahnik. De fapt, dacă mă gândesc bine nu am văzut în viaţa mea o pereche de pantofi Manolo Blahnik, darămite să am un raft plin de ei!

Adevărul e că şi dacă ar exista astfel de magazine nu mi-aş permite să cumpăr nimic din ele. Iar asta în condiţiile în care am fost ziaristă asemeni ţie (da, ăsta ar fi singurul nostru punct comun), ceea ce ai presupune că mi-ar aduce un venit relativ ok. Nu e aşa. Ca ziarist în Cluj nu faci bani. E adevărat că nu am lucrat pentru reviste glossy, dar, sinceră să fiu, nu doar că nu există o revistă glossy adevărată în acest oraş, dar, şi dacă ar exista, nu ai avea ce scrie în ea.

În Cluj nu găseşti acea clasă socială glamour, de oameni la 30-45 de ani, deştepti, frumoşi şi rafinaţi, pentru care banii să nu fie o problemă şi care să aibă o anumită doză de excentricitate, menită să dea culoare locului în care trăiesc. Casta bogată clujeană e trecută de 50 şi de ani şi e exact ceea ce este o castă – o societatea închisă, care îşi păstrează intacte privilegiile, un grup nu neapărat rafinat şi deloc excentric.

Viaţă de noapte există, e drept, dar nu ai să vezi în localuri grupuri de femei în rochii Vicki Tiel, cu clutchuri Roberto Cavalli şi sandale cu toc cui de la Dior, după care să merite să întorci capul. Dacă zăreşti ceva asemănător, cu siguranţă sunt ori nişte imitaţii pale a ceea ce se cheamă glamour or aşa-numitele piţipoance, îmbrăcate cu rochii din mall, de la reduceri, şi pantofi de la Zara, despre care nicio revistă glossy care se respectă nu va scrie un rând.

Cât despre bărbaţi, ai zice că sunt, pentru că dai peste tot de ei. Doar că nu poţi agăţa câte unul la fiecare ieşire downtown. Sau, cel puţin mie, nu-mi iese. De altfel, când zic bărbaţi nu mă refer la aceia în costum, ieşiţi la o bere după job, dispuşi să transforme o relaţie de noapte într-o relaţie de durată. De-aştia n-am prea văzut. Ai noştri sunt fie hipsteri până în 33 de ani (care au, de bună seamă, lotul lor de femei de aceeaşi vârstă), fie însuraţi până în 50 (cu care nu e de bun simţ să te încurci), fie singuri la vreo 40 (cu care nu poţi să te încurci pentru că sunt toţi în căutare de fotomodele tinere).

Oricum ai lua-o, nu e foarte simplu să găseşti pe cineva în oraşul ăsta. Prietenele mele care au reuşit, au făcut-o acum o grămadă de ani, când lucrurile erau muuuult mai simple, sau au mers la Bucureşti pentru asta. Restul trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, de undeva, din ceva colţ întunecat de bar se va ivi un Mr. Big sau măcar un Aidan (între noi fie vorba, varianta câştigătoare pentru mine ar fi Aidan. Pe termen lung, Mr. Big sucks!). Nu ştiu ce se va întâmpla când le va muri şi speranţa…

Că veni vorba de prietene… La capitolul ăsta aş putea, de asemenea, găsi o mulţime de puncte comune cu tine. Am prietene pentru câte variante de Mirande, Samanthe şi Charlotte doreşti. În multe chestii sunt chiar mai minunate, mai simpatice şi mai complexe intelectual decât prietenele tale. Relaţia cu ele e însă identică cu a voastră: ne sunăm să ne povestim orice prostie, ne suntem aproape la greu, ne distrăm de orice tâmpenie, schimbăm hainele între noi uneori şi alte astfel de “nimicuri”.

Atâta doar că şi lor, ca şi mie, le lipseşte acel confort financiar pe care prietenele tale îl au. Nu suntem sărace, dar în mod clar nu ne putem permite, spre exemplu, să luăm masa în fiecare zi prin cine ştie ce restaurante fancy, în care mâncarea e mai frumos desenată decât gustoasă. Şi nici nu mergem la shopping ori de câte ori ne trece prin cap. Nici nu avem timp de astea, ce-i drept, pentru că lucrăm fiecare pe rupte.

E adevărat că sâmbăta dimineaţa şi, uneori, duminica, încercăm să ne adunăm la o cafea într-una din cafenelele şic ale Clujului. Să nu-ţi închipui că ne suim pe tocuri pentru asta sau ne luăm cu noi genţile Hermès. Nici vorbă. Hainele şi accesoriile noastre sunt, în mare parte, din acele SH-uri de care îţi ziceam, dar reuşim cumva să le combinăm cu gust. (Chiar mă întreb uneori dacă te-ai descurca atât de bine ca noi, în condiţiile date :D)

Una peste alta, viaţa mea nu are nimic glamorous şi nu aş avea niciun motiv să mă raportez la tine. Şi, totuşi, uneori o fac. Iar chestia asta e o mare prostie pentru că, la urma urmei, tu nu exişti. 🙂

[Update]: Pentru că, odată cu apariţia online-ului şi Facebookului, a dispărut originalitatea, constat că nu sunt singura care i-a scris zilele astea fostei Carrie Bradshaw. Să râd sau să mă îngrijorez?  😀

3 thoughts on “Dear Carrie Bradshaw,

  1. Evident ca filmul nu are nimic comun cu realitatea :-). Eu stau in Bucuresti si sunt magazine de lux – fie magazin de designer, fie magazine in care sunt adunate o mana de designeri (de genul Victoria 46) -, insa eu ma intreb cel mai adesea de unde-si scot banii, pentru ca unul care are de dat 11000 de euro pe o rochie, n-o ia din Bucuresti, are pretentia s-o ia din vreo capitala a modei.
    Ma rog, asta era o divagatie. Ziceam ca stau in Bucuresti, insa in orice oras mare te-ai afla, nicaieri nu va functiona ce vezi in SATC. Nu stiu cu ce pret si-ar permite o jurnalista sa-si cumpere pantofi de mii de euro, jurnalista care, in afara de paginile ei de reflectii, n-o vad sa aiba o viata profesionala prea intensa. Da, cei de investigatii, cei din TV, anger etc. castiga bine, dar o tipa care lucreaza la ceva de nisa – lifestyle, glossy etc. – castiga putin spre prost, nu-si va permite pantofii Louboutin (ca-n Ro astia sunt la moda), cu atat mai putin chirie in buricul targului.
    Evident, in afara cazului in care Mr. Big o finanteaza, dar nu vrem sa intelegem asta din film, nuuu? Si nici nu cred ca o face, ca individul pare pragmatic de tot.
    Apoi, eu, una, nu mi-as dori sa traiesc atatea flinguri in fiece luna/saptamana/jumatate de an, mai ales ca multi dintre aia din film sunt niste ciudati (cine se desparte de tine printr-un post-it? Ca sa nu mai amintesc de Trey Douglas, cu tot cu mamica Bunny). Sa iesi in oras, da, dragut, dar sa stai sa reiei vrajeala de nu stiu cate ori, ar fi tare obositor.
    Noi sa fim sanatosi :-)!

  2. vezi, realismul ăsta cronic ne omoară pe noi. 😀 dacă nu am fi atât de cu picioarele pe pământ, poate am fi un pic mai fericite. numa’ zic 😀

    oricum, textul meu a fost doar un joc, ca să mai umplu şi eu paginile blogului ăsta care începe să se acopere de pânze de păianjen. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.