Noi, ca urşii. De pluş.

Mi-am făcut ordine prin calculator şi am găsit acest text scris într-un februarie 2011. Nu-mi amintesc dacă l-am scris pentru ceva site anume sau aşa, de chef. Oricum, mă gândesc că nu strică să stea aici (cu tot cu titlul de atunci), chiar dacă, la ultimul paragraf, azi aş mai avea de adăugat nişte chestii.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce îmi displace mai mult şi mai mult la români, atunci răspunsul e unul singur: impostura. Suntem campioni la şarlatanii, coţcării, înşelătorii, potlogării şi nici măcar nu ne deranjează acest lucru, ci, din contră, reuşim cu nonşalanţă să ne facem un titlu de glorie din asta, să pozăm în autentici şi originali.

Partea proastă e că impostura asta nu se mai limitează să stăpânească doar politicul, unde e demult la ea acasă, ci se întinde ca râia peste tot: în sport, în cultură, în educaţie. Şi, de câţiva ani buni încoace, ne acaparează pas cu pas viaţa sentimentală şi emoţiile.

Ei bine, da, o recunoaştem sau nu, ne transformăm încet, da’ sigur într-un mare neam de impostori sentimentali. Dacă nu mă credeţi, e suficient să vă uitaţi cu câtă dedicaţie sărbătorim Valentine’s Day. Ai zice nici mai mult nici mai puţin că ne-am născut toţi în 14 februarie şi am supt lapte de la sânul Afroditei, Zeiţa dragostei. Ai zice că noi, românii, suntem eternii îndrăgostiţi, că noi l-am inventat pe Cupidon şi că noi am oftat cu toţii, pierduţi în iubire, sub balcoanele Julietei.

Suntem atât de perfecţionaţi în impostura noastră sentimentală, încât aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte că, până acum 14 ani, această zi cu nume de sfânt romano-catolic nu exista pentru ţara numită România şi pentru poporul ei ortodox. În fapt, românul neaoş nu sărbătorea în niciun fel dragostea pentru că nu-i (mai) stătea în fire. Pentru a cinsti sentimentul cu pricina, românul ar fi trebuit să dea dovadă de tandreţe şi respect pentru femeie, or astea două stări nu i se (mai) potriveau defel. Era el un mare iubăreţ, asemeni strămoşului său Ştefan cel Mare, dar asta se traducea în termeni moderni prin ciupitul femeilor de fund, pipăitul colegelor la job, aluzii sexuale făcute în gura mare tinerelor pe stradă şi alte „tandreţuri” de acest fel. Iar când iubea mai abitir îşi ţinea femeia numai în pumni şi palme până o învineţea sau o băga în spital.

În ‘97 însă ProTV, televiziunea care mai apoi ne-a modelat după chipul şi asemănarea ei, a ieşit pe piaţă cu o foarte bună găselniţă de marketing: Ziua Îndrăgostiţilor. A fost ca şi cum s-au deschis cerurile şi a început să plouă peste ţară cu inimoare de pluş, ursuleţi, cutii de ciocolată, perniţe roşii, căni-pereche, funde, bomboane şi alte delicatesuri „erotice”. O Românie întreagă s-a umplut de sclipici şi şi-a scos singură „sentimentele” pe tarabe. Dragostea şi căsătoriile de-o zi pluteau peste tot.

În replică, românii cu pretenţii intelectuale, care se vroiau autentici în trăirile lor, au început resuscitarea Dragobetelui, o tradiţie oltenească moartă şi îngropată de zeci de ani, de care până atunci nu auziseră decât etnografii. „Dacă tot vreţi să iubiţi, măcar să iubim româneşte”, au zis ei. Mişcarea s-a dovedit până la urmă falimentară în faţa curentului american. Românii preferă în continuare kitsch-ul de import şi impostura. În fond, ei nu vor să iubească, ci numai să arate lumii că iubesc.

7 thoughts on “Noi, ca urşii. De pluş.

  1. auzita, de sezon: cica mai bine Ballantine’s Day

    un compromis rezonabil ar fi sa se organizeze totusi, asa cum bine zici, sub balcoanele Julietei. desi eu cred ca ale Julietei erau doar size A.

  2. Io as vrea sa sarbatorim chestia aia pe care o au indienii, unde toata lumea iasa cu niste prafuri colorate pe strada si-si arunca unii altora in cap. nu stiu cum se cheama, dar am vazut intr-un film, e ceva foarte misto, la sarbatoarea aia as participa cu placere (da’ nu cu hainele alea bune, evident) 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.